Parinti cu grave deficiente emotionale

Clover spune:

Problema de start mi se pare mie neacceptarea faptului ca nu suntem prea departe de restul regnului animal. De-asta expresii ca trebuie practic sa dresezi copilul sa stanga masa orpileaza.

Legat de meseriile manuale, mie mi se pare o consecinta a epocii moderne. In timp eu cred ca diferentele vor disparea pentru ca de la o munca manuala vii acasa, esti obosit fizic dar ai mintea libera si dormi usor. De la muncile intelectuale creierul ramane treaza aproape in continuu, dai in alte probleme (insomnii, sedentarism). Bomboanele nu le mai pune nimeni in cutie daca nu e vreun magazin artizanal.

alra, din pacate nivelul salarial nu e foarte legat de fericire decat de la foarte multi bani in sus. Slabe sanse sa fii in primii 5%(statistic identic cu sansele ca o femeie sa arate ca un top model). Altfel tine de senzatia de satisfactie si de a face ceva ce iti place.

Copilul nu poate fi tratat ca un adult pentru ca nu e adult. Eu vad in parinte un punct de reper si stabilitate si nu obtii asta cand esti mic cand esti pe picior de egalitate cu parintii. Ma intreb cum ajunge la adolescenta un copil care nu isi strange niciodata in camera pentru ca toate explicatiile de ce e bine il lasa rece.

Motivele principale pentru care oamenii se decid sa aibe copii sunt:
inertia (a fi in randul lumii -asta e rostul vietii, esti vazut ca maturizat daca ai copii),
sa aibe cine sa ma ingrijeasca la batranete (frica de singuratate), instinct (cand femeile sunt apucate de febra "vreau un copil neaparat ca asa simt"), extensie a exprimarii iubirii intrea parteneri
dorinta de a-si retrai copilaria intr-un mod imaginat de ei ca fiind perfect
convingerea ca genele lor sunt atat de speciale ca va iesi un geniu


Probabil fiecare are o amestecatura din motivele astea si altele secundare, desi fiecare luat separat e gresit pentru viitoarea persoana rezultata. Ce as face eu pentru fiecare persoana care vrea sa devina parinte e ca i-as da un adolescent cu comportament mediu pentru o luna. Oamenii sunt prea preocupati de copii si incantati de ei cand sunt mici si nu sunt pregatiti pentru partea cea mai grea care incepe cu pubertatea si e intr-adevar perioada in care personalitatea copilului lor se dezvolta.

If all else fails, look cute.

MissParker spune:

Ma fetelor, si doar zisesem "nu analiza pe text"... Nu va mai luati de exemplul cu stransul farfuriilor, e doar un exemplu... Haideti sa privim imaginea in ansamblu, sa nu ne impiedicam de detalii.

Pe mine m-a frapat modul cum categoriseste el modalitatile de interactiune gresite dintre parintii cu deficiente emotionale si copiii lor: parteneriatul, proiectia, simbioza. De aici voiam sa pornim. Era doar un punct de plecare. Restul e retorica si evident intentia de a provoca pt. a-si vinde cartea. Carte pe care nici eu nu am citit-o si deci nu pot sti cu cat e mai buna ca interviul.

Vreau sa precizez ceva foarte important. Una este sa-ti respecti copilul, adica sa-l iei in serios cu individualitatea lui, si alta este sa-l tratezi ca pe un mic adult.

Si raman la nivelul emotional, deoarece parintii cu grave deficiente emotionale isi vad inconstient in copii propriii lor parinti si tot inconstient le cersesc acestora iubirea neconditionata si intelegerea care le-a lipsit lor in copilarie. Ideea de parteneriat, de simbioza sau de proiectie apare atunci cand in parinte actioneaza mult prea puternic eul propriei lor copilarii.

