Gravidute si mamici de Constanta (39)

mocutza spune:

Andicule multumim prntru capitol nou!!!

AM vazut poze cu strumf de MOKIKA ....parca s-a jucat cu acuarela......bietul de el .....ce cumplit......insa mixtura mentolata e ok ......ai sa vezi Mokika.

Si aici in tulcea a nins asa frumos si lin....

Intreb si eu mamici experimentate .....la -1 grad scoateti copilul afara?

mocutza
Andreea Alesia 27.07.2008

Mokika spune:

Camelia - mersi, o sa incerc sa il dau si cu Aciclovir, sa vad daca mai sta si la asta .... ca e jale mare cand ma apropii de el si am ceva in mana. Deja pentru febra, prefer sa urle putin si sa-i bag supozitor ca pe gura fooooarte greu sa mai ia ceva.

Andicu - nu, nu am facut ROR-ul. De cate ori am vrut sa discut despre asta cu dr. Sima, a spus sa mai asteptam, sa vorbim dupa un an jumate...
Exista vaccin si impotriva varicelei? Ca eu nu am gasit in calendarul vaccinarilor.

Ce frumos a nins afara! Noi am iesit (eu cu tati) si ne-am vanturat putin prin City. A fost asa bine .... doar noi doi....
Pe purcei i-am lasat acasa. Si am vrut sa-mi cumpar eu ceva dar .... tot Crinei i-am luat! Pe mine, ca de fiecare data, ma las la urma, cand .... intr-un final renunt....

ellen79i spune:

Buna seara...intram si noi pe fuga...


La multi ani tuturor celor care-si serbeaza azi ziua...mamici si pitici...sa traiti cu numele si multa sanatate.,,.

anaxam aici pozele de la botez..doar cateva...urmeaza sa mai adunam......http://good-times.webshots.com/album/569389882ZXPvNJ .

va pupam si uram o seara buna...



ellen79i + bebe Bogdanel (16.05.2008)

http://good-times.webshots.com/album/564039031QBzxoH?start=0

http://good-times.webshots.com/album/568188687Gkjkej

mihaela77O spune:

andicule,sa petreceti frumos la munte!

MIHAELA MAMI DE ANDREEA(03.04.1997)SI MIHAITA(25.09.2003)
Blogul lui Mihaita
Despre noi,aici!

isidora spune:

Daca s-au spart nu-i nimic,important e sa nu rupa cojita care se prinde de ele.Daca totusi o rupe atunci ii dai cu bitter .
Sa nu dai cu bitter cojile ca le inmoi si cad inainte sa se inchida gropita...Doar mixtura.
Cred ca e bun si unguentul,acuma nu stiu daca se da pe coji sau pe eventualele cicatrici sau doar pe bubite...Cred ca ultima varianta...probabil ca ii atenueaza si pruritul...Comprimatele se dau si la varsta lui deci nu vad de ce nu si unguentul.Da un google si vezi ce gasesti...

EDIT: scuze ,Camelia,am vazut ca ai raspuns tu,dar eu scriam la mesajul asta de la pranz

Sanzi,am vazut poze noi cu frumosii ...Esti topita iremediabil dupa Mara...strigi toata dupa un bebe....se vede ,se simte de la o posta...Doamne ajuta!

Iar Mara e tare scumpa,delicioasa! De David stii deja ce parere am ....Ce bine seamana cu tine...
Cuscra facea shopping nocturn ca si mine si am lasat-o eu acasa cu masina ca sa nu-l mai cheme pe tati sa o ia...Mariuca avea un ochisor inflamat de la curent ,sper ca sunt mai bine acum...

Stiu ca sunteti montessorizati...si ma bucur tare pt. voi !

Si eu beneficiez de sfaturi si idei extraordinare tot de la o prietena,si stii despre cine vorbesc,-care culmea- traia ,simtea si isi educa copiii montessori inainte de a afla despre metoda.
De cand a descoperit-o e in extaz si n-ar mai vrea sa se intoarca in invatamant ca si invatatoare ci ca si educatoare montessori.Dar nu stiu in ce secol o sa se intample asta...eu sper din suflet sa prinda macar Ioan...
Capraru,cel care depune eforturi de la Craiova pt. a institui la nivel national metoda, a promis niste cursuri la distanta,urmate de o diploma de la o universitate acreditata,dar ca orice lucru in Romania dureaza...Vroiam sa fac si eu cursurile asa pt. mine pt. copii...sa vedem cand s-o intampla...

