Muschetarul no.2 - nasterea si primele saptamani

Va previn, e o poveste luuuuunga... lacrimogena, dar cu happy end... asa, uite ca am stricat suspansul... Nu este doar povestea nasterii, mamarutza mea luptatoare merita sa afle candva si ispravile din primele sale saptamani de viata.

Desi muschetarul Ianis avea abia 1.5 ani am hotarat ca e timpul sa purcedem la "treaba". Pentru Ianis am asteptat aproape un an pana sa raman insarcinata. La cateva saptamani dupa ce am decis ca vrem al 2-lea muschetar sotul a trebuit sa plece 2 luni din tara, intr-o delegatie. Asa ca planurile noastre de a mari familia s-au amanat. Era martie 2006. In mai, la intoarcere, urma sa incercam din nou.

Cele 2 luni fara tati au fost foooaaarte lungi, ne era tare dor de el, si mie si lui Ianis. Ne uitam zilnic la poze cu tati, pe calculator si-i povesteam lui Ianis ce bine ne vom distra cand se va intoarce. In aprilie 2006 Pastele a picat in 23-24 aprilie. Tati ne-a facut o surpriza de proportii si a reusit sa fuga acasa pentru astea 2 zile. A fost cel mai frumos Paste al nostru, ne-am bucurat din plin de acele 2 zile. Tati a plecat, au trecut cumva si ultimele 5 saptamani si am reintregit familia la jumatatea lui mai 2006.


La sfarsitul lunii mai aveam senzatia ca urmeaza sa se intample “ceva”, ma simteam intr-o emotie permanenta, simteam fluturi in stomac ca inainte de un examen important... Asa, intr-o doara, mi-am facut un test de sarcina si... bomba ... 2 liniutze!!! ... A doua zi ma prezentam deja la primul eco. Sarcina 5 saptamani. Eram in al 9-lea cer de fericire... Se intamplase minunea exact de Paste, cand a fost tati acasa pentru 2 zile! Punct ochit, punct lovit tati! Nu-mi venea sa cred...


Am avut parte, pentru a doua oara in viata, de o perioada superba, sarcina a fost frumoasa si usoara, micile neplaceri imi erau deja cunoscute. M-am bucurat de fiecare zi mai ceva ca la prima sarcina. De prima lui miscare, de primul sut, de poza cu putzulica, toate au fost minunate si le-am savurat.

Treptat imi crestea burtica si am inceput sa-i explicam lui ianis ca va avea un fratior sau o surioara cu care se va juca si pe care il va invata toate lucrurile pe care el le cunoaste deja. Era deja incantat ca ma va ajuta cu bebe. In ultimele luni de sarcina venea dimineata si-mi mangaia burtica, statea cu urechea lipita si vorbea soptit cu bebe.

Cand am aflat ca va fi baiat (desi presimteam asta de la inceput, cred ca genetic familia lui tati nu stie sa faca fete...) ii vedeam deja cum vor creste impreuna, impartind aceleasi jucarii, avand aceleasi preocupari... Sper ca vor fi prieteni de nadejde unul pentru altul intreaga viata...


Momentul nasterii a fost, in mod neasteptat, absolut identic cu cel al nasterii primului nostru copil. Primul meu copil s-a nascut prin cezariana de urgenta la 35 saptamani si 5 zile. De data asta membranele s-au fisurat la 35 de saptamani si 2 zile, fara travaliu, fara contractii si am ajuns din nou la cezariana. Operatia si refacerea au fost mult mai usoare decat prima oara, poate si pentru ca stiam cum stau lucrurile si ce senzatii ma vor incerca in primele zile dupa nastere.


