Andrei - Ingerasul de toamna
Raspunsuri - Pagina 6
monica_dicut spune:
In acest moment nu prea am cuvinte si nu pot decat sa va multumesc din suflet pentru toate mesajele voastre si ma bucur ca am gasit un loc cu atat de multa sustinere si intelegere.
POZNICI CU NOI
www.flickr.com/photos/23758792@N08/?saved=1" target="_blank">POZE CU BURTOIU SI BUBU
37+ Cuculetz
Andrei Sebastian
AM SCHIMBAT PREFIXUL AMR 2+ SAPTAMANI 
AMR 21 DE ZILE PANA LA BEBE ANDREI
kalosalina spune:
Monica sunt cu gandul alaturi de tine! Am citit de ieri nefericita intamplare, dar nu am putut sa scriu ceva 
...nici nu stiu ce cuvinte ar fi potrivite in aceste momente...Te imbratisez cu drag si ma rog sa ai multa putere si sa ai un copil sanatos cat mai curand! 
Poze
Poze Daria
Poze botez
Cum creste Daria
www.youtube.com/results?search_query=dariamihaela&search_type=&aq=f" target="_blank">2 FILMULETE
Alina 
de printzesica Daria Mihaela (12.01.2008)
Delphinash spune:
Draga Monica!
Am aflat cu mare intarziere de ce ti s-a intamplat. E mai mult decat socant pt mine vestea ca bebe Andrei s-a dus la ceruri. Au fost zile in care mai aruncam cate un ochi pe la voi sa vad ce mai faceti, dar durerea din sufletul meu, dupa pierderea mazaricii mele, mi-a luat orice putere de a mai intra la voi. Cu un ochi ma bucuram din suflet pt voi, ca sunteti bine, iar cu celalalt imi plangeam mazarica.
Ma bucur sa vad ca esti tare si ai acceptata ca asa a vrut Dumnezeu. Asa am facut si eu. Chiar daca mazarica mea a fost ucisa de aceasta scarboasa toxoplasmoza, eu mereu m-am gandit ca asa a vrut Dumnezeu.
Si asa cum El ne ia puiutii la El, tot asa ne va da altii. Sa fii convinsa de asta.
Te imbratisez cu drag si mereu voi fi alaturi de tine.
monica_dicut spune:
M-am hotarat cu greu sa incep sa povestesc ce mi s-a intamplat.
A trecut o luna, luna care-mi pare un an, luna care-mi pare ca nu a trecut, ca e ireala, ca eu inca am burtica si bebe al meu urmeaza sa se nasca... bebe al meu Andrei Sebastian.
POvestea mea incepe in decembrie 2006 cand m-am decis ca vreau un bebe. Si a durat un an pana sa mi se implineasca visul si sa vad minunatele liniute roz. Pe 9 ianuarie 2008 am vazut dublu in fata ochilor.
Au urmat 37 de saptamani minunate, o sarcina atat de usoara incat mi s-a parut totul ireal de frumos si s-a sfarsit ireal de tragic. Nu am avut greturi, dureri, toate analizele mi-au fost perfecte, ecografiile la fel, anuntau un bebe mare si sanatos gata sa ne umple vietile de bucurie. Si totusi... a sosit ziua de 24 august.
Cam de pe data de 11 incepusem sa ma umflu, sa am greturi, dureri de spate, contractii,miscari slabe ale copilului, nu puteam manca mai nimic si aveam mancarimi... toata lumea imi spunea ca e normal in ultima luna. Ca ne umflam pt ca retinem apa, ca avem greturi si nu putem manca pt ca bebe ne apasa pe stomac iar mancarimile le-am pus pe seama celor 40 de grade de afara. Inconstienta? Nu. Doctorul m-a asigurat ca totul e ok, ca e normal sa pierd din greutate din cauza caldurii, bebe la eco e o si e in grafic. Stam foarte linistiti.