Uite, chiar aseara m-am lovit de montessori:Isidora a rezolvat un joc de pe site-ul dat de Mamacita ,apartinand grupei de varsta 6-9 ani,joc care cuprindea cateva etape in care tb. sa faci adunari.Adunari pe care Isi le stie doar cu numere mici deocamdata...Deci mister total ,eu nu stiu cum a reusit sa-l faca...
Prietena mea mi-a explicat ca exista in cartea Mariei M.,"Descoperirea Copilului" - un capitol legat de aritmetica in care ea spune ca la varsta asta,4,5 ani, copiii pot invata adunarea chiar mai usor decat scrisul si cititul...Probabil ca asta e ,ca altfel nu reusesc sa inteleg cum a rezolvat jocul...Iti pun si tie link-ul cu jocul ,daca ai timp sa -ti arunci ochii-desi stiu ca esti f. ocupata- si daca ai alta explicatie prin prisma experientei practice...
http://pbskids.org/cyberchase/games/decimals/decimals.html

Si eu o ciufulesc din cand in cand pe Isi si imi pare nespus de rau ca n-am rabdarea sa-i ofer doar dragoste ;pt. ca de fapt ea doar la dragoste reactioneaza....cu violenta,ton ridicat nu rezolv nimic ...se inchide si nu mai am acces la ea.
Si n-am nici o scuza,nici o cariera in spate,nici vreo 5 copii,doar egoism ...in stare pura...atat. Bine,psihologul ar zice ca n-am primit suficient in copilarie si ca n-am de unde deci...dar n-as merge doar pe mana lui...
Cu Ioan insa se intampla ceva:ma vad dintr-o data dispusa sa ma joc mai mult cu el ,sa am mai multa rabdare,sa simt ca mi se inzeceste dragostea-probabil ca pe la al cincilea copil as fi si eu o mama bunicica ...Vi s-a intamplat sa simtiti ca plesniti de dragoste pt. ei? Ca eu asa simt de cand l-am nascut pe Ioan...
Sunt convinsa ca si voi,zilnic,non stop...


Andicu,am vazut poze cu Mosul de Filip-tare scump ,si cu voi toti ,ce familie mare si frumoasa aveti ,si nu in ultimul rand cu cerceii superbi .Sa-i porti sanatoasa!

AndreB,am uitat de ai tai...cand se simte mai bine Matei si ai chef de poze...Sper ca sunteti ok acum .

Ellen ,am vazut si pozele voastre,frumosi toti ,de la nasa la fin si mai departe,tu erai tare sexy in rochia aceea...
Deci sa inteleg ca exista cineva si mai grasun decat Ioan,10kg la 7 luni? O la,la...Noi aveam 10 kg la 8 luni jumatate parca...
Totusi parca Bogdanel pare mai inalt...

Mamacita,super ideea cu sertarul din bucatarie !

isidora spune:

PUPI scump si drag! Sa fii sanatos, sa cresti bun ,drept si frumos si sa-ti bucuri parintii minunati in fiecare zi a vietii lor! Petrecere frumoasa maine !

sinzi_ana spune:

Am vazut si eu poze cu copilasi frumosi:

Andicu, Filip e un dulce in continuare, si are o privire plina de voiosie!!! (mi se pare ca seamana un pic cu finutul nostru)

Ellen, cu un Bogdan vesel si frumos!!!

Mokika, in US, vaccinul impotriva varicelei este obligatoriu, deci exista...sanatate multa, si sa treaca bubitele cat mai repede!!!

Isidora, e foarte haios site-ul...l-am salvat si eu! Adunarea este facuta la inceput cu ajutorul obiectelor comune-mere, pere, calutzi (dupa ce sunt insusite foarte bine numerele de la 0 - 10,000 prin diferite "jocuri"). Apoi se trece la siruri de bile (in montessori cifrele de la 1-10 sunt reprezentate prin siruri de bilute, fiecare numar are o culoare (1-o bila alba, 4-4 bile insiruite galbene...etc); 100 un patrat din 10 siruri a cate 10 bile, 1000 un cub de cate 10 patrate a cate 10 siruri a cate 10 bile). Reprezentarea numerica de pe hartie se pune pe spatiul de lucru (pe jos, pe un covoras), si se aduna, dupa care se trece rezultatul pe hartie...Apoi trec la adunari cu numere mai mari, inmultiri, impartiri (incep mereu cu reprezentari ale numerelor si operatiilor, si apoi copiii deja le insusesc si nu mai au nevoie asa mult de reprezentari)...(e greu de explicat in cuvinte fara exemplificari...imi pare rau daca nu se intelege cine stie ce...)
Daca copilul realizeaza ce inseamna "formula" adunarii, la inceput adunarea simpla, apoi o poate "complica" un pic cu numere mai grele, ajutandu-se de obiecte pe care le poate numara (degetele sunt cele mai la idemana, bile, numaratoare...orice de fapt)...si incep sa "vizualizeze" rezultatele...

