Parinti cu grave deficiente emotionale
Raspunsuri - Pagina 2
inaioana spune:
Eu consider ca acest psihiatru spune foarte multe prostii, periculoase daca sunt inghitite nedigerat de parinti. Cu atat mai periculoase cu cat amesteca prostiile cu cateva adevaruri...
Am sa revin cu analiza pe test, din pacate nu am timp acum.
Am simtit nevoia sa spun asta acum pentru ca m-a revoltat sa citesc asa ceva.
Ioana cu 
Serghei (2 mai 2006) si 
Katja (30 martie 2004)
alra spune:
olympia, parerea mea despre munca manuala ca si profesie (caci la asta ma refeream) este ca este dificila, e foarte prost platita si nu iti asigura independenta si eu nu vreau asta pentru copilul meu.
in rest, dupa cum am zis, o incurajez si cred ca e bine sa ii implicam pe cei mici in activitatile din casa care cam munca manuala sunt. traiesc intr-o tara unde oamenii fac in casa de la curatenie pana la zugraveala si renovari indiferent de profesia si situatia lor financiara.
Vacanta cu Laura in Romania
simali spune:
quote:
iar in scolile libere care da, se bucura de succes, ideea nu este de a responsabiliza fortat copiii, ci de a ii lasa sa descopere singuri, prin actiunile lor, necesitatea unui comportament responsabil. iar punctulitatea, de ex, se invata mai bine in acest fel. pt ca daca nu ajungi la 12 fix la intalnirea cu ceilalti, e foarte posibil ca ei sa isi inceapa jocul fara tine. ceea ce, zic eu, e o motivaie serioasa, pt un pusti :). insa daca la 12 fix nu e la masa...nu-i nici un bai. poate nici macar nu-i era foame
quote:
Daca luam exemplul cu punctualitatea. Nu te poti baza pe faptul ca orice copil, daca vede ca prietenii incep jocul fara el, o sa devina punctual in viata. Pur si simplu unii nu pricep mesajul, pe altii nu-i derajeaza daca incepe ceva fara ei iar altora este posibil ca efortul de a se scula cu 15 minute mai devreme pentru a ajunge la timp la o intalnire sa li se para mult prea mult pentru fortele lor. Sunt oameni care si-au pierdut locurile de munca din cauza punctualitatii si asta nu i-a facut mai punctuali pentru tot restul vietii. Si atunci tu, ca parinte, nu poti sa lasi o chestie atat de importnata la voia destinului. Vezi ca azi nu pricepe, ca maine nu vrea si atunci trebuie sa fii capabil sa impui.
Incepi prin a fi tu, parintele, un exemplu de punctulaitate, apoi discuti, explici, astepti sa-si faca efecul - dar nu 6 luni sau un an, timp in care coipilul intarzie zilnic la scoala sau trage de timp la nesfarsit dimineata - dupa care devi ferm si NU MAI ACCEPTI intarzieri. Vorbesc din proprie experienta, pentru ca eu am trecut cu copilul prin faza cu "nu ma dau jos din pat ca mi-e frig" si timpul trecea si nu mai avea timp de nimic si totul parea ca scapa de sub control. Cat l-am mangaiat pe cefa cu "hai cu mama, te rog frumos" n-am obtinut nici un rezultat. In ziua in care m-am hotarat sa fiu ferma si i-am spus clar ca nu mai accept trageri de timp si ca daca nu "cupleaza" eu plec si-l las in casa si pana cand nu m-am prefacut ca am de gand sa ies pe usa si treaba lui ce vrea sa faca in continuare nu am ajuns la nici un rezultat. M-a mai testat o data sa vada daca am de gand sa ma tin de plan dupa care a inceput sa-si faca partea lui din activitatile de dimineata. Si culmea, acum pare chiar fericit cand ajunge la usa gata inaintea mea.
alice
olympia spune:
Pai asta ar insemna ca nu-ti doresti nici alte profesii,sa zicem "intelectuale" care nefiind bine platite, nu-i pot asigura genul de viata pe care tu il consideri corespunzator. Daca vrea sa fie actor, sau poet, sau artist plastic, de exemplu... Din meseriiile astea te intretii mai greu sau mai ...tarziu. Deci le completezi din cand in cand cu altceva, care poate presupune si munca fizica.
