de ce fug barbatii de casatorie?

popescudora spune:

Eu nu cred ca diana a avut un tel gresit, dar cred ca modul de abordare a facut-o sa se indeparteze de acel tel. Si la fel va fi cu oricine. Sincer, cred ca se putea pune si in alt fel problema casatoriei. Nu mai zic de copil. Unde scrie ca nu poti sa faci copii decat cu verigheta pe deget?

Clori spune:

Cumva, cred ca societatea in care traim ne baga in cap tot felul de etape si varstele aproximative la care ar trebui sa se intample lucrurile astea. De exemplu, termini facultatea iar urmatoarea etapa, dupa ce-ti gasesti serviciu si esti pe picioarele tale, evident, este sa te casatoresti. Urmatoarea este sa faci copii... Si asa mai departe. Si simti un fel de presiune din exterior, chiar daca tu nu te consideri pregatit sa faci pasul. Prietenii, colegii, se casatoresc si ajungi, la un moment dat, sa iesi cu ei si toti au perechea lor iar tu esti singur, si incepi sa nu te mai simti bine asa... Pe urma fac copii, prioritatile lor se schimba, te trezesti ca nu mai ai aceleasi preocupari ca ei, ca nu mai poti discuta cu ei asa ca inainte... Presiunea poate veni si de la partener, de ce nu? Asa cum Diana considera ca prietenul ei, la 30 de ani, ar trebui sa fie pregatit sa faca pasul... Rudele mai indepartate, la petrecerile de familie incep sa puna intrebari, cand vin la nunta, la botez... Asta cred eu ca se intampla. Pentru asta atata disperare.

Eu cred ca e mai bine sa astepti sa fii pregatit, sa-ti dai seama ce-ti doresti cu adevarat, sa-ti asculti vocea interioara mai degraba decat ceea ce cred cei din jurul tau. Se poate intampla, bineinteles, si ca unul dintre parteneri sa ajunga mai repede decat celalalt sa-si doreasca mai mult decat o relatie. Dar, cu dragoste, cu rabdare de ambele parti, se pot face compromisuri. Mie despartirea dintr-un asemenea motiv nu mi se pare in regula: il iubesc dar sunt gata sa renunt la el pentru ca nu e inca pregatit si caut in alta parte pe cineva care sa-si doreasca acelasi lucru ca mine, in acelasi moment ca si mine. Pai asa, si in timpul casniciei apar decalaje din astea. Barbati care nu sunt pregatiti sa aiba un copil, in momentul in care femeia isi doreste, de exemplu. Si atunci ce facem? Aplicam acelasi principiu: divortam si cautam pe cineva cu care sa facem copilul respectiv atunci?

Intr-o relatie totul depinde de ambele persoane implicate, de cata armonie reusesc ei sa stabileasca intre ei, de cat de mari sunt aceste decalaje intre ei in diversele etape ale vietii si cum se pun de acord sa treaca peste asemenea momente. Dar daca tot iei de la capat alta si alta relatie, de fiecare data cand ceva nu merge, nu-ti mai oferi suficient timp sa creezi aceasta „armonie”. Si atunci viata se desfasoara ca un disc stricat, care canta mereu numai prima jumatate a melodiei...

IoanaO spune:

Si acum am adresez strict dianei (deci rog restul sa se abtina la a comenta acest mesaj).

Diana, uite cum vad eu lucrurile.
Eu m-am mutat cu prietenul meu dupa 3 luni de zile din 2 motive:
- el a insistat foarte mult pt ca isi dorea sa locuim impreuna.
- si eu mi-am dorit asta.
Deci, amandoi ne doream asta si nu regret deloc. Dar, locuitul impreuna nu iti garanteaza ca peste inca o luna va casatoriti sau peste un an veti face un copil.
Noi suntem impreuna de 3 ani deja si locuim impreuna pt ca ne-am dorit-o AMANDOI, nu doar unul.