---

“One test of the correctness of educational procedure is the happiness of the child.

Sinzi, Radu si David psihologul
: varsta, poze,

Mokika spune:

Isi - mersi mut, dar mai am totusi o nelamurire .... nu l-ar ustura daca l-as da cu bitter? Cu greu reusesc sa il dau si cu mixtura mentolata ca urla pana nu mai are aer sa respire...
Referitor la sentimentul de dragoste care da pe dinafara eu l-am simtit de-abia dupa ce l-am nascut pe Theo. Ma uit la amandoi si am sentimentul ca sunt cel mai fericit om de pe pamant. Ma simt cu adevarat implinita.
As vrea daca puteti sa imi dati mai multe detalii cu privire la educatia montessori. Suna tare bine tot ce spuneti voi acolo si as vrea din tot sufletul sa schimb ceva .... poate sunt (suntem) eu (noi) de vina .... ma refer la comportamentul Crinei ... de multe ori ma gandesc ca nu poate copilul meu sa adopte astfel de atitudini care mie mi se par necorespunzatoare. Poate m-a luat pe mine pe nepregatite trecerea de la copilarie la adolescenta, poate gresim cu ceva, poate a crescut mai repede decat ma asteptam, poate, poate .... tot asa. Nu reusim sa o facem sa inteleaga si sa ne inteleaga ... orice ii spunem, pana nu urlam la ea a zecea oara cand ne pierdem rabdarea, nu face. Totul la ea parca se intampla pe dos. Asa de grea sa fie adolescenta asta? Eu nu imi aduc aminte sa fi trecut prin astfel de perioade. Sa ma gandesc ca ar putea sa semene cu cineva din partea opusa? Ca ar avea cu cine, in cazul asta ... dar de ce eu nu reusesc sa o modelez dupa cum trebuie ... sau ar trebui? Ca facem toate eforturile sa beneficieze de tot ce-i mai bun .... bineinteles ca asta nu ar trebui sa suplineasca dragostea noastra sau sa ne suplineasca pe noi, parintii, care suntem intr-o mare dilema acum... Si ca sa inchei, spre exemplificare, Crina ne oboseste de 10 ori mai mult decat ne oboseste Theo .... cred ca este o oboseala psihica .... si, hai sa ma refer numai la mine, totusi cand vorbesc de oboseala... ca poate s-au adunat cam multe .... De multe ori ma gandesc ca nu ar fi trebuit sa incep munca asa devreme (avea Theo 10 luni), dar nu ne mai ajungeau paralele. Si oricum eram foarte obosita de atunci ... ma gandesc ca sarcina asta, desi a fost usoara si frumoasa, parca mi-a luat toate resursele .... parca am nevoie de mai multa PUTERE ... si nu stiu de unde sa o iau.
Hai ca m-am intins, dar ma descarc si eu acum, dupa cat am lipsit .... si profit ca sunt libera.

Dupa ce scrisesem ditamai mesajul, spre sfarsit l-am pierdut ... nu stiu pe ce am apasat si am cautat disperata un Undo pe undeva dar nu am gasit... si mi-a venit ideea sa il comand din tastele Ctrl+Z, ca in Word... si mi-a reveniiiiiiit ....

Pupici si mi-e tare dor de voi...... speram sa va vad acum, in minivacanta asta, dar cu Theo bolnavior ..... am accesul ingradit la multe vizite!

isidora spune:

Sanzi,multumesc

Mokika,parca vorbesti de Isidora...cat te inteleg...numai ca eu sunt obosita de atata frustrare ca nu mi-am gasit inca implinirea profesionala...Da asta-i alta poveste.....ca nu vreau sa fac orice

Incep sa dau copy paste din materialele pe care le am eu despre Maria Montessori si metoda ei...sper sa-mi permita spatiul si sa va placa...

NOUL NASCUT



Multi cred ca scoala cea mai de dorit pentru copii ar fi aceea care ar copia familia si în care învatatoarea s-ar purta ca o mama (spre ex. „l’ecole maternelle” – în franceza). Nu suntem de aceasta parere. Nu exista pe lume nici un loc care s-ar putea reproduce spre fericirea copilului. Copilul este un necunoscut, atât în scoala, cât si în familie.

Aceasta este problema ce se ridica în fata noastra. Si trebuie sa alungam din ochii nostri o anumita ceata de prejudecati si de ignoranta, cu atât mai orbitoare, cu cât ne credem mai învatati, ca sa putem vedea ce trebuie sa facem pentru copil.

