Despre ratare

« A nu fructifica oportunitatile ivite. A nu te implini in ceea ce se astepta, in ceea ce tu insuti asteptai de la tine. A nu-ti atinge idealul. Iata numai cateva posibile definitii ale ratarii. ...Ratarea se cuantifica in raport cu o virtualitate. Comparam ceea ce ar fi putut fi cu ceea ce este”.

Fragmentul de mai sus este dintr-un articol care mi-a cazut sub ochi vineri. Nu mentionez in ce ziar a aparut si cine l-a scris pentru simplul motiv ca in acest moment nu mi se pare ca ar fi nevoie pentru discutia care ar trebui sa urmeze.

Va intreb insa : aveti vreo secunda temerea ca v-ati putea rata viata ? Ca v-ati putea rata misiunea de parinte? (sunt doua temeri distincte, stiu). Si daca da, cum le faceti fata?
Cum am putea sa luam masuri de “prevedere” ca acest lucru sa nu se intample?
Daca, sa spunem , dupa zece, douazeci, patruzeci de ani din viata, timp in care nimic nu ar da semne ca ceva este in neregula, timp in care AI IMPRESIA ca esti un om implinit, ca ti-ai atins idealurile, ca ai cam tot ce conteaza pentru tine sa ai, se intampla ceva si brusc (sau mai putin brusc) realizezi ca de fapt realitatea este alta? Ca setul de valori dupa care te-ai ghidat nu a fost bun sau nu a folosit la nimic?
Daca, spre exemplu (dar nu limitat doar la asta) cand fiul/fiica ta implineste 16, 17 sau 18 ani si, in ciuda faptului ca ai facut ceea ce considerai ca este bine sa faci, ea/el este pe cale sa renunte la scoala, sa intre intr-un anturaj de consumatori de droguri sau lucruri de genul asta?
As vrea sa stiu nu atat de mult parerea voastra, cat mai ales, povestiri din experienta voastra legat de acest subiect; daca vi s-a intamplat sa aveti temeri/experiente de genul asta si cum ati facut fata?

amelie-chan spune:

Bun subiect, astept si eu cu nerabdare sa vad ce si cum au
reusit altii in asemenea situatii.
Nu am trecut prin asemenea situatii , si nici nu-mi
doresc sa trec, dar, nu stim nici unu dintre noi ce
ne rezerva viata sau viitorul si deschiderea acestui subiect,
ne poate invata ceva.

rolo spune:

Nu m-am gandit niciodata asa. Pana in prezent sunt multumita de viata mea. Am ratat cateva sanse de a-mi fi mai bine insa nu pot spune ca mi-am ratat viata. Sunt multumita si stiu ca ocazii vor mai aparea. Cat despre misiunea de parinte, deocamdata fii-mea e prea mica sa ma dezamageasca.

redi spune:

Pai cred ca e cel mai prezent gand pe parcursul vietii.

La fiecare decizie ,pas, ne intrebam daca e calea cea buna ca sa nu gresim, sa nu fim dezamagiti.
Eu mi-am creat, (imaginar bineinteles), chiar un "scut de aparare " pentru marile "ratari". Aplic regula stricta de a intoarce problema pe toate partile, de a fi sigura de decizia luata, si , inainte, cum o vrea domnul.
De "ratez",stiu ca mai bine nu puteam ,asta e ...

Setul de valori, pricipiile, pentru mine sunt lucruri care evolueaza odata cu persoana, mai fac "mise a jour" cand e cazul.

sunt oameni care lasa pe altii sa hotarasca in locul lor (ex.: barbatul cu care traiesc, balanta care nu decide niciodata, apoi regreta....) si oameni ca mine care nu suporta sa nu aiba ultimul cuvant .
Niciodata nu fac ceva fara sa prevad eventuala ratare, ba chiar obosesc gandindu-ma daca asa e bine sau altfel.

E un subiect complex , lumea fiind si ea complexa ...