Si am sa dau un exemplu concret, ca sa se inteleaga ce am vrut sa spun: mama mea, o persoana total imatura emotional, ma mintise o viata intreaga referitor la casnicia ei cu tata, jucase teatru cu maiestrie pentru a pastra in exterior imaginea familiei perfecte, iar cand tot castelul de carti s-a prabusit si s-a ajuns la despartire, astepta de la mine nu numai compasiune si intelegere (pe care propriii ei parintii i le refuzasera), dar - dupa cum mi-a scris acum cativa ani - ea a fost "foarte dezamagita" ca pe mine - copilul ei!! - "nu ma interesase la vremea divortului ca ea nu avea unde sa se duca"...

Sesizati planurile de interactiune total deviate? Ea devenise in ochii ei copilul si eu eram adultul care ar fi trebuit sa se ocupe de ea, eventual sa-i fi gasit eu o garsoniera!!! Asta numesc eu iresponsabilitate si imaturitate si incapacitate de a gestiona viata precum un adult. Ea si acum se simte tot victima in constelatia asta, desi fusese in fond decizia ei si sa stea atata cu tata si sa se desparta cand a facut-o (si anume cand eu tocmai ma pregateam de admiterea la facultate si nu cum isi "aminteste" ea acum, ca "am asteptat sa intri si tu cu viata pe un fagas sigur inainte de a divorta").

La fel, mama suferea din cauza racelii si lipsei de tandrete ale tatalui meu si cauta caldura sufleteasca la mine, copilul ei. Asa se facea ca, dupa ce ma batea ziua, voia sa dormim imbratisate noaptea. Incest emotional pornit tot din faptul ca ea avea nevoi sufletesti pe care nu stia sa si le implineasca din postura de femeie adulta, ci voia sa se simta din nou copil si sa primeasca afectiune cu orice pret. Nimic mai la indemana decat impulsul sa te alimentezi de la propriul copil, nu?

Alt exemplu. O fosta prietena a mea, abuzata sufleteste si neglijata de propria mama, casatorita cu un barbat workoholic cu care este total nefericita, isi neglijeaza acum la randul ei propria fetita, pe care a facut-o din plictiseala si ca sa scape de singuratate (!!). Isi gasise un amant, iar cand se incurcase treaba si nu mai stia ce sa faca (nu putea nici sa se desparta, nici sa continue cu celalalt), se simtea total frustrata si incepea sa tipe la fetita si s-o bruscheze verbal cand aceasta ii cerea ceva: "Da, ..., si mama vrea aia si ailalta, dar in viata nu obtinem intotdeauna ce vrem!!!". Eu pe atunci am criticat-o cat am putut de deschis si i-am spus "Bai inconstiento, ce faci tu cu fetita asta se cheama abuz! Fiindca tu ii poti da ei ceea ce isi doreste, dar ea nu-ti poate da tie ce-ti doresti tu, tu esti adulta aici si trebuie sa te controlezi, fiindca tu porti raspunderea pentru viata ei si nu invers!!"

OK, astea sunt doar doua exemple de mame imature, care se comporta de parca ar fi vina copiilor lor ca ele sunt nefericite sau ca si-au ratat viata...

Cam asta e directia in care ma interesa sa discutam. Poate ca ar fi bine sa ignoram restul articolului si sa ne concentram pe restul aspectelor pe care le-am scris in prima postare.

Felicia 36+ mami under construction pentru - David

Poze cu noi si vacantele noastre

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

oocristina spune:

Nimeni nu este perfect. Mai ales parintii.

Cred ca deficientele emotionale se intilnesc la 99% din populatie. Nu numai la parinti. Intimplator, o parte suntem si parinti si inevitabil ne incadram.
Deficientele emotionale apar nu numai in relatia cu copii. Apar in relatiile de servici, apar in relatiile conjugale, apar in relatiile sociale.

Pina la urma cine hotaraste ce comportament este bine si ce comportament este rau? Nu este deajunsa constientizarea problemelor. Este necesara si rezolvarea lor, intr-un fel sau altul.

Poate nestiinta parintilor trebuie suplinita cu cursuri de dezvoltare personala. Aceleasi comportamente si cerinte ale parintilor mei au facut din sora mea o lupatoare si din mine o persoana lasa. Dar pina la urma, asa este ea si asa sunt eu. Oricit as incerca sa ma schimb si sa ma neg, asta sunt.