Un poet ar putea scrie despre copil asa (de fapt nu e poveste, nici poezie; este numai o descriere: preludiul vietii copilului, neînteles înca de la nasterea sa):

„Mi s-a povestit despre un om care a trait în întune­ricul cel mai de nepatruns, ochii lui nu au vazut vreodata nici cea mai slaba raza de lumina, ca în adâncimile unui abis”.

„Mi s-a vorbit despre un om care a trait în tacere: nici un zgomot n-a ajuns vreodata pâna la urechea lui”.

„Am auzit vorbindu-se despre un om care a trait realmente numai în apa, o apa de o stranie alcatuire; si care dintr-o data s-a trezit printre gheturi”.

„Si_ a desfacut plamânii care nu au respirat niciodata… (ar fi u#351;oare si cele mai grozave chinuri dac#259; le-am compara cu ale lui… dar a învins)”.

„Aerul i-a umplut dintr-o data plamânii strânsi de la început; si atunci omul a strigat!”

„Si s-a auzit atunci pe pamânt un strigat cutremurator care n-a mai fost auzit, iesind dintr-un gâtlej, ce atunci vibra pentru întâia oara”.

Era omul care se odihnise.

Ar putea cineva sa-si închipuie acest repaos absolut? Un repaos în care o fiinta omeneasca nu-si da osteneala nici sa manânce, caci altii manânca pentru ea; si sta în parasirea tuturor fibrelor sale, caci alte tesuturi îi asigura caldura de care are nevoie spre a trai; nici macar tesu­turile cele mai intime nu lucreaza pentru a se apara de veninuri si bacterii pentru ca alte tesuturi lucreaza pentru ea si oxigenul îi este daruit fara a respira, printr-un privilegiu unic între cei vii.

Singura munca a noului nascut este aceea a inimii, care a batut înainte ca el sa fi fost [nascut]; da, în timp ce el nu exista [cu sensul de „nu era nascut”], batea totusi inima lui, si înca întru-un ritm îndoit de cum bate alta inima. Si acum… este el cel care înainteaza si ia asupra sa toata munca: ranit de lumina si de sunete; obosit pâna în cele mai adânci fibre ale fiintei sale, scotând marele strigat:

„DE CE M-AI PARASIT?”

Si atunci, pentru întâia oara omul uneste în sine pe Hristos Care moare si pe Hristos Care Se înalta.

Astazi, când într-o casa se naste un copil, de cine se preocupa lumea? De mama. Se zice ca mama a suferit; dar copilul n-a suferit, oare? Se zice ca mama are nevoie de îngrijiri; dar copilul nu are nevoie de îngrijiri?

Daca ne-am întreba ce este civilizatia si am cugeta putin, am vedea ca ea este un ajutor progresiv în a face tot mai usoara adaptarea omului la mediul în care traies­te.

Ei bine, cine face o schimbare de mediu mai brusca si mai radicala decât un copil care se naste? Atunci ar trebui sa existe în istoria civilizatiei omenesti o pagina înaintea tuturora, în care sa se arate ce face omul civilizat spre a ajuta pe cel ce se naste sa se adapteze mai usor la mediul acesta nou si atât de deosebit. Si se va vedea, ca nu exista nimic scris în aceasta privinta. Prima pagina a istoriei civilizatiei omenesti este o pagina alba. Toti vor zice, de buna seama, ca ne ocupam mult de copilul ce se naste. Da? Însa cum? Rudele si prietenii exclama cu mare bucurie: „Avem un copil frumos; avem un fecior!” Bucuria lor este totul. Copilul este un obiect de placere pentru ei, este realizarea unei sperante: adultul are un fiu! Iata ideea; iata sentimentul! Si aceasta se cheama dragoste pentru copilul ce s-a nascut în familia ce îl dorea.

Tatal poate va dori sa-i vada ochisorii; îi deschide, ca sa vada ce culoare au pupilele ce-l vor privi odata.

În acest timp, toti se întrec în a face liniste si întuneric în jurul mamei, care a suferit si este obosita; dar copilul nu este obosit? Cine se gândeste sa faca liniste si întuneric în jurul lui, ca sa se poata obisnui încetul cu încetul la noul mediu? Noul nascut este luat în mâini, pielea sa delicata este ranita de mâini aspre. De fapt, nimeni nu îndrazneste sa îl atinga, pentru ca este atât de fraged; rudele si mama îl privesc cu îngrijorare, încredintându-l unor „experte”. Exista mâini experte, si toti se linistesc, nu simt nevoia de a apara acest corp micut care nu a fost niciodata atins de cineva. În schimb pisicile, câinii, pasarile sunt extrem de geloase: nimeni nu ar putea, nu sa atinga, dar nici sa priveasca de aproape pe micutii lor. Atunci aceasta pagina nu este numai o pagina alba, ci este o lacuna în natura.