Sambata, 16 decembrie 2006

O zi placuta, un soare de iarna minunat, ne trezim ca in fiecare dimineata, eu si Ianis, ne giugiulim un pic, papam, iesim afara si... s-a intamplat ceva, nu mai conteaza acum ce, dar m-am suparat foarte foarte tare, am izbucnit in hohote de plans, plangeam ca un copil si nu reuseam sa ma opresc. Ma zguduiam in plans si ma tineam de burta. Ianis cu mine, plangea si el in hohote. Dupa cateva minute mi-am luat copilul in brate si am intrat in casa, ne-am linistit si mi-am dat seama ca am gresit, ca acel plans puternic poate a daunat burticii. Am urmarit toata ziua miscarile lui bb, totul parea ok. Noaptea n-am putut dormi de griji, spre dimineata am simtit cum picura incet ceva din mine... pic... pic... pic... Era un deja-vu, exact asa se intamplase inainte de a-l naste pe Ianis.

Duminica, 17 decembrie 2006.

Dimineata la 8 am plecat spre spital, cu bagaj cu tot. Vreau un control zic la garda, cred ca s-au fisurat membranele, nu am contractii, nu ma doare nimic, dar vreau un control. Lichidul curgea tot mai des pic, pic, pic... La analiza iese imediat – lichid amniotic. Il sun pe dr meu, ii spun ca iar s-au fisurat membranele fara travaliu, exact ca prima data. Nu se poate dna Rus... (cu cateva zile in urma fusesem la el si i-am spus ca eu presimt ca nu duc sarcina la bun sfarsit, presentimentul asta l-am avut toata sarcina).

A ajuns inainte de 12. Eu stateam in sala de travaliu cu monitorul pe burta si asteptam. Nici o contractie. La primul tuseu s-a rupt apa de tot. Fara dureri in continuare, pe monitor se vedeau contractii foarte usoare dar nu le simteam absolut deloc. La prima nastere am stat 2 zile la perfuzii pt inducere exact asa, cu membranele rupte si nu am intrat in travaliu si am ajuns la cezariana.

De data asta dr decide ca nu are rost sa mai incerce inducerea, dat fiind experienta anterioara, si apoi nasterea naturala era doar un vis al meu, el tot cezariana mi-a recomandat-o. Vine sotul, ne pupam, pus sonda, branula, dat sms-uri si hai in sala de operatie. Eu... de un calm desavarsit. Stiam exact cum se vor desfasura ostilitatile. Ma ingrozea doar durerea pe care mi-o aminteam dupa cezariana. Mi s-a facut iar rau, iar mi-a scazut tensiunea, iar nu aveam aer, totul ca intr-un film care se repeta. Si brusc, la doar 2-3 minute dupa ce ma intinsesera pe masa il aud tipand scurt. Am zis doar Doamne-ti multumesc, a scapat, totul e ok...

Marc s-a nascut duminica, 17 decembrie 2006, la 13.15, cu 2650g. Mi s-a parut mic-mic cat o mamarutza. Eram fericita ca l-au scos la timp, ca tipa, ca e intreg si sanatos. A respirat singur la nastere dar... mai apoi am aflat ca efortul de a respira era atat de evident incat neonatologii au decis ca e mai sigur pentru el sa ramana pe oxigen cateva zile, in incubator, sa mai prinda puteri.

Au plecat cu el, am asteptat cu nerabdare sa ajung in salon, sa-mi treaca anestezia, sa ma mulg, sa ma ridic... vroiam sa se intample totul repede repede, sa plec acasa cu puiul meu...

Dupa cezariana sotul a stat (iar, ca la prima nastere) cu mine in salon cateva ore, ma mangaia si ma incalzea cand tremuram, imi ridica picioarele cand inca nu reuseam, ma durea ingrozitor spatele de la pozitia orizontala. I-a facut poze lui Marc chiar dupa ce l-au scos din burtica, mi le-a aratat. L-am rugat sa-mi faca poze si cu el in incubator dar a zis ca nu are voie. Ulterior am aflat ca a fost in terapie la copil, dar nu a avut puterea sa-mi arate pozele cu Marc, imaginea era crunta, era plin de tuburi si fire, legat la aparate de monitorizare...