Temperamentul se mosteneste. Ma descopar in mama mea, in tatal meu, in bunicul meu. Am indentificat "aprinderea" brusca a tatalui, dorinta de libertate a bunicului. Dar si resemnarea bunicii. Poate ca repet comportamente deja stiute. Dar mai degraba cred ca m-am identificat pe mine in ei. M-am luat pe mine, din ei.
Si am umplut restul. Eu.

Este o deosebire intre comportament si temperament. Comportamentul se invata. Prin repetitii. Dar temperamentul este mostenit. Cred ca putem educa doar comportamentele, dar asupra temperamentului se poate interveni foarte putin spre deloc.

Nu cred intr-o reteta universala. Cunosc oameni foarte diferiti. Unii incisivi, nepasatori, dominatori. Altii inchisi, linistiti, visatori. Nu nefericiti. Cu parinti si din familii foarte diferite. Fericirea este in ei. Fericirea este in fiecare dintre noi.

Chiar daca ne ajutam pe noi sa ne constientizam problemele, deficientele emotionale, cine ne spune exact cum ar trebui sa fim ca parinti? Ok, ne-am descoperit cum suntem. Dar cine ne da reteta universala pentru a fi parinti perfecti?

Cred ca nu trebuie sa luam totul in tragic. Eu cred ca trebuie sa suplinesc cit de mult deficientele mele, incercind sa imi fac fetita sa interactioneze cu cit mai multe si diverse persoane. Cu ajutorul carora sa se identifice pe ea insasi. Sa se descopere putin in fiecare. Sa nu se descopere doar in noi, cei apropiati ei, limitativ.

Iti datorez foarte multe MissParker. Foarte multe.

Dar nu este deajuns ca m-am descoperit. Trebuie sa ma mai si accept. Ani la rind, nefericirea mea a provenit din faptul ca am vrut mereu sa fiu altceva. Sa ma depasesc. Nu m-am iubit niciodata suficient de mult incit sa ma accept asa cum sunt.

Nu vreau sa gresesc cu fetita mea. Sa vreau de la ea mereu si mereu, perfectiune. Vreau sa se gasesca pe ea si mai ales vreau sa se accepte. Sa lupte pentru ea, asa cum va fi. Chiar daca nu va fi perfecta, vreau sa fie ea insasi.

Tirani? Nu stiu in ce societate traiesti. Eu nu vad in jurul meu tirani, ci doar persoane care simt nevoia sa se afirme pe ei insisi. Asa cum sunt, neciopliti, increzuti, dominativi, unii chiar linistiti si visatori. Dar nu ii vad tirani.

Eu aprob comportamentul de "parteneriat". Desigur, in relatia copil - adult, fiecare trebuie sa isi stie rolul. Copii se asteapta ca un adult sa se comporte ca un adult. Copii se vor comporta ca niste copii de fiecare data, orcit de mari ar fi asteptarile noastre.
Dar parteneriatul presupune respect. Presupune "win - win". Presupune umar la umar pe termen lung.

Societatea ordonata ...
Certitudinile ofera siguranta. Dezordinea ne face sa o luam razna. Societatile si omenirea au prosperat in perioadele de ordine si siguranta, nu de dezordine si insecuritate.
Dar nu trebuie sa cadem in extrema cealalta, a ordinii limitative. Si comunismul era ordonat, oferea certitudini, si totusi putina fericire. Mult prea ordonat.