Se zice: „Dar ce sa facem? Cineva tot trebuie sa atinga copilul odata!” Da, însa acele mâini trebuie sa fi învatat sa atinga o fiinta delicata, caci sunt mâini grosolane, mâini aspre, care nu stiu sa prinda decât pentru a nu lasa sa cada. Noul nascut este îmbracat, sau chiar înfasat; ceea ce linisteste familia este existenta unor mâini experte, care au îndemânarea de a îmbraca un copil. Si el, care de la origine era liber în toate miscarile corpului sau, este acum imobilizat cu sila.

De ce trebuie sa munceasca âtat un infirmier spre a învata sa miste un ranit, spre a sti sa puna cu delicate o alifie sau un bandaj, de ce se oboseste în studierea unei tehnici atât de grele spre a trata un om care sufera, când acel om este un adult? Si de ce nu se face aceasta si pentru copil? Daca s-ar îmbolnavi tatal, stapânul casei, Si ar sta în pat cu un os rupt, toti s-ar strânge în jurul lui, tremurând, având grija sa nu-l faca sa sufere, sa-l atinga cu delicatete, si mâna abila ar fi atunci aceea care l-ar atinge astfel încât sa nu-l doara.

Pentru copil însa, e abila orice mâna; medicul îl atinge, îl prinde, îl prinde grosolan; si cum copilul atunci plânge, se zice c#a acesta este graiul copilului ce se naste, el trebuie sa plânga, acesta este modul sau de a vorbi si în acelasi timp de a respira. Se va zice, copilul este destul de robust ca sa reziste si sa se adapteze. Dar noi nu avem destula rezistenta pentru a ne adapta? De ce atunci încalzim soba iarna, ne punem sub picioare covoare, întrebuintam scaune moi si ne îngrijim atâta ca sa putem trai mai usor? Nu suntem noi oare mai puternici ca un copil ce abia s-a nascut? De ce nu putem trai atunci singuri, parasiti într-o padure? Nu suntem noi cei tari? si ce sa zicem atunci despre copilul ce abia se naste ca este de la natura puternic si de aceea va rezista la toate? Când moare un om, moare natural: asa e soarta lui; si cu toate acestea ne ostenim atâta la capatâiul unui om ce trage sa moara! Deci e ceva inevitabil, facem totul ca sa sufere cât mai putin posibil, înlaturând cel mai mic lucru care l-ar putea supara. De ce nu ne gândim tot asa si când e vorba de un copil?

Exista deci un gol straniu, exista o orbire în sufletul nostru si în civilizatia pe care am construit-o; ceva ce seamana cu pata oarba din fundul ochiului; este pata oarba a vietii.

Eu cred ca se va organiza, si înca în curând, ca un prim început al noii vieti infantile si ca o necesitate absoluta pentru a o începe, o îngrijire a noului nascut. Cineva trebuie sa fie specializat în a primi pe cel ce se naste.

Trebuie sa ne gândim ca nu exista nici un studiu în aceasta privinta; exista doicile, ce e drept, însa acestea învata numai a nu omorî copilul.

O îngrijire cu mult mai înteleapta decât aceea care se face azi va trebui sa se dea copilului atunci când starea lui va fi înteleasa mai bine.

A atinge un copil, va trebui sa fie un lucru foarte delicat: nu-l putem misca decât cu o extrema încetineala.

A-l îmbraca nu e nevoie din primul moment, în prima luna. De fapt, în istoria îmbracamintei pentru copii se gaseste o progresiva simplificare; astazi ea s-a redus la foarte putin; înca un pas, si nu va mai ramâne nimic. Copilul trebuie sa ramâna gol, asa cum, dealtfel, a si fost intuit în artele frumoase; trebuie sa-l încalzim cu mediul ambiant, nu cu hainele, deoarece el nu are destula caldura pentru a rezista la temperatura externa, iar îmbrac#amintea nu-l ajuta prea mult. Asa fac animalele care, desi sunt acoperite cu par, îsi încalzesc puii si cu caldura corpului.

Femeile din America, desigur, îmi vor vorbi despre îngrijirile ce se dau la ei noului nascut; cele din Germania vor zice ca eu nu am studiat îngrijirile ce se dau copiilor în Germania si Austria; eu le voi raspunde ca le cunosc pe toate, pentru ca le-am studiat la fata locului, observându-le cu pasiune si am gasit ca lipseste, o repet cu tarie, lipseste constiinta si pregatirea atât de necesara pentru a primi în mod demn pe omul ce se naste; nu exista nici o tara în care copilul sa fie înteles.