Eu cred ca nu exista meserii minune, care garantat sunt, sau vor fi bine platite peste ani si e o greseala sa orientezi copilul dupa criteriile tale azi , criterii care nu sunt si ale lui si il vor face nefericit, plus ca pot sa nici nu-i folosesca la mare lucru maine. Ca doar nu suntem futurologi, sau ghicitori in stele.
alra spune:
stiti ce cred eu?
cred ca s-a trecut cumva de la educatia totalitarista la negarea completa a acesteia - cumva se trece dintr-o extrema in alta.
si exista cumva impresia ca daca nu esti de o extrema esti musai in cealalta si de aici discutiile.
eu sunt de acord cu simali - arta e sa gasesi calea de mijloc si un echilibru care sa se potriveasca nevoilor specifice ale familiei tale.
Vacanta cu Laura in Romania
alra spune:
da, olympia, imi doresc in primul rand ca fata mea sa se poata descurca singura si sa nu depinda de nimeni. si aici nu ma refer doar la meserie ci si la modul de a fi si a se comporta.
si imi doresc sa fie o persoana sociala si care poate trece usor peste problemele emotionale.
si multe altele 
stiti ce cred? cred ca avem un patern comportamental pe care vrem sa il transmitem copilului nostru si cred ca acel patern este diferit de la parinte la parinte. niste valori pe care noi insine le consideram pozitive.
nu cred ca ne putem dezbara de chestia asta oricat ne-am stradui.
nu ma refer aici la faptul ca suntem stricti ci ca in linii mari incercam sa le insuflam si lor aceleasi valori.
nu e vorba de ce e bun azi nu mai e bun maine, caci valorile morale nu se demodeaza. nu trebuie sa interpretam strict.
daca eu de exemplu sunt informatician nu inseamna ca si fi-mea e musai sa fie la fel dar cu siguranta nu mi-ar placea sa puna bomboane in cutii la banda. cam asta incercam sa zic.
nu cred ca sunt ingusta la minte cand afirm asta.
Vacanta cu Laura in Romania
kariguld spune:
si pe mine ma preocupa subiectul, chiar la ultima sedinta cu parintii s-a discutat putin despre aceste lucruri, autoritatea parintilor asupra copiilor, impunerea limitelor, timpul petrecut cu copii(acel timp de calitate). (discutia a avut loc intr-o scoala privata)
parintii sunt un puternic exemplu pentru copii lor, cand sunt micuti, copii "imita"ce fac adultii, copii ne urmaresc comportamentul, chiar daca noi le spunem altceva.....faptele noastre si vorbele , le vor copiia, pentruca acelea sunt exemplu pentru ei, nu sfaturile si indicatiile noastre... asa ca un copil micut, face ceea ce vede pe parinti facand, iar cand mai creste se formeaza cu obiceiuri pe care nu ni le dorim, noi parintii.... si ne miram cum de copilul a ajuns sa fie intr-un anumit fel...
cred ca un parinte, trebuie sa stie sa echilibreze educatia, mereu, in orice vreme, la orice varsta, sa impleteasca autoritatea cu fermitatea cu dragostea cu iubirea....
din cate am observat, la noi in RO, e o problema educatia copiilor. parintii alearga sa castige bani, sa aibe cariere, stau toata ziua departe de copil, iar copilul nu are repere sanatoase de care sa se agate, pe care sa le urmeze si atunci se intampla toate aceste lucruri. multi parinti am auzit spunand, :"vreau sa-i ofer copilului tot ce-si doreste, tot ce eu nu am avut si mi-a lipsit,....de aceea muncesc mult...." si asta arata, dupa parerea mea, o lipsa de echilibru in educatia din timpul copilariei, a acelui parinte!