Nu cred in retete universale. Cred doar ca autocunoasterea, introspectia, dezvoltarea personala pot ajuta enorm.
Parintii fac ce pot ei. Daca acceptam ca noi nu suntem perfecti, vom accepta ca nici parintii nostri nu au fost perfecti.
Dar am certitudinea ca au incercat sa ne ofere tot ce au crezut ei mai bine. Si daca nu au putut sa se ridice la nivelul nevoilor noastre este pentru ca nici ei nu s-au putut depasi.
Dar mai ales, nu au fost fericiti. Cum probabil nici noi nu suntem?

oocristina spune:

Miss Parker,

Avem 19 ani si inca ma razvrateam. Ne-au trimis cu oile la pascut - bunicii aveau oi, o inmormintare si cineva trebuia sa aiba grija de ele. Bunicul meu, tatal tatalui meu a mers cu noi, pentru ca noi refuzaseram initial. In fata casei, nu cine stie unde.
Pentru prima data am avut o discutie "matura" cu el. Si am inteles ca pentru el, "copii sunt nascuti sa isi ajute parintii". Atit. Punct. Un dat. Nu pentru ca si-i doreau, sau ... nu stiu, alte filosofii actuale. Nu existau mijloace de contraceptie si copii apareau si ... trebuiau sa isi ajute parintii.

Nu spun ca nu a inteles deschiderea actuala. Dar tot considera ca lumea s-a pervertit in mod rau si ca "daca nu pling copii, vor plinge mai tirziu parintii", etc.

Ma gindesc cu tristete la cit de depasita voi fi eu de societatea fiicei mele. La timpurile cind vor ride de mine nepotii mei, asa cum rideam si eu de parerile bunicilor mei. Si voi considera ca tot eu am dreptate si ei nu.

Ma scuzi ca iti spun, dar trebuie sa te desprinzi.
Lasa sentimentul de vinovatie fata de mama ta in urma. Lasa-o pe ea in urma.
Nu incerca sa te justifici pe tine insati, ca o scuza pentru ca nu te-ai comportat sau nu esti asa cum a vrut / vrea ea. Ai inteles-o. Nu mai poti da timpul inapoi. Nu poti evita ca o multime de alte mame sa nu isi raneasca la fel copii.

Mereu m-am gindit ca as fi putut fi altfel, altcineva, daca as fi avut mai multa sustinere. Neconditionata.
Mereu m-am gindit ca poate nu as fi fost atit de nefericita daca parintii mei nu m-ar fi lasat sa ma casatoresc cu un tinar cu probleme nerezolvate.
Mereu m-am gindit ca as fi putut evita o multime de nemultumiri si frustrari daca as fi fost invatata din timp sa ma apar, sa cunosc, sa inteleg.
Dar am inteles ca viata nu o pot trai din "as fi putut". Pina la urma, nimeni nu imi traieste viata mea. Cum nu ii voi trai eu viata fetitei mele.
Temerile mele pentru a fi o mama perfecta sunt inutile. Pentru ca nu voi fi. Chiar prin stradanie maxima, tot va fi ceva, nici nu voi sti, in care voi da gres.

Nu putem fi decit ceea ce suntem. Si mama ta nu este decit ceea ce este. Da, daca ar fi fost altfel, ai fi fost alta. Dar crezi ca ai fi fost mai fericita?

Morgano spune:

Miss Parker, ai de la mine mii de pentru postarile tale pline de bun simt si informate.

Fara a mi-o lua, te rog, in nume de rau, incearca sa ai rabdare sa nasti, sa creasca putin copilul, sa vezi ce personalitate are, cum va adaptati voi ca parinti, ca familie etc. inainte sa dezbati astfel de subiecte. Nu doresc sa te jignesc absolut deloc, insa din pacate teoria si practica se pot bate cap in cap foarte mult in situatii reale, concrete.

Ai sa faci, chiar si neintentionat, o multime de greseli si de chestii pe care ti-ai jurat ca nu le vei face. Ca esti obosita, deprimata, copilul devine efectiv imposibil in anumite momente, nu sunt scuze ca sa-ti calci peste principii, desigur. Dar se intampla. Si atunci ar insemna sa-ti cataloghezi copilul sau pe tine dupa toata bibliografia de psiho(pedagogie) fiind atat de bine pregatita pentru orice caz.

Eu zic, ca si alte participante la topic, ca suntem fiecare entitati de sine statatoare, cu personalitati diferite, si sincer cred ca autorul articolului generalizeaza absurd complet.