Locuitul impreuna e o miscare fireasca intr-o relatie cu doi oameni care se iubesc, cu job-uri si cu o anumita varsta. Tu nu esti Xio, ai 29 de ani, un job (cred), nu urmezi studiile facultatii de medicina, asa ca nu prea vad de ce nu ai locui cu prietenul tau.

Unde cred eu ca ai gresit (pot doar sa deduc ca nu am inteles foarte bine din mesajele postate): poate ti-ai aratat un pic prea mult disperarea de a locui impreuna, de a va casatori, etc.
Chestia asta cam sperie barbatii big time!
Si eu imi doresc sa ma casatoresc, sa am o familie cu omul cu care sunt si pe care il iubesc, dar niciodata nu i-am spus: "Bai, sa stii ca io vreau sa ma marit si sa am copil. Cu tine sau cu altcineva! Eu asta vreau si pace"
Dar, i-am spus in mai multe randuri, ca voi astepta un timp pantru ca si el sa se lamureasca de ce isi doreste pe viitor (un timp nu foarte lung, de cateva luni nu ani) si daca vom ajunge la concluzia ca nu ne dorim acelasi lucru, ne facem bagajutzele si fiecare pe drumul lui.

Cum as face eu sa fiu in locul tau:
Nu i-as face vant prietenului doar pt ca mi-a cerut un timp de gandire. Te-a sunat, era bine sa ii dai o sansa, sa discutati problema si nu sa-i tai macaroana din start.
Eu i-as fi propus sa incercam, macar o saptamana sa stam impreuna, sa vedem daca ne place. Si saptamana aia as incerca sa o fac cat mai romantica posibil. Asta ca sa ii demonstrezi ca il iubesti (asa cum spune Clori) si ca mutatul impreuna nu e asa un dezastru.
Daca dupa saptamana aia spune ca vrea totusi sa stati separati, LASA-L! Inseamna ca nu e pregatit pentru o relatie cu tine si la niveulul pe care ti-l doresti tu.

Apoi, si cu casatoritul si cu copiii...la fel de diplomat. Pe multi barbati trebuie sa ii iei asa, pe ocolite si cu diplomatie, altfel ii apuca nebunia si fac fix pe dos (crede-ma, stiu ce vorbesc, al meu a recunoscut ca uneori, cand i-o spun direct, face invers, doar de-a dracu' )

Asta trebuie sa inveti tu: un pic mai multa diplomatie. Nu te arata prea autoritara in fata lui, prea puternica...lasa-l pe el sa fie cocosul (altfel, orgoliul lui de mascul ocrotitor si atotputernic sufera).

Si nu e gresit sa iti doresti o familie si sa faci din asta prioritatea ta numarul unu. Dar NU o arata LUI. Invata sa fii diplomata si, pe ocolite, afla care e parerea lui.
Si daca observi ca ii place prea mult libertatea si ca nu e prea incantat sa isi ia responsabilitatea unei familii, abia atunci poti sa spui gata!

Dar atentie: sa nu cazi in capcana! Multi barbati obisnuiesc sa spuna ceea ce vor sa auda partenerele lor tocmai pentru a nu le pierde (adica iti spune ca are planuri serioase de viitor dar in gandul lui sa fie "mai stau cu asta inca un an doi, o aburesc pana apare una mai buna"). In cazul asta, timpul vorbeste cel mai bine. Daca in timp, relatia nu evolueaza deloc, atunci e clar.

Iti doresc tot binele din lume si sper sa vii aici candva sa ne spui ca ai un bebitza frumos si o casnicie frumoasa alaturi de cine doresti tu!

Pupici.

IoanaO spune:

Clori, iti dau dreptate in mare parte. Societatea ne face sa gandim intr-un anumit mod. Corect.
Dar, uita-te cum s-au schimbat lucrurile: acum 30 de ani, femeile pana la 20-25 de ani trebuiau sa fie casatorite si cu copil. In prezent,a mai crescut varsta si tot mai multe casatorii se intampla in perioada de varsta 25-30 de ani.
Probabil, peste alti 30 de ani, o sa mai creasca la 30-35 de ani, ca doar traim in secolul vitezei si a job-urilor de 12 ore.