A 2-a zi dupa operatie am reusit sa cobor etajul ce ne despartea. Singura, ametita, ma taraiam pe langa perete, nu am rezistat, vroiam sa-l vad, sa ma asigur ca e bine. Cand am intrat la terapie intensiva si am spus ca vreau sa-l vad pe Marc m-au ajutat sa ajung la incubatorul lui. Am izbucnit instantaneu in plans si mi s-a facut rau. Imi spusesera ca are masca de oxigen, dar eu vedeam o broscuta conectata cu o gramada de fire! Gol golutz, numai un pampers imens pe el, statea pe spate si respira greoi... m-am speriat... mi-au spus sa nu-mi fac griji, ca e doar problema cu adaptarea plamanilor, ca va prinde putere in cateva zile... La fiecare 3 ore ma mulgeam, mergeam cu lapticul meu si asistentele il hraneau. Am trait din nou stresul terapiei intensive, il vedeam cum ii sare pieptul la fiecare respiratie, cum il alimenteaza prin sonda direct in stomac si din nou mi s-a parut o vesnicie pana a reusit sa suga si sa mi-l dea in salon cu mine. La fel se intamplase si cu primul copil. Imi tot spuneam ca va fi bine pana la urma, nu am conceput nici un moment ca se poate intampla ceva rau.


Vorbeam mereu cu tati la telefon, ii spuneam cat de nerabdatoare sunt sa ajung acasa. Imi era atat de dor de Ianis incat nu aveam puterea sa-l aud la telefon, plangeam in hohote cand il auzeam pe fundal "mami, hai acasa!" sau "mami, te iubesc!".


Dupa 5 zile prea lungi pentru sufletul meu de mama, Marc a prins puteri, in sfarsit se descurca perfect sa respire singur asa ca mi l-au pus la san. Cum a dat de tzitzi, muschetarul meu s-a facut brusc mancacios si n-a mai vrut sa se desparta de mine. Dupa alte 3 zile ne-au lasat acasa. Era 24 decembrie, Ajunul Craciunului.

Ianis si tati pregatisera impreuna bradul de Craciun. Era de altfel primul nostru brad in casa noua, un brad imens, natural, foarte bogat, cel mai frumos brad pe care l-am vazut. Am trait un Craciun minunat, linistit, plin de pace si multumire. Eram impliniti cu adevarat. Au urmat 2 saptamani de acomodare in familie, lent dar sigur lucrurile mergeau minunat, alaptam cu succes si eram mai fericita ca niciodata.


Si totusi... de 1 ianuarie Marc a facut pneumonie. Avea doar 2 saptamani. Ianis fusese extrem de racit in perioada cand eu am nascut, si, desi toti am purtat masti chirurgicale si contactul tuturor cu bebe a fost aproape zero, si eu si Marc ne-am imbolnavit. Sistemul lui imunitar fiind cel al unui prematur... a clacat si am ajuns din nou in spital. Dupa 1 saptamana de cosmar, in care copilul se sufoca din cauza secretiilor nazale, o saptamana in care nu aveam curajul sa dorm cu el in pat de frica sa nu-l strivesc (si prin urmare nu prea dormeam), 1 saptamana de antibiotice puternice intravenos... Ne-am intors acasa lipsiti de vlaga, slabiti, cu lapte tot mai putin in tzitzi...


Totusi, eram fericita din nou, stiind ca ne vom reveni impreuna. Si din nou lucrurile au fost ok, de data asta pentru inca 5 saptamani... Offfff, veti spune ca e lunga povestea asta si iar a racit copilul asta... ei bine... nu. Nu a mai racit, ci a inceput sa verse. Urat de tot, ca un om mare dupa o betie crunta. Si era doar un botz de carne, un sufletel mic si se chinuia cumplit, si nu intelegeam ce se intampla, mi-era frica de ora mesei si mi-era frica sa-l ridic. Azi o data, maine de 2 ori, tot mai des... m-am panicat si hai iar la spital.


