Stim sa apreciem ceea ce avem ?

Infinity1 spune:

Da Rufus, zepellina are dreptate, la asta ma refeream.

Va multumesc tuturor pt. raspunsurile date si aveti dreptate. Asa suntem noi oamenii ( unii, nu generalizam ) fara minte. Atunci cand dam de greu incepem sa ne rugam si sa ne aducem aminte de
D-zeu, iar cand pierdem ceva invatam sa apreciem (nu toti).

Este un citat din Cioran care mie-mi place tare mult, defapt sunt mai multe.

"As vrea så fiu mîngîiat de mîini prin care poti strecura Timpul...

...sau så fiu plîns de ochi smulsi dintr#8209;un Paradis în flåcåri.



tot mai mult må conving cå oamenii nu#8209;s decît obiecte: bune sau rele. Atît.

Si eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtå vreme suferi, nu de a tråi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O materie cåreia îi e rusine de ea însåsi råmîne tot materie... Si cu toate acestea...

Intr#8209;o lume de måråcini, parcå sînt o salcie ce#8209;si plînge crengile spre cer." - E. Cioran

Stiu ca suna trist si pesimist, dar cateodata ni se potriveste. Ajungem la un moment dat sa fim ca niste "masini" ... rutina ... facem in fiecare zi acelasi lucru, lasam timpul sa se scurga printre degete si nu facem nimic. Ne complacem in situatie si ne convine. Asa suntem , asta este. Imi cer scuze daca am deviat de la subiect sau daca v-am plictisit.
Va doresc sanatae si sa auzim numai de bine .

absoluta spune:

Infinity1 ai inteles gresit ce am scris eu.
Nu am spus ca tu ai dat copy/paste!!!!
Am spus ca eu as da copy/paste la ce ai scris tu ca replica la multe toppic-uri de pe aici

felicic76 spune:

marturisesc ca apreciez ce am atunci cand dau de greu. Cand am in fata o situatie limita/imposibila ma multumesc cu ce am atunci: afectiv, spiritual, material si mi-e frica sa nu pierd cate ceva din ele. Cand imi este bine, am impresia ca merit mai mult, ca vreau mai mult si uit sa-i multumesc lui D-zeu (pentru trecut si prezent), ma canalizez sa obtin ceea ce vreau (viitor), apoi iar dau de o situatie grea si-mi vine mintea la cap Per ansamblu, cred ca mi-am gasit un echilibru, pentru ca daca m-as multumi doar cu ce am si nu as aspira la mai bine, as involua

Mamica de VLAD 19.10.2008

falcone
Povestea lui Falkone zis si Ventuza
D'ale gravideniei

pisigri spune:

Eu am invatat sa apreciez ceea ce am.
nu imi iese mereu, insa, nu sint in stare sa apreciez la timp tot ceea ce am
insa tot moartea - din "fericire" daxca pot folos acest termen - nu a unor persoane apropiate, dar a unor persoane cunoscute, moartea in situatii absurde pina la incredibile, moartea unor persoane ...la a caror moarte nu m-as fi gindit niciodata, m-a invatat sa privesc mai cu grija in jur.
am bunici batrini si bolnavi, care isi duc bolile pe picioare; dar pot oricind sa plece dintre noi, si sa privim asta ca pe o...surpriza !
am un copil in burtica, care se misca toata ziua, care are 30 de saptamini si ceva, pentru care ma rog sa mai stea la caldura macar inca 3 saptamini...
am un sot caruia i se poate intimpla oricind acelasi gen de accident stupid si imbecil care ni se poate intimpla tuturor, fara sa-l banuim..
am parinti prea stresati
de ce nu, am motani si pisici si ciini care pot oricind sa pateasca ceva si sa plece dintre noi.

durerea apare dupa consumarea...tragediei. sa zimbesti in fiecare zi depinde numai de noi.


if you can't say something nice, then don't say it at all
http://pisigri.blogspot.com/

arinaa spune:

nu...nu stim.....plang si ma gandesc ca ce bine ar fi fost daca as fi pretuit fiecare clipa ....in seara asta am pierdut o persoana draga mie NASICA mea ....si nu avea decat 38 de ani(impliniti acum pe 11 ian) iar singura mea alinare e ca poate e mai bne asa ca nu s-a mai chinuit.

