Impartim prajitura la 2?
Impartim prajitura la 2? | Autor: ramiha
Buna! Nu despre prajituri vreau sa vorbim, ci despre educatie.
Cand aveam 3-4 ani, am vazut-o pentru prima data pe mama mancand o prajitura. M-am amuzat teribil, atat de nemaipomenit mi s-a parut. Mama era genul de om care ne lasa noua tot ce ea mai bun (nici nu aveam o situatie materiala foarte buna, asa incat de multe ori trebuia sa aleaga intre a-si lua ei ceva si a ne lua noua). Totul era pentru noi, pentru ea nimic... sau ce ramanea de la noi. Renunta chiar si la lucruri care ii erau necesare daca se intampla ca noi sa vrem ceva care poate eraz doar un moft (cat si-a dorit un mixer pe vremea cand au aparut ele, dar eu voiam ba jucarie dintr-aia faina cu baterii, ba adidasi cu arcuri). Mereu se jertfea pentru noi, si o facea mereu cu bucurie. Asa a fost ea intotdeauna si asa e pana in ziua de azi.
Pe de alta parte, stiu exemple de mame care intotdeauna imparteau prajitura la 2: jumate mama, jumate copilul. La fel si cu celelalte "mofturi" ale puiului: intotdeauna pe primul plan puneau lucrurile care le erau necesare lor, si abia apoi, daca mai ramaneau bani, poate se ocupau si de mofturile copilului.
Nu vreau sa judec pe nimeni, pur si simplu ma intreb oare cum e mai bine, atat pentru parinti cat si pentru educatia copiilor, mai ales ca acum am si eu un copil.
Tot din experienta am vazut ca cei care se sacrifica ii invata pe cei din jur (inclusiv pe copii) cu aceasta atitudine. Pentru ceilalti devine normal ca persoana respectiva sa se sacrifice, nu mai apreciaza si nici nu mai observa. Ba chiar, daca se intampla la un moment dat ca mama sa pretinda si ea o feliuta din prajitura - oricare ar fi ea, se supara toti ca de o mare nedreptate. Copiii isi pierd oarecum respectul pentru ea. Si chiar daca undeva in inima lor o iubesc mai mult ca pe orice, nu se mai obosesc sa i-o arate.
Si am mai vazut ca in cazurile celelalte, mama care a impartit prajitura la 2 - chiar si cand aceasta era mica, extrem de mica - i-a invatat si pe cei din jur ca ce-i al ei, e al ei. De multe ori, copiii cand cresc o apreciaza si o respecta mai mult. Iar daca se intampla sa renunte vreodata la partea ei pentru copilul ei, va primi vesnica admiratie si recunostinta.
Noi avem noroc ca nu mai traim timpuri atat de grele ca acelea in care ne-au crescut parintii nostri, dar la alt nivel problemele raman aceleasi. Deci, cum sa ne crestem copiii?
Raspunsuri
CristinaT spune:
Interesant subiect.
Eu cred ca fiecare sa se poarte cum simte. Nu-mi aduc aminte exat pana la ce varsta de-a fetei, cred ca pana la 3-4 ani nu am putut sa pun gura pe banane pentru ca ii placeau foarte mult. La fel carnea de pui... etc. Mi se facea rau numai gandindu-ma ca as putea manca. Acum mi-a trecut, impart cu ea si asa mi se pare si normal sa fie. Doar toti suntem oameni, chiar si mama, nu?
www.babiesonline.com/babies/o/oana/" target="_blank"> 7 ani si ...
iahim spune:
Cred ca aceasta preoblema tine si de exemplul primit in familie.Exact la fel este si mama,s-a sacrificat pentru familie,pentru copil,respectiv pentru mine iar acum are aceleasi tendinte cu nepotelul.In privinta mea,am fost unica la parinti si pana sa ma casatoresc mi-a fost foarte greu sa impart,am fost egocentrista si inca cred ca mai sunt ...dar daca puiului meu iar place un lucru care mi-ar placea si mie cred ca as ceda in favoarea lui!