E adevarat ca se face tot ce se poate; dar ce este progresul, daca nu a vedea ceea ce nu s-a vazut mai înainte, de a face ceea ce înca nu s-a facut adaugând lucruri noi la ceea ce se parea a fi complet?

Exista un fel de instinct de aparare, care se naste în sufletul nostru împotriva copilului, oricât l-am iubi de mult. Acest instinct ne domina înca din primul moment, alaturi de un alt instinct, de zgârcenie pentru lucrurile ce le posedam, chiar daca acestea n-ar avea nici o valoare. Asa, de exemplu, cautam îndata sa aparam acea nenoro­cita de saltea, framântati mai mult de grija de a o pastra curata decât de bunastarea copilului nostru.

Ce ati pregatit pentru copilul pe care-l asteptati sa se nasca, afara de hainuta ce-l va stânjeni? Am pregatit acea mizerabila saltea si am aparat-o. Si din aceasta clipa mergem vesnic asa înainte: sufletul adultului e chinuit, în fiecare clipa de grija: nu cumva sa murdareasca ceva copilul, sa rastoarne vreun obiect, sa ne împiedice de la treburile noastre!

Noi consideram multe manifestari ale copilului drept capricii si avem grija sa le prevenim înca de la nastere. Faptul de a corecta copilul ne pare îndata a fi o datorie. Când avem un copil în casa;, trebuie nu numai sa alergam, ca sa salvam lucrurile si sa ne izolam ca sa nu fim tulburati, ci trebuie sa aparam copilul de propriile lui capricii, sa nu devina victima lor, sa nu devina o per­soana lipsita de educatie; si aceasta ni se pare o datorie morala fata de copil. Exista greseli mari în întelegerea copilului, care ne fac sa consideram capricii multe manifestari ale lui.

Exista la copii un instinct care începe din primul an al vietii si care ajunge la o culme de dezvoltare catre vârsta de doi ani: este nevoia (pentru construirea mintii sale) de a vedea lucrurile totdeauna în acelasi loc si întrebuintate dupa scopul pentru care sunt facute. Daca aceasta nu se întâmpla, si cineva tulbura ordinea si destinatia obiec­telor, copilul e contrariat, e ranit si aceasta schimbare a ordinii devine un obstacol pentru el. Atunci copilul încearca sa apere obiectele ca ele sa ramâna, pe cât este cu putinta, în acelasi mod, asa cum are nevoie el.

Este o adevarata nevoie vitala. Noi vedem aceasta în scolile noastre, unde copii foarte mici au un adevarat instinct al lor de a aseza toate lucrurile la locul lor si de a le gasi acolo unde le-au vazut întâi.

Sa dam câteva exemple:

Un copil vede nisip pe jos si se opreste privindu-l; mama care baga de seama nisipul raspândit, vine si-l matura. Copilul începe sa plânga disperat, si mama nu-l întelege; vede însa ca el se duce dupa nisip si-l pune în acelasi loc, unde era mai înainte si iar începe sa-l priveas­ca; atunci mama întelege de ce a plâns copilul si crede ca e capricios.

O mama îsi aseaza paltonul pe brat, fiindu-i cald. Copilul începe sa plânga si nimeni nu stie de ce, pâna când mama se îmbraca cu paltonul si atunci copilul se linistes­te: vazuse un lucru care nu era la locul lui, si aceasta l-a tulburat.

Adultul se sileste sa corecteze aceste „defecte” ale copilului desi, ar trebui sa înteleaga ca e fara nici un rost sa corecteze copilul de defectele pe care nu le va mai avea când va fi adult. Un domn adult nu va începe sa plânga fiindca doamna pe care o însoteste îsi scoate pardesiul.

Daca noi nu întelegem faptul în sine si-l credem capriciu, întelegem totusi ca defectul va disparea, deci e inutil sa ne preocupam. Când vom fi patruns pe aceasta cale, vom începe sa întelegem multe lucruri care nu vor mai fi în adultul rafinat si complicat; as zice ca atunci ne vom bucura de aceste mici defecte si ne vom întrista gândindu-ne ca sunt menite sa dispara.

Un alt exemplu: un copil de doi ani avea o doica perfecta, care îl scalda întotdeauna în aceeasi baie, totdeauna în acelasi fel. Trebuind sa lipseasca pentru câtva timp a rugat o alta colega sa o înlocuiasca. În acest timp copilul plângea, ori de câte ori noua doica îl scalda, cu toate ca îl îngrijea cu o adevarata maiestrie. Când s-a întors vechea doica, l-a întrebat pe copil: „Nu era buna femeia aceea?” Copilul a raspuns: „Nu”. Întrebându-l de ce plângea când îl scalda, a raspuns: „Pentru ca ma aseza anapoda”. Unde îl aseza una cu capul, cealalta îl aseza cu picioarele.