Nu sunt de parere ca un act tine o casnicie!!!
Nu iti garanteaza ca o sa ai un copil sau ca nu vei fi inselata!!!

De ce imi doresc eu acest act:
- pentru ca imi ofera o anumita siguranta sociala (aici e mult de spus dar implica niste aspecte lagale care scapa multora).
- pentru ca un evntual copil care se naste sa aiba acelasi nume cu parintii lui.

Sincer, daca drepturile concubinilor (suna asa urat cuvantul asta) ar fi egale cu cele ale sotilor, NU MI-AR TREBUI FOAIA AIA DE HARTIE ROZ! Mi-ar fi bine si asa.

Si inca o chestie pe care am invatat-o pana la cei 26 de ani, din experienta altora si a celor de pe forum: un copil te va iubi intotdeauna pe cand un barbat...poate nu!
Si toate mamele vor spune ca, daca e sa aleaga intre un copil si barbatul de langa ele, vor alege copilul.

Si asta e motivul pentru care nu voi pune iubirea pentru barbatul de langa mine mai presus de cel mai minunat DAR pe care il poti primi in viata asta: UN COPIL!
Prin urmare, eu nu voi amana visul meu de a fi mama la nesfarsit. Daca barbatul de langa mine nu e pregatit de asta dupa 3-4 ani de relatie, probabil nu va fi nici dupa 10 deci...TIMP PIERDUT!

Si apoi, un copil nu apare pocnind din degete. Unele femei se chinuie sa aiba un copil timp de 5-10 ani. Si daca tu te hotarasti la 30-35 de ani sa ai un copil si copilul se lasa asteptat...la cat il faci? 40ani? 45 ani?
Asta e motivul pt care eu nu simpatizez cu ideea de casatorie si copil dupa 30 de ani.

ilse spune:

Fetelor pai e taman pe dos, societatea de acum te lasa sa faci ce vrei, cum vrei, cand vrei...nu mai este cea de pe vremea bunicilor noastre cand la 18 ani aveai copii si la 22 erai deja batrana.
Vad clar ca pentru voi e greu de acceptat ca sunt unele femei care asta isi doresc, o casnicie, chit ca vai ce sa zic e "fumata" ideea.
Cristoiu de tine nu zic nimic ca bagi jigniri la greu pentru cele care nu gandesc ca tine.
Si faptul ca tu ai avut o prietena care la 40 de ani blah, blah, blah, zau ca nu conteaza nici cat o ceapa degerata pentru Diana, ea simte acum ca vrea asta...Asertivitatea e cel mai bun lucru care se poate intampla intr-o casnicie. Sa spui ce gandesti acum, nu sa acumulezi frustrari, sau relatie, ma rog tot una e.
Este mult mai bine ca femeia scarbita dupa nu stiu cat timp sa realizeze ca a tot "amanat" o discutie si intretimp a acumulat frustrari?
Nu conteaza cu act sau fara, important este ce ne face pe noi fericite, pe noi individual .
De exemplu eu am inteles perfect ca pe XIO o lasa rece chestia asta momentan, sau de ce nu pentru totdeauna, dar la polul opus chestia asta nu o lasa rece pe Dianas, mai clar de atat zau ca nu vad cum as putea pune problema.


eu si 3 banditi: ilse, sven si thor

cristoiu spune:

Ilse, as vrea sa imi cer scuze pentru jigniri. Te rog sa mi le arati insa (jignirile de care vorbesti) ca poate mi-au scapat fara sa vreau si fara sa imi dau seama.

flaviutza spune:

Noi ne-am cunoscut la 21 (eu ) si aproape 23 el. din prima zi ne-am fi mutat impreuna daca s-ar fi putut. la 3 ,4 zile dupa ce ne-am cunoscut era cu parintii lui la usa in vizita . peste cateva luni am reusit performanta sa prind un bebe la burtica si-n seara zilei in care am avut certitudinea bebelusului,pe la 11 si ceva barbatu-miu era cu un geamantan cu haine in mana la usa mea, ii tot explica lu mami meu ca a venit la nevasta-sa si c-o sa fie bunica.Si a fost cea mai buna decizie a vietii noastre si am vrut-o amandoi pt ca a fost o relatie care a evoluat rapid si "pasul firesc" a fost binevenit.
Deci, nu toate relatiile evolueaza dupa tiparul mediu, ala cu faculta, job, un an doi stat impreuna, casatorie urmata de un copil sau mai multi. Sunt relatii care ajung la acest punct , al mutatului impreuna, dupa cateva luni, altele dupa ani de zile si totul e ok atat timp cat ambii doresc asta, atat timp cat relatia evolueaza firesc si nu exista presiuni.Si nici macar faculta gata si jobul perfect nu-s esentiale, alea se pot construi prea bine si intre timp.

In cazul vostru tu vrei sa accelerezi lucrurile si el nu ,sau nu inca.
Si daca e sa-ti dau un sfat, iti pun sa-ti pui si sa-i pui aceeasi intrebare la care am raspuns si noi acum cativa ani. Este el,partenerul, cel langa care, in acest moment , te vezi imbatranind ?
Ca daca nu exista un raspuns clar si sigur afirmativ de ambele parti, parerea mea(subiectiva ce-i drept, ca obisnuiesc sa fac,gandesc,traiesc dintr-o bucata si cam pe la extreme ) e ca nu merita efortul de a " incerca" sa locuiti impreuna "sa vedeti daca merge".
Si inca ceva, daca se poate. Nu crede in vorbe, ci in fapte si in propriul instinct care iti va spune la fix cat anume te iubeste persoana de langa tine.Pentru ca stiu eu multi care spun, au spus pe "te iubesc" si chiar si pe " vrei sa fi sotia mea " rapid, fara sa-l si gandeasca si care au dat bir cu fugitii la primul hop. Stiu destui care isi "te iubesc" zilnic nevestele din gura, dar cu partea demonstrativa stau mai prost.
Si daca voi chiar va iubiti si sunteti convinsi, cel putin in secunda asta (ca cine stie cate suflete pereche n-o mai rezerva viitorul, vorba cuiva mai sus ) atunci asteptati-va mama unul pe altul cat trebuie, pentru ca se merita !

Carolyne spune:

Zau daca inteleg de ce atata agitatie privind casatoria, deoarece as sugera pentru cine are dubii sa citeasca primul post al dianeis. Acolo scrie negru pe alb ca l-a intrebat care sunt gandurile lui de viitor si daca vrea cumva/se gandeste/ia in calcul un mutat impreuna.

Mai clar de atata...
Eu nu vad de ce o puneti la zid ca a vrut maritis !!! Ca nici nu a pomenit de maritis.
Pai la 29 de ani zau ca nu te mai intalnesti la cofetarie doar sa bei suc si te tii de mana la cinema !!!! Ganditi-va un pic inainte sa despicati firul in 4!
Ai nevoie de un loc al tau, un loc intim, pentru a-ti cunaoste partenerul, a povesti, a citi o carte, a primi prieteni/parinti in vizita, a pregati cina impreuna, a te certa, a te impaca, a face toca-poca, etc.
Daca el tot la stadiul de cofetarie a ramas - la 30 de ani - mi se pare normal ca dianas isi vede de viata ei!
Degeaba tot scrieti exemple cu X care s-a maritat la 21 sau la 39, cazul dianeis este diferit.
Dar cum tot ce-i diferit musca sau inteapa vad ca dianas trage acum invataminte despre cum sa isi ofere dragostea unui barbat fara sa il sperie si alte aberatii...