Pe 23 august mergem la padure sa sarbatorim o prietena. Nu pot manca nimic... caldura de afara nu ma lasa. Seara mergem sa facem pe babysitterii cu nepotelul. Ne plimbam prin parc cu inca doi prieteni. La despartire le spun "poate va dau telefon la noapte sa veniti sa-mi faceti galerie". Cand se intorc cumnatii acasa ii rog sa-mi dea niste manusi pt bebe ca sa nu se zgarie pe fata ca cine stie daca ne mai vedem pana nasc. (Eram ferm convinsa inca de la inceputul saricinii ca nu ma va apuca 1 septembrie)
Ne culcam pe la ora 2 noaptea. La 6 ma trezesc pt ca am arsuri, iau un Rennie si ma bag in pat. Nu termin de supt pastila ca mi se rupe apa... trezesc sotul si hai la spital.
Totul bine si frumos, nu aveam contractii, nu simteam nimic decat o mare emotie si bucurie in suflet ca azi va fi marea intalnire cu bebelul meu drag.
LA spital ajungem la 7. Doctorul meu era in concediu in grecia urma sa se intoarca in seara aceea. SPun celor de la garda pacienta cui sunt ca poate o conta (doctorul meu e seful clinicii ... neimportant aveam sa aflu mai tarziu). Ma suie pe masa doctorul de garda si moasa, ma controleaza ... eu vomit... suparati ma intreaba pe cine sa cheme in locul doctorului meu. Rezerva e si ea in concediu iar rezerva nr doi nu a vrut sa vina. Sunt trimisa sus la pretravaliu. Vin doua moase sa ma ia in primire si sa asculte bataile fetale. Surpriza... nu le gaseste cu Dopplerul. Buun, hai cu palnia ca e mai sigur ca ele fac meseria de zeci de ani... pauza... cheama colega... parca parca ceva, dar se pot confunda cu ale mele. Eu deja intru in panica. Sunt chemati doctorii, altii doi. Mergem la ecograf. Nu pot vedea monitorul, se pare ca inima bate, mergem inapoi sus si suntem pusi la monitorizare. Se schimba garda, alt doctor vine si ma controleaza (seful garzii), apare si rezidenta ( care este de altfel si rezerva nr 3 pe lista) care intreaba de ce nu am anuntat-o (de parca io ma mai gandeam la ea dupa ce s-a facut atata tevatura in jurul meu ca bebe nu are cord).
Mi se pune perfuzie cu oxitocina iar doctorii isi vad de treaba lor (adica de cezarienele lor programate de dinainte, nu stiu de ce m-am hotarat si eu sa nasc taman in ziua aceea???) urmand sa fie anuntati de moase daca ma dilat prea tare. Moasa ma "linisteste" ca la prima nastere travaliul dureaza cam 10-12 ore. Sotul da plicul si este lasat sa intre sa ma vada putin. Ma intreaba cu cine nasc...??? NU STIU!!! Toti doctorii sunt in cezariene si nu are cu cine vorbi (ca sa stabileasca tarfiful nu de alta). Contractiile sunt din ce in ce mai dese si mai dureroase. Chem moasa si ii spun ca vreau epidurala. Cum cer epidurala apare doctorul si anestezista. Doctorul ma intreaba "cam de sus" daca stiu ca trebuie sa platesc daca vreau epidurala. II raspund la fel de sus ca "evident sunt constienta de asta si sa-mi spuna cat". Cand vede ca sunt dispusa sa platesc ma ia din nou la control. Dilatatie 3-4, e ok putem face epidurala. Anestezista imi pune cateva intrebari si mi se ia sange (va fi prima si ultima data cand o vad). Mai trece putin timp cu contractii din ce in ce mai rele. Apare rezidenta si ma controleaza din nou, se pare ca mai poate face o cezariana pana nasc eu. MAi trece ceva timp si am deja contractii fara pauza. Tip dupa moasa, vine imediat (ca primise