Era 7 februarie. Cu 1 luna in urma plecasem din acel salon. Asistentele ma stiau deja din vedere. Cred ca isi spuneau ca nu sunt in stare sa-mi ingrijesc copilul, ma simteam vinovata...
I-au pus perfuzii pentru hidratare, orice manca varsa complet, au urmat 2 zile si 2 nopti albe, dar albe, nu am dormit o clipa pentru ca isi smulgea perfuzia si atat de greu i-o pusesera, il pazeam si ma rugam sa se lamureasca cineva ce are copilul meu. Dupa 2 zile au decis sa-i faca o radiografie la stomac, dupa administrarea in prealabil a unei substante de contrast. Rezultatul: o boala ce se numeste stenoza de pilor; se ingusteaza pilorul (orificiul dintre stomac si intestinul subtire) si hrana nu mai trece, nu mai are loc digestia iar evacuarea se face prin varsatura. Se rezolva exclusiv chirurgical... vestea asta a cazut ca un trasnet. Cu 1 saptamana inainte eram atat de sigura ca totul e ok cu copilul meu incat vestea necesitatii unei operatii adevarate mi se parea o gluma morbida.

In acel moment am avut noroc mare de tot cu o mamica de pe DC, al carei copil s-a nascut tot in 17.12.06 si care fusese operat inca din ianuarie cu aceeasi problema. Am vorbit la telefon, mi-a explicat totul, m-a incurajat si m-a facut sa am incredere. N-am cuvinte sa-i multumesc ca a fost alaturi de mine, o straina, atunci cand aveam mai mare nevoie.


Operatia a avut loc pe 10.02. Mamarutza mea avea 7 saptamani si 4500g. Anestezie generala, perfuzii si tot tacamul. Incizia avea putin peste 5 cm si 11 cusaturi. Vorbesc acum atat de natural despre toate astea... Pentru ca in spital am vazut bebelusi cu probleme mult mai mari. Ii multumesc lui Dumnezeu ca problema lui Marc a fost doar stenoza asta, ca e un capitol inchis pentru totdeauna.

Desi primele 2 zile dupa operatie au fost grele pentru el, recuperarea a fost foarte rapida, dupa nici 2 saptamani de la operatie copilul meu manca excelent. Nu a mai varsat niciodata. De regurgitat ocazional da, exact ca un bebe ce papa cu pofta...


Ajunsi in sfarsit acasa (pentru a 3-a oara din spital, in 2 luni de viata) n-aveam curajul sa ma mai bucur de copilul meu, eram deprimata si speriata ca se va intampla iar ceva... Pierdusem laptele complet in spital, inaintea operatiei, eram suparata si pentru asta, simteam ca nu pot face tot ce e nevoie pentru copilul meu. Sa-mi revin din stresul ala mi s-a parut mai greu decat sa-l aduc pe lume.


Dar zilele treceau una dupa alta si nu se intampla nimic rau, dimpotriva, manca bine, dormea bine, era cuminte si lua frumos in greutate... treptat, cu ajutorul familiei, am lasat totul in urma si am redevenit optimista si implinita.


Si am inceput sa vad farmecul de a avea doi copii. Marc are cele mai puternice reactii de fericire cand intra Ianis in camera. Tot se scutura si zambeste cat de larg poate, aratandu-si gingiile stirbe. Cand Marc statea inca in scoica (avea vreo 6 luni), Ianis se apropia de el si-i spunea “Malc, eu sunt fatziolul tau mai male!” sau “Malc, ce-ai facut azi-noapte?”. Cand cel mic se agita, Ianis leagana usor scoica spunandu-i peltic "linicete-te, Malc, mami vine imediat". (=linisteste-te, Marc...)

Acum au mai crescut amandoi si poarta adevarate conversatii... iar harjoneala unul cu celalalt e joaca preferata!