ascultam la sedinta, ce spuneau unii parinti, de-mi venea sa-i iau la palme....o doamna, avocata, spunea ca ea si-a dat fata la scoala particulara ca nu are timp sa se ocupe de ea, ca nici nu poate sa-si faca timp!!!!!! ca scoala trebuie sa suplineasca lipsa parintilor!!!!! sa-ti faci cruce cu piciorul si limba , nu alta!!!! ca plateste oricat, ca sa mearga in excursie, sa faca ce vrea ea, numai sa nu-i rapeasca ei(mamei) timpul!!!!!!! si nu va spun cat de urat m-a privit cand am intervenit (caci nu mai puteam rabda!) si am spus:"degeaba castigati bani caci nu veti compensa NICIODATA prezenta de care are nevoie fata dv!!!!"
si fetita respectiva e prietena cu fiica mea, si are deja la 8 ani un comportament ciudat, cand e foarte autoritara si militaroasa cu fata mea, cand o suna si plange la telefon din te miri ce motive!!! eu am fost intrigata de comportamentul ei, am invitat-o de cateva ori la noi pe copila, nu reuseam sa o inteleg de ce azi e pe val si maine sub val... chiar mi-a spus de cateva ori:"as vrea sa fiti mama mea!!!"
dureros, nu-i asa!
mai vb, ca am treaba!
Kari
coltofeanu spune:
Cel mai important mi se pare ca parintii sa nu piarda legatura cu sufletul copilului lor. Asta se simte, nu se invata teoretic. Atunci cand nu mai esti pe aceiasi lungime de unda cu copilul tau ( de ex. din lipsa timpului sau a altor probeme), cand nu-l poti simti cu sufletul, nu-l poti intelege si atunci apar n probleme, iar relatia parinte - copil are de suferit. Parerea mea.
dianocica spune:
da, exista 2 extreme, si da, trebuie gasita calea de mijloc. exista parinti care impun totul copilului lor, de la orele de somn/joaca/masa, la calitatea acestora,care controleaza si restrictioneaza orice fac ei. si exista parintii care isi neglijeaza complet copiii. dar a ii oferi acestuia dragostea ta neconditionata (la fel cum o face si el....), a il trata cu respect, ca pe un individ (care este :) ) si a ii oferi toata libertatea de care are nevoie dublata de un sprijin permanent (la cerere!) , ei bine, aceasta nu este o extrema.
btw, alra, de cetrebuie sa ii explici unui copil de 2 ani ca trebuie sa doarma? si cum i-ai explica asta unui adult/copil mai mare?
simali eu cred ca totul in viata asta se face cu o motivatie. nu poti face nimic daca nu exista ceva sa te 'mane' :). iar daca exista...atunci esti capabl sa faci orice, inclusiv ceva ce nu iti place. (vezi unii cu mutatul muntilor :)) )
I'm not trying to be difficult...it just comes naturally.
inaioana spune:
quote:
D-le Winterhoff, cartea dvs. a facut valva. Nu e de mirare: le reprosati parintilor care au un comportament de „parteneriat“ cu copiii lor, ca ar abuza emotional de acestia. Sunt cuvinte dure. Vreti inapoi la educatia autoritara?
Nu asa vreau sa fiu inteles. Nu e vorba de reprosuri si nici de alternativa educatia autoritara sau antiautoritara. Eu sunt psihiatru, nu pedagog. Dar am observat ca foarte multe nu sunt in regula cu societatea asta. Cam 70% din copii sunt cu probleme, cu handicapuri.
Cum ati ajuns la cifra asta?
Exista un test f. simplu: intrati intr-o clasa si rugati-i pe elevi sa-si scoata manualele de germana. Va trebui sa repetati rugamintea de trei ori si pe unii copii nu-i veti determina sa asculte nici cand le veti spune pe nume. O treime din copii sunt absenti, o treime fac altceva, vorbesc, asculta muzica, se plimba prin clasa... Unii elevi se afla astazi din perspectiva dezvoltarii psihologice la nivelul unor copii sub trei ani.