plicul de la sot) si zice gata hai pe masa ca nasti. Eu incep si zbier ca unde-i un doctor. Ea imi spune foarte senina ca sa stau linistita ca mai bine nasc cu ea ca are mai multa experienta decat doctora, ea o sa vina in ultimile 5 minute. A aparut insa imediat si doctora si cam 5 minute a durat pana am nascut. Urlau la mine sa imping si moasele ma apasau pe burta de am crezut ca mi-au rupt coastele. Horrorr!!!! Iese bebe, un sentiment de usurare si implinire intr-o fractiune de secunda pana sa vad fata doctorei. Balmajeste ceva si nu inteleg. Bebe nu tipa, de ce????? Doctora se uita spre masa unde e dus bebe. E inmarmurita. Si totusi ce se intampla??? MA intorc in stanga unde neonatologul incearca sa-l resusciteze, ii face masaj cardiac, ii baga o sonda prin gurita... nimic... si aud cuvintele "nu avem ce sa ii facem, daca ar fi avut macar o bataie poate puteam sa-l resuscitam, dar asa... are si ficatul cat tot abdomenul, nici nu are rost". Nu-mi vine sa cred, toata camera se invarte cu mine, sunt muta, nu pot spune absolut nimic. Doctora tace, o intreb ce se intampla. Imi spune "Monica, imi pare rau dar nu se poate face nimic... " continuarea nu o mai aud. Le rog sa mi-l dea. Nu vor. Le implor. Mi se spune ca "nu, e mai bine asa". Le spun ca e copilul meu si eu stiu cum e mai bine. Si totusi nu mi-l dau. Pleaca cu el in timp ce mie mi se pun tot felul de substante in perfuzie. Lesin. Ma trezesc. Iar lesin. Lesin si cand vor sa ma dea jos dupa masa. Moasa ma trage de un sfarc atat de tare incat imi revin si tip la ea de durere (metoda cam de evul mediu dupa parerea mea dar se pare ca a avut efect). Nu ma pot duce decat pana la patul din sala de travaliu adica un metru mai incolo pt ca mi-e foarte rau. Intra sotul la mine... plange. Intra si tata care imi sfasie sufletul, dar NU POT SA PLANG!! DE ce? Ca doar mi-a murit copilul.
Sunt mutata dupa multe chinuri si lesinuri in sala de pretravaliu pentru ca mai departe nu pot ajunge. Urmeaza o noapte de cosmar in care vomit tot ce mananc, nu pot dormi de frica sa nu mor. Vizite peste vizite. EU totusi fac glume cu toti si ii dau afara pe cei care incep sa planga. SI eu totusi DE CE NU PLANG??? CA doar era copilul meu nu al lor. A doua zi toata lumea incearca sa scape de mine de la pretravaliu pentru ca vin gravide si nu au paturi (desi erau vreo 8 paturi si doar eu si inca o gravida in 28 de saptamani). Vine si doctorul meu dar nu se sinchiseste sa urce la mine sunt eu dusa jos la el. Cand sunt ridicata din pat lesin din nou. Ajung intr-un final la doctor jos care ma asteapta cu analizele. Se uita pe ele si nu zice nimic, stam putin de vorba si ma consoleaza. Atata tot. Analizele le lasa pe masa si pleaca. Mama le ia. Se uita pe ele si se ingrozeste. Sunt dusa inapoi la pretravaliu pana se va hotara unde sa merg. Vine o doctora care intreaba ce mai caut acolo daca am nascut. O vede pe mama cu analizele in mana si o intreaba ce cauta la ea. Se uita pe ele si se socheaza. O cheama pe doctora cu care am nascut care era interesata sa semnam pentru incinerare si nu de altceva. Analizele mele sunt praf. Toate date peste cap, leucocite 46000 in loc de 10000 cat e normal. Toate snt de N ori mai mari sau mai mici decat normal. Doctora aceea face scandal si alarmeaza toti doctorii din spital.