Nevoia de a vedea lucrurile întotdeauna la fel, este ceva ce face parte din viata sa si ceea ce el apara cum poate. Aceasta aparare noi o numim „capriciul” copilului.

Copilul este atât de simtitor la tot ceea ce i se spune de catre adult si ar dori atât sa i se supuna; noi nu ne putem închipui cât este de dispus copilul sa ni se supuna, pâna la fibrele corpului sau, în mod perfect, întotdeauna: mai mult, aceasta este ceea ce îl caracterizeaza. Iata o mica anecdota: un copil îsi pune pantofiorul pe pat si mama îi zice: „Acesta e un lucru urât, pantoful nu se pune acolo”. Apoi mama curata cu mâna învelitoarea. De atunci copilul, ori de câte ori vedea un pantof, se oprea, se gândea si zicea: „E urât” si se ducea sa curete cu mâna învelitoarea patului. Ce vrem mai mult? Copilul este sensibil pâna la extrem; el ramâne impresionat atât de adânc, încât adultul ar trebui sa-si masoare toate actele, toate vorbele lui, pentru ca ele ramân sapate în sufletul copilului. Este supunerea în adevaratul sens al cuvântului, pentru ca supunerea este pentru el, viata.

Adultul este pentru el o fiinta venerabila, iubita, din gura caruia izvoraste întelepciunea care-l calauzeste; si el ramâne atins ca si când ar fi un proiectil spiritual care-i intra în inima. În fata unui capriciu, trebuie întotdeauna sa ne gândim ca poate fi un act vital, o aparare profunda si sa ne amintim ca un copil fara îndoiala vrea sa ni se supuna si ne iubeste.

„Copilul iubeste adultul” – iata ceea ce ar trebui sa fie întotdeauna în gândul nostru. Vesnic se zice: „Cum iubeste adultul pe copil! Cum îsi iubeste mama copilul sau!” Ba se zice si despre învatator: „Cum mai iubeste copiii!” si asa despre toate fiintele adulte.

Se zice ca trebuie sa învatam copiii sa-si iubeasca mama, tata, învatatorul; trebuie sa-i învatam sa iubeasca totul si pe toti. Si cine este acest dascal al dragostei, care vrea sa învete copiii sa iubeasca? Acela care vede capriciu în toate manifestarile copiilor si care are grija sa se apere pe sine însusi de copil!

El nu poate deveni propovaduitor al iubirii, fara un exercitiu special si fara a deschide ochii constiintei spre a vedea o lume mai înaintata.

Copilul iubeste neînchipuit de mult pe adult. Când se duce sa se culce, vrea întotdeauna ca o persoana iubita sa-i stea aproape. si persoana iubita zice: „Trebuie sa împiedic acest capriciu: copilul nu trebuie sa câstige reaua deprindere de a nu adormi fara a avea pe cineva lânga dânsul”.

Sau poate un copil vrea sa vina la noi când mâncam, si plânge, ca si când ar pretinde sa nu mâncam. Aceasta e vorba omului fara dragoste de copii.

Copilul doreste doar sa stea aproape de noi, spre a privi pe cei care manânca, e un copil mic, în primul an al vietii si n-a luat altceva în gura decât lapte. Si totusi plânge în timp ce noi mâncam; de l-am primi la masa, n-ar mai plânge; sau poate ar scânci, fiindca cei ce manânca uita de el: el vrea sa fie privit si sa simta ca vine vorba si despre el în conversatie.

Cine va mai plânge într-o zi, din nemarginita dorinta de a ne vedea când prânzim, sau chiar când gustam? Si cu cât#259; tristete vom zice într-o zi: „Nu mai am pe nimeni care sa plânga, pentru ca ma doreste aproape, când se duce sa se culce! Totusi se gândesc numai la ei, adorm cu gândul la ceea ce au facut peste zi, niciunul nu-si mai aminteste de mine!”

Pentru ca numai copilul îsi aminteste în fiecare seara si zice: „Nu ma lasa, stai aici, lânga mine!” Si adultul: „Nu pot, am de lucru si apoi ce capriciu mai e si as­ta?”… si credem ca trebuie sa-l corectam, pentru ca ne-ar face pe toti sclavi.