Vrem si noi un bebe
http://tt.lilypie.com/z0OAp3.png

anyella spune:

Stim sa apreciem ceea ce avem?


Asa cum este pusa intrebarea,da ma apreciez pe mine,cit pot si aici(neglijez de cele mai multe ori sanatatea mea).Asta am.Pe mine.In rest nu imi apartine nimic.Nu imi apartine viata celor dragi,iubiti.Nu pot decit sa ii multumesc bunului Dumnezeu,ca ii am in viata,doar EL decide daca eu sau ei vom merge in imparatia cerurilor.

Ceea ce este cel mai de pret pe lumea aceasta :sanatatea si libertatea.Ce pacat ca de cele mai multe ori,uitam sa multumim pentru ea,crezind ca ni se cuvine.Ce pacat ca in cotidianul zilnic uitam sa ne bucuram de clipe minunate alaturi de cei dragi si atunci cind vine "scadenta" ne amintim de tot ceea ce puteam face.




Tashi

Infinity1 spune:

Condoleante si imi pare sincer rau sa aud ca inca cineva a pierdut pe cineva drag. Asa am patit si eu si mi-am dat seama cat de mult imi irosesc viata fara sa pretuiesc ce am langa mine.

Condoleante pt. pierderea ta :(

aura_m spune:

Intr-adevar cateodata nu stim sa apreciem ce avem langa noi si cateodata doar la necaz ne rugam lui Dzeu. Si eu incerc sa ma bucur de ce am si daca se intampla ceva neplacut sa ma imbarbatez ca putea fi si mai rau si atunci cand imi merge rau sa ma gandesc ca va iesi si pe strada mea soarele. Viata este scurta si trebuie sa traim fiecare clipa ca poate fi ultima. Si acum, dupa atatia ani, tot imi amintesc de aceasta intamplare.
Cand eram in clasa a 6-a, mama mea a fost internata in spital si acolo a cunoscut o d-na care statea in cartier la noi, o strada ne despartea, si aceea d-na avea o fata de varsta mea si un baiat cu vreo 4-5 ani mai mic. S-au imprietenit, dar la un moment dat nu s-au mai vizitat asa de des. Cand am terminat liceul, intr-o seara asteptam pe cineva in fata blocului si a trecut fata d-nei respective, cred ca se ducea in oras, ne-am salutat si am schimbat cateva amabilitati. Dupa cateva luni, intr-o seara am vazut-o pe d-na respectiva imbracata in negru, cam trasa la fata si se uita fix la mine. I-am zis mamei, ea mi-a zis ca cine stie cine o fi murit in familie, ca tragea un batran din neam sa moara. La cateva zile, mama imi zice:"Stii ca a murit Lidia?-asa o chema pe fata d-nei respective". Zic:"cum sa moara, ca acum cateva luni ne-am intalnit!"D-na respectiva a venit intr-o seara la noi acasa sa-i spuna mamei ca Lidia a murit, era in primul an de facultate la Bucuresti, acuza dureri in partea dreapta, medicii au zis ca nu este nimic, dar de fapt era apendicita si a facut peritonita si a murit si d-na respectiva vroia sa o intrebe pe mama, fiind cadru medical, ca vroia sa ii dea pe medici in judecata. Mama i-a zis ca este o lupta foarte grea si ca nu se stie daca si cum va iesi in final. NU mai stiu ce a facut in continuare, daca a renuntat sau a mers mai departe. Cert este ca atunci mi-am dat seama ce este viata, fata aceea avea doar 20 de ani, era de varsta mea, dar moartea nu tine cont de varsta, situatie materiala, etc.
Asa ca trebuie sa ne bucuram de viata, asa cum este ea, pentru ca este scurta.


AURA