In fine, long story short. Urmeaza cateva zile in care sunt intoarsa pe toate partile. 20 de doctori se uita la mine si nu stiu ce am. Cu analizele alea nu ar trebui sa mai traiesc. Mi se fac ecografii, radiografii, EKG etc. Norocul meu se numeste DInu Popescu Baran, seful sectiei de Terapie Intensiva care intuieste ceva si imi face perfusii cu sange, ma baga pe antibiotic, are grija sa mananc, sa ies afara, imi comanda plasma etc. Nu apuca sa imi faca plasa pentru ca ma "fura" ceilalti 19 doctori si ma duc la Babes la infectioase. Pe ei ii depaseste deja situatia si o recunosc toti cu nonsalanta. Acolo ingerul meu pazitor se numeste Valentina Simion care in 8 zile ma pune pe picioare.
Ne intoarcem la spital unde am nascut sperand la niste raspunsuri. Am primit doar ridicari din umeri.
Este greu de descris in cuvinte prin ce-am trecut. Este ingrozitor sa-ti vezi copilul mort si sa nu poti face nimic. Te simti atat de neputincios si de vinovat pentru ca te gandesti ca poate ai gresit tu cu ceva.Nu stiu sa va spun exact de ce a murit bebe. Nu am primit un diagnostic. Am doar parerea a 3 doctori care mi-au spus acelasi lucru:Ficat gras de sarcina. Tind sa-i cred pentru ca citind pe net dupa,aceasta boala se manifesta exact cu simptomele pe care le-am avut eu plus analizele date peste cap. Este una din cele trei boli de ficat ce apar in sarcina. Puteam fi salvati doar daca faceam niste analize banale de sange si as fi avut un doctor care sa-si dea interesul si nu sa-mi spuna "ah, e normal in ultima luna". Povestea este mult mai lunga, nu are rost sa mai spun cum am fost data de colo colo si cum au incercat mama si sotul sa se lupte cu morile de vant prin spital. Pentru ca daca nu vedea mama analizele, lasate de izbeliste pe o masa intr-o camera de control, nu mai eram azi aici sa povestesc.
Am ramas doar cu amintirea nasucului in vant pe care am apucat sa-l vad. AM ramas cu gustul amar al sistemului sanitar din Romania cu neputinta si slabele cunostinte ale doctorilor (nu generalizez, sunt doctori si doctori).Am ramas cu multe sechele fizice dupa nastere. Am ramas cu un gol in suflet pe care nu mi-l poate umple nimeni. Am ramas cu speranta ca poate, totusi, intr-o zi, voi auzi un scancet si cineva imi va spune "mama".
Acum mi-e teama sa raman din nou insarcinata dar in acelasi timp dorinta de a se intampla din nou ma tine in viata. Sentimentele si gandurile mele inca sunt contradictorii. Nu stiu ce voi face mai departe. Stiu doar ca trebuie sa fiu optimista si sa merg mai departe pentru ca altfel as innebuni. Eu de felul meu sunt o optimista incurabila si nu cred ca trebuie sa ma schimb tocmai acum.
Inca mai plang, mai putin si chiar ma simt oarecum vinovata ca nu plang mai mult. Dar stau si ma gandesc totusi ca daca nu plang fizic, asta nu inseamna ca sufletul meu nu plange. Plange, si probabil va plange toata viata dupa bebe Andrei. Este primul meu copil si nu-l voi uita niciodata. Va exista mereu in sufletul si in viata noastra.
Cred ca as putea sa scriu romane intregi cu sentimentele si gandurile pe care le am, cu lucrurile care mi s-au intamplat in 10 zile cat am stat prin spitale si cu ce am citit si am aflat dupa externare si pana acum.