Domnul in cauza omite sa ne spuna carei scoli de psihologie apartine scala dupa care masoara "dezvoltarea psihologica" a copiilor din exemplul citat. Pe de alta parte, eu nu stiu sa existe ceva ce se numeste dezvoltate "psihologica" iar el pare sa vorbeasca despre cea emotionala.
Pe de alta parte foloseste ca "argument" un sofism evident (inclusiv prin incalcarea principiului identitatii): refuzul sau ignorarea unei cerinte din partea unei autoritati poate avea foarte multe cauza si sincera sa fiu, in exemplul folosit, cea a "subdezvoltarii psihologice" este cea mai putin probabila. Dupa parerea mea, printre cele mai probabile cauze care ar putea sta la baza acestui refuz/ignore sunt lipsa interesului fata de ora respectiva, rebeliunea specifica, normala si benefica dezvoltarii adolescentilor sau dorinta de a face "o demonstratie" profesorului.
Asta ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca eu nu cred ca micul test are in general corespondent in realitate (adica lucrurile exact asa se intampla).
quote:
Dar nu e nimic neobisnuit in faptul ca un profesor trebuie sa repete de mai multe ori o cerinta. De ce trebuie sa amestecam aici dezvoltarea psihologica?
Fiindca nu e vorba doar despre faptul ca multi copii sunt cateodata obraznici. E vorba de o discrepanta notabila, care ma preocupa demult in exercitarea meseriei mele de psihiatru: vin la mine parinti plini de bune intentii, care vor sa faca totul pentru copiii lor, familii intacte si complete – de fapt conditii optimale pentru a creste un copil. Si totusi copiii au un comportament in neregula si nu prea au respect fata de nimic. Lasa impresia ca sunt putin handicapati, dar nu sunt. Parintii sunt confuzi, doar ei fac totul pentru copil. Si exact acolo e problema. E o problema a educatiei moderne.
Din acest raspuns nu inteleg mare lucru, decat ca domnul infiereaza "educatia moderna" desi nu ne spune si ce intelege prin asta. Sincer, nivelul interviului mi se pare foarte scazut, mai degraba "bomba" de presa decat realitate stiintifica.
quote:
Mai demult era totul mai bine? Cat de mai demult?
Nu mult. In urma cu 20 de ani aveam o alta societate, care lasa impresia unei ordini si limitari mai clare. Si exista un consens evident: copiii erau considerati copii. Raporturile gen parteneriat apareau abia la copiii mai mari, la tineri. Educatia consta in doua sisteme: gandirea traditionala bazata pe ierarhie si gandirea moderna, dupa care copiii trebuie mai intai sa inteleaga de ce ceva este permis sau interzis si sa actioneze pe aceasta baza. De vreo 16 ani incoace copiii mici sunt tratati de parca ar fi adulti.
Ok..20 de ani, 16 ani..cand este , de fapt facut acest interviu? Daca e vorba despre anii '70 atunci pot intelege. Diferenta intre anii '50 si anii '70 a fost mare in privinta curentelor in educatie, anii '70 au insemnat o mare deschidere culturala si stiintifica si inceputul unei noi ere in stiintele educatiei. Daca interviul este recent, atunci domnul nu prea e la curent cu lumea stiintifica.
quote:
Ce legatura are asta cu societatea ordonata?
De la inceputul anilor 90 s-a accentuat o bunastare enorma, la care s-a adaugat un progres tehnic urias. Adultii se ocupa mai mult de ei insisi, oamenii au devenit mai egoisti. Aceasta este si din cauza ca societatea ofera tot mai putina orientare si siguranta. Am devenit o societate bazata pe teama, care nu mai este orientata pozitiv catre viitor. Schimbarea asta nu e prea bine suportata, oamenii ar trebui sa-si puna mai multe intrebari legate de sensul vietii si nu sa compenseze prin copii.