Sunt si capricii complicate. Unul dintre cele mai înspaimântatoare pentru familie este când copilul se desteapta dimineata si se duce sa trezeasca pe tata si pe mama, care ar dori sa mai doarma; acesta este lucrul cel mai îngrozitor, de care toti se plâng. Dar copilul care coboara din pat, este o fiinta pura, care face ceea ce toti ar trebui sa faca, atunci când se arata soarele si lumina; lumea ar trebui sa se scoale, dar tata si mama dorm înca si aceasta mica fiinta se duce la ei, parca ar zice: „Învatati a trai sfânt, dimineata oamenii se scoala!” Dar copilul nu e un dascal, se duce numai ca sa-i priveasca, pentru ca îi sunt dragi; abia se desteapta si dorinta lui este de a fugi îndata la cei pe care îi iubeste. Va trebui sa treaca prin odai înca întunecoase, închise, ca lumina sa nu-i poata trezi înainte de vreme; copilul se duce, se împiedica, nu-i e frica de întuneric, nu-i e frica de usi pe jumatate închise si ajunge lânga tatal sau si mama sa si-i atinge dulce. De câte ori i se spune: „Puiule, nu ne trezi dimineata!”. Dar copilul vine, îi trezeste, apoi zice: „Dar eu nu te-am trezit, si-am dat numai o sarutare”. Se gândesc parintii cum ar face sa-l dezvete. Dar când se va mai întâmpla oare în viata ca cineva, abia trezit, sa arda de dorinta de a alerga la noi, învingând orice greutate, pentru a ne sta aproape, fara ss-i treaca prin minte sa ne trezeasca ci numai pentru a trezi pe cei dragi lui si pentru a le da un sarut? Când si cine va mai face asta pentru noi?

Noi zicem ca trebuie sa-l corectam pe copil; si totusi aceste manifestari de dragoste nu ne sunt indiferente; nu e indiferenta, pentru adult, dragostea copilului; mai mult: adultul ar trebui sa înteleaga ca un copil care iubeste nu numai ca trezeste pe tatal si mama sa, care dorm prea mult dimineata; acel tata si acea mama adeseori adorm în viata; pentru ca toti avem tendinta de a „dormi”, a nu da atentie lucrurilor; Si avem nevoie de o noua fiinta, care sa ne destepte si ss ne mentina treji, cu un mijloc de care noi nu putem dispune: o fiinta care sa traiasca si sa lucreze altfel decât noi si în fiecare dimineata, sa vina sa ne spuna: „Priveste, exista o alta viata, traieste mai bine!” A trai mai bine, pentru ca omul ar merge pe calea degenerarii si copilul îl ajuta sa urce. Daca adultul nu-si da seama, se pierde; încetul cu încetul sufletul lui se acopera cu o scoarta groasa si devine nesimtitor. Aceasta ne face sa ne gândim la Judecata universala când Hristos, întorcându-Se catre cei blestemati, care ar fi cei care nu s-au folosit de mijloacele pe care le-au întâlnit în viata pentru a se îndrepta, le zice:

– „Voi M-ati vazut suferind si nu M-ati îngrijit”. Si aceia îi vor raspunde:

– „Doamne, Te-am vazut noi suferind si nu Te-am îngrijit?”

– „Da, când vedeati un sarac suferind, eram Eu!

– „Eu am zacut în închisoare si voi nu M-ati cercetat!”

– „Doamne, Te-am vazut noi în închisoare si nu Te-am cercetat?”

– „Da, în fiecare închisoare eram Eu!”

În cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit sa-L ajute pe Hristos în cei ce sufera, iar copilul, parafrazând ideea minunata, ar fi acela care l-a ajutat pe adult.

În ziua Judecatii, când vom fi osânditi, ni se va putea imputa de catre Hristos:

– „Eu te-am iubit mult si am venit la tine în fiecare dimineata, sa te trezesc, dar tu M-ai alungat!”

– „Doamne, Tu ai venit, ai venit sa ma trezesti dimi­neata si eu Te-am alungat?”

– „Da, copilul care te iubea si te trezea sarutându-te, eram Eu! Când Eu voiam sa stau lânga tine, tu ma respin­geai!”

– „Când Te-am respins eu, Doamne?”

– „Da, copilul care te implora sa stai lânga el, eram Eu, si tu M-ai respins”.

Era copilul cel care voia sa ne învete a iubi; dar noi l-am crezut un capricios; si asa ne-am pierdut inima noastra.

eris spune:

LA MULTI ANI PUPI scump sa cresti mare,sa-i bucuri pe parintii tai!
Angi sa va traiasca baiatul si sa fiti mandri de el


Mada mami de Iannis Cristian(17.01.2008)

poze noi: http://www.flickr.com/photos/27675080@N08/
http://family.webshots.com/album/561183310PuJpdG?vhost=family