Important este sa invatam urmatoarele din povestea mea: daca in sarcina va supara ceva, mergeti imediat la doctor. Daca va spune ca sunteti paranoica, schimbati doctorul, mergeti la cineva care vrea si e dispus sa va asculte. Nu acceptati diagnostice de genul "e normal in sarcina". Voi sunteti MAMELE si simtiti cel mai bine atunci cand ceva nu e in regula cu voi sau cu puiul vostru. Eu din pacate am acceptat acest "e normal" desi as fi putut merge la alt doctor. E adevarat ca ce am avut eu este un caz la 15000 si poate ca nici altcineva nu si-ar fi dat seama, sau poate da. Nu stiu si nu voi sti niciodata.
POZNICI CU NOI
Toate se intampla in viata cu un scop. Nu trebuie sa intrebam "de ce", trebuie doar sa ridicam capul si sa mergem inainte
aly_c20 spune:
Ma rog ca Dzeu sa-ti dea multa putere sa mergi mai departe, sa treci peste aceasta tragedie si...intr-o zi, cand va hotari El, sa-ti tii puiutzul in bratze, si apoi sa-l auzi spunandu-ti "mami, te iubesc"!
Fruntea sus
mamica de puiutz Sebi 
minunea noastra
andy_galro spune:
Monica esti o femeie puternica si iti doresc sa fii la fel de puternica si de acum inainte. Imi pare enorm de rau pentru pierderea ta si....nu mai gasesc alte cuvinte. iti doresc sa ti se indeplineasca visul de ati spune cineva mama si ti se va indeplini...sunt convinsa....ma rog pentru voi sa veti putere sa mergeti mai departe....si ma bucur mult ca esti alaturi de noi....ai tot respectul meu. Multi pentru o adevarata luptatoare.
Andreeasuper-happy de 
Andrei(18.08.2008)
Povestea bobocelului nostru
Poze:
http://picasaweb.google.com/AndreeasiPompiliu
babytza spune:
Monica, din pacate cuvintele nu au fost niciodata punctul meu forte....Nimik din ce am putea spune noi nu iti poate alina durerea pe care o ai in suflet.
Dar tu esti un exemplu de tarie si putere cum nu am mai intalnit la nimeni si esti de admirat !!!!
Sper , asa cum ti-am mai spus sa iti indeplinesti cat mai curand dorinta de a fi din nou insarcinata si sa ai parte de toata fericirea din lumea asta !!!!!!!! Pentru ca o meriti din plin !!!!!!!
Te de miiiiiiii de ori !!!!!!
Valentina 38 + David Gabriel
Asa creste gandacelul nostru
poze
AMR 1 ZI!!!
maitreyi spune:
sunt momente in viata cand cuvintele nu sunt de ajuns... insa in loc de cuvinte te imbratisez cu drag si te admir pt taria ta . toate in viata ne sunt date cu un scop. Dumnezeu sa va binecuvinteze!
-------
Cine-ti saruta genele-n somn ?
Si cine-i acolo cand ingerii dorm ?
Toate zanele bune sa te ocroteasca...
Toate florile campului sa te infloreasca...
Minunea de la Doamne-Doamne 17.06.2008
Pozele Alexandrei
www.onetruemedia.com/shared?p=508af3efc5477841c88707&skin_id=601&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">THE WEDDING DAY
anca81 spune:
Doamne Monica prin ce ai trecut! Imi pare nespus de rau si regret din suflet pierderea micutului Andrei. Te admir ca ai avut puterea si taria sa-ti spui povestea, te sarut si te imbratisez cu drag. Dumnezeu sa vegheze asupra ta si asupra ingerasului tau 
Mamica fericita de Carla Alexandra 
Povestea puiului meu drag
szivarvany spune:
Monica, am plans citind povestea ta, sa-ti dea Doamne-Doamne puterea de a merge mai departe, de a gasi un medic bun si de a avea bb cel mult dorit, chiar daca Andrei va ramane mereu ingerasul tau si golul lasat de el in sufletul tau va ramane mereu
Daria & GIULIA(2004 08 16)