Iarasi..o gramada de afirmatii, nici un argument dar sfaturi cvasigenerale despre ce "ar trebui sa faca" oamenii in viata cu totii("sa caute sensul vietii"...damn it!).
quote:
Ati identificat trei tipuri de tulburari in relatiile dintre parinti si copii in societatea moderna: parteneriatul, proiectia si simbioza. O abordare complexa. Oare trebuie in ziua de azi sa studiem cu totii psihologia ca sa putem educa un copil?
Bineinteles ca nu. Nu a fost usor de identificat aceste tulburari, dar ele sunt usor de inteles, de aceea am si scris cartea. Aveam ideea asta de cativa ani in sertar. Acum cred ca societatea este pregatita sa inteleaga abordarea mea si sa schimbe ceva.
Dati-ne un exemplu simplu: care este problema cu o relatie de parteneriat?
Copiii mici sunt total depasiti de o asemenea relatie. Creierul lor trebuie mai intai antrenat si acest lucru se poate numai prin repetare, nu prin intelegere. O mama trebuie sa-i spuna copilului ei cam 4 ani de zile in fiecare zi sa-si stranga farfuriile dupa ce mananca. [u]Mamele trebuie sa fie ca o placa stricata de dimineata pana seara. Altfel creierul copilului nu e antrenat suficient.
Acuma, serios, crede cineva aceasta gogomanie?
Cum adica "creierul trebuie antrenat pentru stransul farfuriilor"?
quote:
Suna putin biologist si demodat. De ce e o greseala sa i se explice copilului de ce trebuie stransa masa dupa ce toti au terminat de mancat?
Fiindca structura psihica a copilului trebuie mai intai construita. Imaginati-va un antrenor de tenis care-i explica elevului cum se joaca tenisul. Apoi ii arata cum se joaca. Si apoi e de parere ca elevul e capabil sa joace tenis singur. Insa elevul nu poate. El va avea nevoie de ani intregi in care sa exerseze mereu si mereu aceleasi miscari. El nu invata prin a intelege ce face, ci facand. La fel este si cu copiii mici. Nu e bine sa-i tratam ca pe niste adulti si sa le pretindem sa priceapa si sa decida ei ce trebuie facut.
Sunt absolut de acord cu ceea ce am ingrosat.Dar mi se pare ciudat in context, parca s-ar contrazice singur.Copilul trebuie sa faca pentru a invata, corect. Dar cum ajunge sa faca ceva, daca nu este interesat de acel lucru? Prin impunere?Eu as zice ca o face doar din doua motive: vrea sa imite/sa emuleze sau este pasionat/interesat. Orice alt motiv este prost si pagubos, duce la probleme cu "dezvoltarea psihologica" (ma refer la motivatii exterioare gen pedeapsa/recompensa, conditionare, fortza etc.)
quote:
Din acest motiv considerati ca e gresita libertatea din anumite scoli, unde copiii decid singuri ce vor sa invete. Dar acele Scoli Libere au succes tocmai cu acest concept. Cum va explicati acest fenomen?
E vorba de mai mult decat a invata sa scrii si sa socotesti. Se pune intrebarea: ce anume trebuie sa poata acest om peste 20 de ani? Lui ii va lipsi simtul punctualitatii, al harniciei, al autoritatii. Deja in ziua de azi toata lumea se plange de lipsa de maturitate in pregatirea tineretului. Acesti oameni nu vor avea sanse nici ca adulti, daca nu schimbam ceva la educatia moderna.
Intotdeauna "lumea" s-a plans de "lipsa de maturitate a tineretului". Nu uitati ca "Tineretul decade de doua mii de ani"!
Nu e nimic in neregula cu tinerii, este doar "batranetul" incremenit caruia i s-a opacizat vederea si nu mai poate percepe lumea care se schimba.
quote:
Deci materiile benevole duc la o lipsa de maturitate in pregatire?