Cristina_A spune:

Mediul familial in care am crescut m-a predispus pentru ratare.

************************
When you want something you never had, you have to do something you've never done.
Fotografii
************************

bird70 spune:

Eu nu cred in ratare. Nu exista asa ceva. Daca ani de zile ai crezut ca directia in care mergi e corecta si apoi ti-ai dat seama ca de fapt nu ai ajuns unde trebuia sau unde vroiai, schimba drumul. Nu te poti rata decat daca vrei sa te ratezi sau daca esti pasiv si lasi asta sa ti se intample. Fiecare este responsabil pentru viata lui si pentru deciziile pe care le ia.

Elise spune:

Eu am "ratat" multe sanse - adica nu am fructificat oportunitati, am pierdut examene, sau nu le-am dat deloc, din diverse motive. Sint constienta ca asta am ales. Sau atit am putut. Cit am putut a fost sau n-a fost suficient pentru scopul meu. Si asta e.

N-am pretentii absurde de la mine. Nici macar nu stau sa ma uit in urma, la ce mi-ar folosi sa numar de cite ori m-am impiedecat, de cite ori am cazut, de cite ori am tras de mine ca de o martoaga moarta si n-a mers?
Sint om, am limite, toti oamenii au sucese si insuccese.... Daca pot sa invat ceva din fiecare greseala, bine. Dar tot ma ridic si merg mai departe. Analize peste analize nu mai fac, ulterior, ca n-am de ce - e faptul consumat.

"A rata viata" mi se pare un nonsens. Viata se traieste, si atit. Nu cred ca trebuie sa "prinzi" nimic.
Iar in ce priveste copilul meu - fac ce fac toti parintii, adica o cresc cit pot de bine. Mai bine nu pot. Si, daca o va lua pe un drum mai laturalnic, o sa fac si atunci tot ce am sa consider ca e mai bine. Misiunea de parinte nu se termina vreodata, sa poti sa tragi linie si sa spui "astea sint rezultatele". Sint volatile rezultatele astea... s-ar putea sa constati exact a doua zi ca greul abia incepe. Indiferent ce virsta are copilul.

Elise & BBLisa

simali spune:

Eu cred ca atat succesul cat si ratarea fac parte din viata. Nu poti sa castigi mereu. Nici sa pierzi mereu. Eu caut partea buna a tuturor ratarilor mele. M-au facut mai buna, mi-au imbogatit experienta, mi-au condimentat viata plicticoasa. Nu stiu daca voi ajunge la acel stadiu initiatic la care ajunsese Zorba lui Kazantzakis ca sa pot dansa pana la epuizare pe ratarile mele iar apoi sa ma ridic si sa pornesc din nou, cu fruntea sus, spre alte ratari sau spre alte succese, in acest carusel nebun care se cheama viata. Dar stiu ca nu mi-ar placea sa traiesc cu teama de nu face un pas gresit.

Legat de ratarea copiilor. Baiatul meu se teme de nou. I-am spus ca el este o barca frumoasa si bine construita dar care vrea sa stea in port. Ori barcile nu sunt construite ca sa stea in port. Vei intalni in larg necunoscut, piraterie, aventuri, zile senine, furtuni si uragane. Poate vei naufragia sau poate vei fi scufundat.
DAR ORICUM, BARCILE NU SUNT FACUTE SA STEA IN PORT.
Tot ce putem face noi, parintii, este sa construim cat mai bine barca. Restul... suntem la mana destinului.