Ripley, mami de Ana Ecaterina (10.11.2005) si Iris Maria (10.10.2007)

erer spune:

Nu o sa intru in detalii si nu o sa fac 'analiza' pe textul neamtului pentru ca sunt multe de spus.

Eu cred ca multe, foarte multe lucruri sunt subiective si tin de fiecare parinte in parte. De cum ne raportam noi la noi si la greselile noastre.

Stiu in schimb cum e cand te 'descarci' pe copil si nu trebuie. Toti suntem obositi, stresati, uneori deprimati, cu griji etc. Am facut-o de 2 ori in in trei ani si jumatate cat are fi-mea, am ridicat glasul la ea, asta a fost tot. Dar pot sa descriu cu exactitate cum m-am simtit atunci si cum nu am dormit noaptea din cauza reprosurilor pe care mi le-am facut. Eu gresisem, nu ea.
Doua ori mi-au ajuns, e greu sa trec prin starile de vina si repros pe care mi le fac dupa o astfel de situatie. Si de aceea ma stapanesc. Si din multe alte motive: pentru ca am descoperit ca si cu vorba buna si explicatii ajung la mai multe si pe termen lung, ca daca sunt intr-o stare proasta mai bine nu spun nimic si ma stapanesc, ca situatia e de multe ori 'exagerata' din cauza starilor mele si nu din cauza situatiei propriu-zise, ca e un COPIL pe care il afecteaza ceea ce zic la niste dimensiuni inimaginabile uneori mintii mele de adult obosite, stresate, deprimate sau cu grijile vremurilor de azi.

Dar am deviat de la subiect cu psihologul german...

O sa-mi comand si eu cartea.
O noapte linistita.

sorana spune:

Ripley

Eu nu cred ca se poate aplica acelasi model tuturor.
Oamenii sunt diferiti si ca atare pentru mine principala caracteristica a unui parinte bune este sa fie in stare sa se adapteze situatiilor si personalitatii copilului propriu. Iar sfaturi universale nu exista.
Nu o sa vorbesc de relatia cu fetita mea, mai ales ca este inca mica si nu stiu ce fel de adolescent si apoi adult va deveni deci nu stiu daca fac bine ce fac sau nu.
Dar imi aduc aminte de copilaria mea. Parintii mei s-au comportat perfect conform teoriei tipului asta. Si totusi ... mica fiind (6-12 ani) am fost foarte nefericita ca ma "trateaza ca pe un copil". Ca nu iau parte la hotararile privind viata mea. Si m-am impus greu (dar m-am impus!) in fata lor. Copilaria, adolescenta si tineretea au fost o continua batalie (verbala) cu parintii mei.
Imi iubesc mult parintii, ii apreciez pentru ceea ce au facut pentru noi (am o sora mai mica) dar .... tare greu era sa fac ca mine si nu ca ei. Si de pe la 14 ani am inceput sa fac ca mine, indiferent de ceea ce ziceau ei. Si n-am facut rau. Cred ca am fost un copil foarte matur pentru varsta respectiva, care isi dorea ca opiniile lui sa fie respectate ... ceea ce nu s-a prea intamplat.
Eu o consult pe fi-mea in ceea ce o priveste in legatura cu orice (de la cumpararea unei perechi de blugi si pana la alegerea gradinitei). Copilul are de multe ori dreptate, observa lucruri pe care tu nu le vezi si nu vad de ce nu i-ai respecta opiniile si alegerile ....
Si imi place de fi-mea care mi-a zis la un moment dat "Mami, e prietena mea, mie imi place, si nu tu imi alegi prietenii." Inutil sa zic - i-am zis ca are dreptate, cu conditia sa isi aleaga prieteni de la care are ce invata si care au aceleasi preocupari si idei ca si ea. Si nu ma mai bag in relatiile ei ...
Am mare incredere in copilul meu. In judecata ei. In bunul ei simt.