Nu condamn materiile benevole in general, dar ele trebuie totusi dirijate. Un profesor care-i vede pe copii ca parteneri egali ii va lasa pe acestia sa decida singuri. Copiii trebuie insa vazuti ca si copii si trebuie dirijati, altfel creierul lor nu se antreneaza si in final vor ajunge la terapeut. Mai ales cand se adauga si cea de-a doua tulburare: proiectia. Tot mai multi parinti vor cu orice pret sa fie iubiti de copiii lor.
Copiii trebuie vazuti ca si copii si respectati ca orice fiinta umana cu drepturi. Parintii trebuie sa le faciliteze cunoasterea, sa ii indrume si sa le fie alaturi. Ca sa nu le faca rau cred ca e suficient sa fie autentici, sinceri si sa ii respecte. Asa cum iti respecti sotul, prietenii si asa mai departe, trebuie sa iti respecti si copiii. Asta nu inseamna sa ii tratezi/responsabilizezi ca pe niste adulti ci doar sa nu iti bati joc de ei si sufletul lor prin control si fortza.
quote:
Si nu e de inteles?
Copiii isi iubesc parintii oricum. Chiar si cand acestia ii bat sau ii abuzeaza. Nu e nici o arta sa fii iubit de propriul copil. Dar e o motivatie problematica sa ai sau sa faci un copil pentru a fi iubit de cineva. Si aici se vede o problema a societatii moderne care nu ofera orientare si aprobare.
Sunt de acord cu el, minus ultima fraza care e gratuita.
quote:
De ce devin mici tirani copiii ai caror parinti isi doresc neaparat iubirea acestora?
Fiindca acesti parinti nu mai pot spune nu. Ei se tem sa puna limite si astfel sa nu mai fie iubiti. Este ca intr-o firma: un sef care vrea sa fie iubit nu mai poate fi sef. Si mult mai dificil este de explicat simbioza. Intr-o societate care nu ofera perspective pozitive, tot mai multi parinti isi identifica si isi cauta propriul noroc in persoana copilului lor. Ei traiesc o simbioza. Acesti parinti nici nu mai observa cand copilul lor este obraznic si se simt atacati daca cineva din afara le-o spune. Eu nu ii acuz pe parinti, pe educatori sau pe profesori. Societatea este problema: copiii sunt priviti ca o compensare. Iar asta este abuz.
Va amintiti de domnul Goe sau de Ionel? Asemenea parinti si asemenea copii au fost si, probabil ca vor fi, in toate timpurile si societatile. Este lipsa de cultura , ca sa nu mai vorbesc de nivelul stiintific si de viziune, sa afirmi ca e o problema a societatii contemporane.
quote:
Sustineti ca ati observat de ani de zile aceste tulburari. Cum se poate elibera societatea din aceste structuri? Care este solutia?
Inca nu s-a ajuns la solutie, abia suntem la nivelul de diagnostic. Toate conceptele pedagogice par sa dea gres. Eu am oferit un inceput de explicatie, care arata ca dilema nu se lasa rezolvata cu concepte pedagogice noi. Fiecare adult are datoria sa verifice singur si autocritic daca el cumva compenseaza ceva prin copilul lui. Abia dupa ce cat mai multi adulti vor realiza acest lucru, putem vorbi de solutii.
Poate pentru ca pedagogia insasi e o "stiinta" cam artificiala? Care pune caruta inaintea boilor, cum se zice...
quote:
Cat timp acordati societatii pentru o asemenea introspectie? Sunteti optimist?
Cartea mea a declansat discutii foarte puternice. E un lucru bun. Daca oamenii recunosc si inteleg aceste structuri, o schimbare va veni relativ repede. Pentru multi oameni afirmatiile mele au fost o confirmare a ceea ce intuiau si ei deja. Cand oamenii se recunosc pe ei insisi si identifica tulburarile respective, asta ofera sansa schimbarii.