Nu este rau sa ratezi. Este rau sa te crezi un ratat. Este rau sa nu fi pregatit sa te ridici dupa fiecare ratare si sa o iei de la capat dupa ce ti-ai invatat lectia. Este rau sa nu fi constient ca vor urma si alte ratari si sa nu fi pregatit pentru ele. Este rau sa te temi intr-un asemenea hal de ratare incat sa ramai toata viata in port.

alice

Morgano spune:

quote:

---

Originally posted by simali

Eu cred ca atat succesul cat si ratarea fac parte din viata. Nu poti sa castigi mereu. Nici sa pierzi mereu. Eu caut partea buna a tuturor ratarilor mele. M-au facut mai buna, mi-au imbogatit experienta, mi-au condimentat viata plicticoasa. Nu stiu daca voi ajunge la acel stadiu initiatic la care ajunsese Zorba lui Kazantzakis ca sa pot dansa pana la epuizare pe ratarile mele iar apoi sa ma ridic si sa pornesc din nou, cu fruntea sus, spre alte ratari sau spre alte succese, in acest carusel nebun care se cheama viata. Dar stiu ca nu mi-ar placea sa traiesc cu teama de nu face un pas gresit.

Legat de ratarea copiilor. Baiatul meu se teme de nou. I-am spus ca el este o barca frumoasa si bine construita dar care vrea sa stea in port. Ori barcile nu sunt construite ca sa stea in port. Vei intalni in larg necunoscut, piraterie, aventuri, zile senine, furtuni si uragane. Poate vei naufragia sau poate vei fi scufundat.
DAR ORICUM, BARCILE NU SUNT FACUTE SA STEA IN PORT.
Tot ce putem face noi, parintii, este sa construim cat mai bine barca. Restul... suntem la mana destinului.

Nu este rau sa ratezi. Este rau sa te crezi un ratat. Este rau sa nu fi pregatit sa te ridici dupa fiecare ratare si sa o iei de la capat dupa ce ti-ai invatat lectia. Este rau sa nu fi constient ca vor urma si alte ratari si sa nu fi pregatit pentru ele. Este rau sa te temi intr-un asemenea hal de ratare incat sa ramai toata viata in port.

alice

---

minunat spus

Singura mea "ratare" cea care m-a marcat mult timp a fost ca nu am reusit dupa 25 de ore de travaliu sa nasc normal. Am fost atat de convinsa ca am sa nasc natural incat am respins cezariana pana in ultimul ceas, am incercat pana cand era evident ca nu merge si ca intra copila in suferinta. A doua nastere, cezariana programata clar, mi s-a parut cumva ciudata: ma duc sa-mi scoata copilul... si acum sunt inca nedumerita, dupa 4 luni

Nu consider ca am ratat major in viata, au fost ocazii pierdute, dar nu au afectat viitorul, si chiar cred ca au dat nastere altor sanse mult mai bune pt mine si pt noi. Nu as schimba nimic din viata mea actuala, decat timpul alocat familiei care mi se pare prea putin, si greutatea de pe cantar, nu cu mult.

Ripley, mami de Ana Ecaterina (10.11.2005) si Iris Maria (10.10.2007)

betiana spune:

Sunt unii care gandesc in termenii " sunt un ratat" sau " am ratat orice sansa de a deveni cineva, de a demonstra lumii cine sunt cu adevarat". Eu cred ca aceste ganduri automate nu au ce cauta in repertoriul mental al omului.Numai cine nu vrea nu reuseste.Orice anxietate se poate modifica daca iti modifici modul de a te poercepe pe tine in realitate.Eu pot sa spun ca ma simt implinita.Am o fata frumoasa si desteapta, o meserie care imi place, o casa, un camin fericit, un catel, o pisica... Nu-mi lipseste nimic.Sotul meu ma apreciaza, mama ma iubeste si unii colegi cred ca ma invidiaza.

Mmmaria spune:

Multumesc pentru raspunsuri. In mod cu totul neasteptat (sau nu?) ele au venit de la persoane a caror parere chiar as fi vrut-o. De la persoane a caror pareri le apreciez foarte mult.
Nu am vreun sentiment de ratare in acest moment, nici ca om nici ca parinte, insa probabil astenia de primavara ma face sa vad drobul de sare care ar putea cadea...
Multumesc fetelor ca ati suflat vant in panzele mele...