Sorana si Monica (5 ani)

alra spune:

clover, eu ma refeream la faptul ca incercam sa le trecem copiilor valorile noastre. si pentru mine independenta este foarte importanta. si asta din nefericire oricat am da-o cotita si am zice ca nu suntem materialisti si ca banii nu aduc fericirea, tot in materialism da. ideea mea este insa sa o fac sa fie independenta si nu milionara, cam aici incercam sa bat.
dar nu acesta este scopul discutiei - eu am dat exemplu de o valoare a mea, poate alti parinti au alte prioritati.

ceea ce ziceam este ca inconstient incercam sa le transmitem copiilor valorile noastre pentru ca asa credem noi ca e bine. arta este sa poti fi flexibil si sa te adaptezi la personalitatea si ideile lui. inaionana are dreptate, de mii de ani tineretul e decadent - evindent ca vor fi conflicte oricat de deschis la cap ai fi ca parinte.
insa in momentul in care ai plecat cu ideea in cap ca fi-miu trebuie sa fie astronaut, sa se casatoreasca cu o fata frumoasa si cu care sa ma inteleg bine si sa faca 3 copii ca sa ma bucur de nepoti la batranete ai terminat-o din start.

diana, am zis ca unele lucruri nu le poti motiva unui copil mic.
relativ la stransul mesei eu cred ca cea mai buna solutie este exemplul - nu cred ca merge nici impunerea prin repetare de 100 de ori nici discutia de motivatie atat de bine cat ar functiona exemplul ambilor parinti. pur si simplu dupa ce am terminat de mancat strangem masa cu totii. daca in timp ce strange mama masa tata sta pe fotoliu si isi savureaza berea copilul cu siguranta se va duce la ale lui caci va intelege ca activitatile casnice sunt ale mamei. am citit undeva ceva interesant - copiii tind sa copieze personalitatea dominanta din familie.

tot relativ la puterea exemplului cred ca nu putem transmite copiilor nostri un model daca noi insine nu ne comportam asa.
adica putem citi biblioteci intregi de psihologie si putem purta discutii lungi pe tema asta, daca avem sabloane gresite in cap pe acelea le vom transmite mai departe.

Vacanta cu Laura in Romania

MissParker spune:

oocristina, nimeni nu cere perfectiune. Dar de ce sa intram imediat in defensiva si sa ne justificam cu afirmatii de genul „temperamentul se mosteneste“ sau „nu exista retete universale“ sau „cine hotaraste ce comportament e bun si ce comportament e rau“?

Pentru mine asta e deja defetism. Si exclude orice posibilitate de schimbare. Ori e clar ca oamenii se pot schimba. Incet, greu, cu suferinta, cu eforturi mari, dar ne putem schimba. Constientizarea este primul pas spre rezolvarea problemelor si spre schimbare. Uneori e suficient sa constientizam un comportament gresit, sa intelegem mecanismele si cauzele, pentru ca treptat sa constatam ca s-a schimbat ceva. Pe cand daca ne blocam intr-o atitudine fatalista, n-avem nici o sansa de progres personal. Nu e vorba de perfectiune, am crescut cu perfectionismul care mai avea putin si-mi distrugea viata si abia prin terapie am inceput sa invat sa ma desprind de el, pentru mine e pur si simplu vorba de a face ceva, de a schimba anumite stari de lucruri despre care simt ca-mi aduc suferinta, de a dezamorsa anumite comportamente (integrate, mostenite sau nu) care imi fac viata mai grea si care ma impiedica sa am relatii armonioase si iubitoare cu cei din jur.

E bine ca te-ai descoperit. Si eu m-am descoperit. E bine ca acum esti in stadiul in care faci tot posibilul ca sa te accepti. Si eu la fel, consider ca am trait destul cu sentimentul ca nu sunt destul de buna orice as face, ca tot mai trebuie sa fac un efort ca sa-mi merit „iubirea“ lui X sau Y (nemaivorbind de a mea proprie). E bine sa te accepti asa cum esti. Dar e doar o etapa intr-un proces in care apoi urmeaza o schimbare. In mod necesar. Fiindca din clipa cand ai intrat in acest proces de introspectie e clar ca exista ceva in viata ta care te nemultumeste profund, ceva care trebuie schimbat.