Eu cred ca aceasta carte a fost scrisa asa special pentru a fi controversata si a face valva = bani. Nu am citit cartea (vad ca nu este inca tradusa in nici o alta limba - desi poate ma insel dar eu nu am gasit nimic online despre acest autor inafara de adresa cabinetului sau privat si aceasta carte exclusiv in germana).Dar daca este la nivelul interviului nici nu mi-as pierde vremea, no offence!
quote:
Pornind de la ideile din acest articol, precum si din acest articol Trei in unu, as vrea sa discutam despre aceste aspecte. Nu analiza pe text, ci despre ideile sustinute, care mie mi se par foarte pertinente.
De exemplu, eu am sa punctez cazul disfunctional al mamei mele ca sa subliniez principalele caracteristici ale parintilor cu grave deficiente emotionale, care incearca sa compenseze prin copii si astfel abuzeaza de acestia:
au avut o copilarie nefericita si neaga acest lucru, agatandu-se de iluzia ca au fost iubiti de propriii parinti;
sunt imaturi si cauta inconstient in orice om iubirea neconditionata a parintilor, pe care nu au primit-o niciodata;
nu sunt capabili sa-si asume raspunderea pentru propria lor viata si intotdeauna dau vina pe altii pentru propriile greseli;
sunt inoculati cu principii false de morala ("respecta-ti parintii") si nu suporta nici un fel de conflicte sau pareri contradictorii;
sunt blocati intr-o mentalitate "alb sau negru"; cine nu e de acord cu ei, ii uraste si le este dusman;
isi doresc copii pentru a primi in sfarsit iubire neconditionata si nu sunt constienti de adevarata motivatie;
isi abuzeaza si exploateaza sufleteste copiii si confunda acest lucru cu „iubirea“;
sunt dependenti emotional de copiii lor, nu au o viata proprie, vor sa traiasca si sa simta „implinire“ numai prin copii;
vor sa-si controleze copiii asa cum nu au avut controlul asupra propriei lor copilarii;
oscileaza intre starile de constiinta ale Parintelui (propriul parinte integrat) si Copilului, rareori sunt capabili sa suporte postura de Adult;
se sustrag din relatia matura cu partenerul si se refugiaza intr-o relatie-simbioza-surogat cu copilul, care se simte astfel obligat sa-si faca fericit parintele;
sunt incapabili de empatie si de a se pune in pielea copiilor, pe care-i considera inconstient instrumente si surogat al nevoilor lor proprii;
isi vad in copii inconstient propriii parinti si asteapta de la copii ceea ce nu au primit de la parinti: iubire, respect, intelegere, compasiune etc.;
duc perfectionismul la extrem si pretind de la copii rezultate exceptionale pentru a se simti ei ca parinti mai valorosi, mai buni;
nu dispun de o autoritate autentica in fata copiilor si se impun prin manipulare, cruzime sau santaj emotional;
sunt in mod inconstient gelosi sau invidiosi pe propriii copii, carora le reproseaza avantajele pe care ei insisi nu le-au avut;
sunt neajutorati in fata vietii si nu sunt capabili de o relatie adulta, matura, reciproca.
Stiu ca, in ciuda procesului de constientizare si maturizare prin care trec datorita terapiei, nici eu nu voi fi ferita de asemenea impulsuri, orice suflet vatamat trece prin asta, dar am incredere si speranta ca prin vigilenta, empatie, iubire autentica si maturitate voi reusi sa dezamorsez mecanismele nocive, astfel incat copilul meu sa fie ferit de ceea ce am trait eu.
Va astept cu opinii, comentarii, completari din experienta proprie. Cu totii mai putem invata si ne putem schimba, iar autocritica inca nu a omorat pe nimeni
Imi place tot ce ai scris tu, Felicia, consider adevarat si important de stiut dar nu vad in ruptul capului legatura cu interviul cu nenea ala care-mi pare fix pe dos ca linie generala.
Ioana cu
Serghei (2 mai 2006) si Katja (30 martie 2004)