Pentru dianas

dianas spune:

Helau evribadi, ma bucur nespus sa vad ca discutia a generat o mie si una de pareri, unele impotriva-mi, altele de suport

Sincer, sunt de acord cu toata lumea, dintr-o anumita pozitie vezi lucrurile intr-un fel, dintr-alta pozitie peisajul e altu'. Ei bine, dupa cum bine a punctat Carolyne, eu nu l-am cerut pe fostul meu de barbat, i-am cerut ca dupa un an si ceva de relatie, sa ne mutam impreuna. Si am pomenit destul de discret (ca sa nu-i lezez distinsului psihicul) de planurile mele de viitor, si adica nuntareala si copil.

Asadar, de la a ma categorisi (nu mai stiu exact cine) "disperata sa ma marit" cu "oricare o fi" si pana la ce s-a intamplat de fapt... e cale lunga. In prima instanta nu am vrut decat un mutat impreuna, lucru care mi se pare absolut normal: suntem doi oameni de aproape 30 de ani, cu joburi stabile, cu ceva experienta de viata si cu capul pe umeri (am crezut eu...).

Admir idealismul lui Clori, dar cum bine a spus cineva, ea a avut noroc sa-si gaseasca marea iubire si vorbeste din pozitia de femeie iubita. Eu vorbesc din pozitia femeii dezamagite, care a fost pusa pe asteptare intr-un moment cat se poate de sensibil (nu am o familie care sa ma sustina, majoritatea prietenelor mele sunt casatorite, cu copii, iar el, singurul om pe care l-am simtit alaturi si in care am investit tot sufletul meu a fugit ca un copil speriat. HALAL!).

Mai spunea cineva pe aici ca as fi rasfatata si egoista. Pai daca respectiva ar fi fost privata de afectiunea familiei din copilarie si pana la varsta de 28 de ani, nu stiu daca ar fi reactionat altfel. Acasa, alaturi de mine nu lupta nimeni, cand intru trista pe usa nu ma mangaie nimeni pe frunte, daca plang in perna nu ma incurajeaza nimeni, daca eu nu lupt pentru idealurile mele, atunci cine sa o faca????

Ma bucur ca exista totusi persoane (daca le nominalizez, sigur as scapa pe cineva) care imi inteleg decizia, posturile lor chiar m-au incurajat si m-au ajutat sa depasesc mai usor momentul

dianas spune:

Si mai zic asa: in lumea asta nici un barbat nu merita vreun sacrificiu pentru ca dupa ce te-ai dus putini isi vor mai aduce aminte de tine, si mai putini ti-ar ridica un soclu. Care, sa fim serioase, dar nu ne mai ajuta cu nimic.

Daca iubesti pe cineva nu inseamna ca trebuie sa uiti de tine. Apoi, care e limita dintre a face un compromis si a te lasa calcata in picioare? Daca accept o relatie frustranta doar pentru ca-l iubesc pe el si vreau sa-i las spatiu si timp de gandire, eu unde mai sunt? Eu cum mai exist? Daca am luat o parte din presiunea ce ma apasa pe mine (mutatul, familia, copilul etc.) si i-am pus-o lui pe spate -cu ce am gresit? Cat de delicata ar fi trebuit sa fiu? Cata presiune sa strang eu pentru ca el sa traiasca fericit?


Merita oare sa-mi pierd timpul in incercarea de a-l convinge sa ma includa in viitorul lui, cand poate in lumea asta exista altul care abia asteapta sa o faca?

Ii plangea cineva de mila pe aici, intrebandu-se ce o fi in sufletul lui dupa ce eu - diabolica, i-am trasat-o clar si i-am facut vant din viata mea. Saracul, care ma iubea... Sa fim serioase! A fugit repede la mama si la tata, unde a gasit alinare, stati linistite in privinta asta. Dar in sufletul meu ce o fi, dupa ce mi-a demonstrat cat de importanta sunt pentru el? Si da, l-am iubit - nu a fost doar o unealta prin care am urmarit sa-mi aduc la indeplinire telul vietii, intemeierea unei familii - dar pot sa-mi controlez sentimentul atunci cand e cazul. In speta, acum.