Trebuia sa scriu si povestea de dupa poveste, vreau ca si Marc sa stie candva cum l-a incercat viata inca din primele saptamani si cat de curajos a fost el. Din tot ce am trait ca mama, in ultimii 3 ani, si mai ales dupa nasterea lui Marc, am invatat ca un singur lucru e cu adevarat important pe lumea asta: sa am copii sanatosi.

Cand il aveam doar pe Ianis ma temeam ca nu-l voi putea iubi pe Marc la fel de mult. Nu intelegeam cum as putea, daca il iubesc pe Ianis cu tot sufletul si trupul meu, de unde dragoste si pt celalalt?! Nu pot sa explic, nu exista cuvinte pt asta... dar Marc m-a invatat ca o mama are atatea inimi cati copii are. Pur si simplu. Ca puterea de daruire si dragostea creste exponential, cumva...



Marc are astazi 1 an. Dupa toate cele ce s-au intamplat ma minunez cat de cuminte este, ce bine mananca si ce bine doarme, cat de activ si puternic este. In sfarsit ma bucur pe deplin de fiecare zi, nu-mi pot dori nimic mai mult de la viata. Ma simt binecuvantata ca am doi copii fantastici care ma fac atat de fericita.





Marc (17.12.06) si Ianis (14.09.04)

Pozele noastre / www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=52587" target="_blank">Nasterea lui Ianis

---

www.helpsonia.com/" target="_blank">Pentru Sonia

Donia spune:

O mamaruta curajoasa si o mamica pe masura! Ce de hopuri, ce de emotii, dar si cate recompense cand ii vezi harjonindu-se impreuna.
Sa-ti traiasca cei doi muschetari! Urmeaza si al treilea?

---

Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.

Ktrinel spune:

diana, esti o adevarata luptatoare...nu e de mirare ca si baietii iti seamana..sa va dea Dumnezeu multa sanatate ! de iubire ii umplii tu...

Yagmur spune:

Diana, am inceput dimineata plina de emotie citind povestea nasterii lui Marc. Ai niste copii minunati si tu stii bine cat de mult va iubesc eu pe voi. Esti o mamica curajoasa si intotdeauna ai avut timp sa ne dai sfaturi si sa fi alaturi de noi, cand am avut nevoie...


Yagmur - mami de Luca (19 decembrie 2006) varsta Luca

dianocica spune:

diana si david 03.12.06

---

Alaptatul Help-line. Pentru un copil fericit si increzator www.euro.who.int/document/WS_115_2000FE.pdf?language=english" target="_blank">OMS recomanda

ruxandra_sb spune:

Diana, minunat ai scris. Si minunat ai luptat, pardon, ati luptat impreuna (toti 4!) si ati trecut peste toate alea rele. Asa cum o s-o faceti si pe mai departe. Si, impreuna, totul pare mai frumos si parca sunteti mai pregatiti, nu?!






P.S. .. nici barbata-tu nu e in stare sa faca fete??



Are mama doi flacai.. Matei (5) si Grigore (1)

danita spune:

diana, felicitari! o familie minunata !!! pupici

Lavinia_P spune:

Foarte emtionant ,Diana!

Sanatate multa Marc si Ianis, muschetari adevarati!

minunea mea

marani spune:

Din nou minunat!

al meu barbat stie sa faca fete....mai vrea inca 5!

Ajutati-o pe Sonia

bebinuta spune:

Diana, ce greu trebuie sa fii fost!
Am apreciat intotdeauna puterea ta de revenire, dupa fiecare necaz al baietilor.
Ai fost incercata in aceasta perioada, dar pana la urma lucrurile s-au asezat; va doresc toata sanatatea si fericirea din lume!

Bebinuta de Ada(30 nov)
poze Ada
varsta Ada

OanaRusu spune:

Diana, m-am bucurat mult sa citesc povestea lui Marc , sa creasca mare si sanatos, ca norocos precis e cu asa familie

Sa vina vara si sa scoatem baietzii la fotbal!!!

Oana 14+, mamica de Paul-Victor (21 iunie 2006)