Mie personal nu mi-a ajuns sa inteleg de ce luasem in adolescenta hotararea de a nu ajunge niciodata ca mama si implicit de a nu avea niciodata copii. In decursul procesului de constientizare si de intelegere, mi s-a schimbat perspectiva si am realizat ca hotararea luata atunci nu imi apartinea in intregime mie si am schimbat-o. Nu am vrut si cred ca nici nu am mai putut sa raman in starea de resemnare, desi scuze si justificari s-ar fi gasit si desi mi-a fost si inca imi este o teama imensa de consecintele hotararii de a avea totusi un copil.

Iti multumesc pentru sfaturile referitoare la relatia mea cu mama mea. Le-am mai primit si sub alte forme si le apreciez. Lucrez la chestia asta, din nou este un proces, care are nevoie de timp. Doar pentru ca vreau sa ma desprind, n-o sa reusesc niciodata. Sunt mult mai multi factori implicati si trebuie facuta o curatenie interioara serioasa, daca vreau sa scap de toate sechelele.

Ripley, mi-e f. clar ca teoria si practica se bat cap in cap, deja am trait asta pe pielea mea, am trecut prin multe situatii in care am reactionat cu totul altfel decat as fi crezut ca voi reactiona. Tocmai de aceea acest feedback pe asemenea topicuri este foarte important, tocmai de aceea vreau sa discut cu cat mai multe persoane care au trecut poate prin situatii asemanatoare, care si-au facut autocritica si au invatat din greseli, pentru ca ma intereseaza dezvoltarea personala.

Stiu si ca voi face greseli, toti parintii (toti oamenii!) fac greseli, trebuie sa ma repet, dar intentia mea nu este de a deveni perfecta! Alice Miller afirma ca e absolut normal ca toti parintii sa faca greseli. Abuzul incepe acolo unde parintii care fac greseli ridica aceste greseli la rang de educatie si nu accepta critica (de pilda „Da, am batut-o si bine i-am facut“ )... Ideea nu este sa ma autoflagelez pentru orice greseala pe care o voi face, dar nici sa alunec in acea atitudine periculoasa de a ma complace in greseli si de a-mi gasi justificari pentru a nu schimba nimic. Doresc calea de mijloc, doresc sa-mi pot influenta in mod activ viata si nu sa traiesc ca o marioneta a mostenirii genetice.

Eu nu cred nici atat intr-o solutie universala. Dar cred ca fiecare din noi poate ajunge la acel stadiu de autocunoastere in care sa realizeze ce comportament este bun si ce comportament este nociv si sa faca ceva pentru a schimba o stare de lucruri neplacuta.

sorana, si pentru mine copilaria (si chiar viata mea pana pe la 35-36 de ani) a fost o continua lupta verbala cu parintii mei, un continuu efort de a-i face sa ma inteleaga si sa ma accepte si chiar sa ma vada asa cum sunt. Ori asta nu inseamna ca ei s-au comportat ca niste adulti adevarati numai din cauza ca incercau disperati sa-si impuna autoritatea asupra mea. Ba chiar dimpotriva. Ei au preferat sa ma vada tot timpul ca pe un copil tocmai pentru a pastra status quo-ul lipsei lor de maturitate cu care eu ii confruntam prin modul cum vedeam si traiam eu viata. Eu cred ca autorul cartii se refera la cu totul altceva: la acea capacitate rar intalnita a parintilor de ghidare pe care multi o confunda cu „autoritatea“ si de aceea o refuza a priori.

simali, ai perfecta dreptate: calea de mijloc este cea mai buna („norma de maestru“ – bine spus) si mai ales parintii care vor sa ghideze copilul intr-o directie trebuie mai intai sa fie ei insisi un exemplu din care copilul sa poata invata mai bine decat din orice predici sau manipulari sau impuneri de autoritate... Ori asta e cel mai greu, ca parintii sa aiba mai intai de toate viata lor sub control si sa fie fericiti, multumiti si impliniti, pentru a putea transmite acest lucru in mod non-verbal copilului. Restul ar fi doar gargara, teorii, chestii citite din carti si recitate papagaliceste mai departe etc. Tocmai de aceea consider atat de important sa lucram la noi insine, sa ne imbunatatim si sa progresam noi personal, daca dorim sa dam mai departe acest progres copilului nostru.

Sigur ca nu putem face totul dinainte si multe chestii le vom perfectiona dupa sistemul „learning by doing“, dar nu e rau sa constientizam si poate astfel sa rezolvam anumite „bube“ personale inainte de a ne confrunta cu ele intr-un mod dureros in interactiunea cu copilul. Fiindca foarte multe din aceste „bube“ au de-a face doar cu noi, cu trecutul nostru, cu viata noastra, nu cu copilul care mai tarziu va deveni poate doar un simplu trigger al unor vechi situatii dureroase si atunci chiar ca va fi si mai greu sa ne pastram luciditatea si sa realizam ce se intampla cu adevarat cu noi. Asa cum spune si erer

quote:

---

Si de aceea ma stapanesc. Si din multe alte motive: pentru ca am descoperit ca si cu vorba buna si explicatii ajung la mai multe si pe termen lung, ca daca sunt intr-o stare proasta mai bine nu spun nimic si ma stapanesc, ca situatia e de multe ori 'exagerata' din cauza starilor mele si nu din cauza situatiei propriu-zise, ca e un COPIL pe care il afecteaza ceea ce zic la niste dimensiuni inimaginabile uneori mintii mele de adult obosite, stresate, deprimate sau cu grijile vremurilor de azi.

---

quote:

---

tot relativ la puterea exemplului cred ca nu putem transmite copiilor nostri un model daca noi insine nu ne comportam asa.
adica putem citi biblioteci intregi de psihologie si putem purta discutii lungi pe tema asta, daca avem sabloane gresite in cap pe acelea le vom transmite mai departe.

---

alra, ai postat in timp ce redactam si eu mesajul meu si vad ca suntem pe aceeasi lungime de unda.

Felicia 36+ mami under construction pentru - David

Poze cu noi si vacantele noastre

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

sorana spune:

Combinand mesajele lui MissParker si Alra cred ca de fapt "micii tirani" sunt produsul unor parinti care le impun copiilor reguli pe care ei nu le respecta. Am vazut si eu mamici care certau (sau si mai rau bateau) copilul care injura dar ... injurau ca niste birjari. Pai si copilul ce sa inteleaga? Tu ai voie si eu nu ca sunt mic si fara aparare? Evident ca se revolta!
Uneori e mai usor cu practica decat cu teoria. Exemplu: Fata mea nu isi strangea jucariile. Dupa ce i-am zis de "n" ori, i le-am strans gramada, in pungi. Nu mai gasea nimic. Apoi a facut ea ordine (am ajutat-o si eu, ca m-a rugat). Acum se joaca si apoi le strange. Pentru ca stie ca daca le strang eu (care nu le cunosc, nu stiu care de la ce joc e, nu disting bine care e papusa si care e ponei ) se vor amesteca si nu le va mai gasi.

Referitor la Michael Winterhoff.
Copilul meu - ar scoate manualul de germana cand nici n-ai apucat sa temini fraza. Este groaznic de ascultatoare de reguli la gradi. E bine asa? Nu, nu e bine. Deloc. Vrea sa faca totul perfect. Sa asculte toate regulile. Nu poate sa spuna "NU" si sa se impuna. Concluzia? Vomita de emotie dimineata pentru ca nu poate face totul perfect .....
pentru ca nu se ridica la nivelul cerintelor .....
Tare as vrea si eu unul din copii aia "tirani", care nu asculta de nimic, veseli si fericiti, nu emotiva, cu "nod" in stomac, vomitand, cu picioarele tremurand .....

Sorana si Monica (5 ani)