In orice trebuie sa fie un echilibru...Cred ca in familiile cu doi sau mai multi copii parintii "impart" in mod egal dragostea lor,iar fiecare copil simte ca primeste la fel afectiunea parintilor...Si inteleg ca din acest "tot" le revine fiecaruia cate o parte...La randul lor vor invata sa imparta "prajitura"...
Alexa Ioana spune:
asa si mama... imi lasa totul mie... chiar si acum, tot asa face... mi'o amintesc clar "pescuind" prin ciorba sa gaseasca bucatelele de carne pe care mi le dadea mie... pe ciocolata sau alte "bunatati" care se gaseau greu atunci nu punea gura... dar cand am mai crescut si am inceput sa constientizez, nu mi'a mai cazut bine. ma "certam" cu ea sa manance si ea, si daca nu accepta, refuzam si eu sa mai mananc... si eu am fost tot singura la parinti, dar intotdeauna am impartit tot ce am avut cu ceilalti...
normal ca fetitei mele ii dau tot ce'i mai bun. prajituri si alte chestii din astea inca nu prea mananca, dar in rest, normal, ea e pe primul plan. interesant este faptul ca ea vine si imi da si mie, sau lui tati, sau oricarei persoane care mai e cu noi, si asta fara sa'i fi spus eu sa faca asa... cand mananca pufuleti sau biscuiti, musca jumate, iar cealalta jumatate mi'o da mie ... si daca nu o primesc, se supara si insista ... si cum sa refuz cand se uita la mine cu mutrisoara ei dulce ? 
nu stiu cum e mai bine... dar cred ca vom merge pe varianta de "imparteala" (in functie de situatie,normal, cand e cazul)...
si asta nu pentru ca sa ma respecte sau ceva de genul asta... ci doar ca sa se invete sa imparta si sa fie darnica cu cei din jur...
Pijamalutze pentru copilasi!
Mai zboara fiecare batand dintr-o aripa...
Annie80 spune:
asa era si inca este mama numai ca acum eu sunt departe (no sa plang)
eu nu as putea sa mananc ceva ce stiu ca puiului ii place mult, sotul uneori ma cearta caci trebuie sal invatam sa imparta, asa ca iau si nu mananc. cateodata ma supara caci isi doreste cere, primeste apoi arunca pe jos sau mai stiu eu ce face.
------------------------
Someone's pleasure is another's pain!
marcellinna spune:
Eu zic ca e important ca parinte sa te sacrifici pt copil .Sa-i dai siguranta si sa vezi ca pricepe ca tu ca parinte te vei sacrifica pt el.
La anumite varste trebuie oarecum instaurat, tot spre binele lui ,si sensul invers.
Sa invete sa condivida ceea ce are, sa fie si el capabil sa simta ca pt acei ce merita ,sa condivida e important.
E foarte subtila linia ce delimiteaza cat , cand si pana cand lucrurile trebuiesc impartite,care-i diferenta dintre sacrificiu si condiviziune,care-i diferenta intre o persoana/copil egoista si una ce pur si simplu are un simt poate mai acut al proprietatii decat al nostru si diferenta dintre un parinte egoist si unul ce doreste sa-si responsabilizeze copilul.
Am cunoscut (cand spun am cunoscut vreau sa zic ca le cunosteam bine) ce faceau o mare confuzie intre sacrificiu si condiviziune.
Zic eu (apoi altii pot sa aiba si alta parere) ca sacrificiu este atunci cand dai exact atunci cand cel pt care te sacrifici are nevoie,indipendent de faptul ca pt tine momentu poate nu e cel mai "comod" si tu ramai apoi oarecum marcat de gestul facut...daca dai si totusi nu resimti nicio lipsa ai facut un gest cu siguranta bun,dar asta nu se numeste neaparat sacrificiu.
betiana spune:
Eu zic ca atunci cand imparti cu cineva drag prajitura, acest lucru vine din suflet si nu din ratiune.Ideea sa te privezi pe tine de ceva ce iti place pentru a-i darui copilului tot ce este mai bun nu este prea buna, deoarece copilul mic invata ca lui i se cuvine totul, ca este dreptul lui sa aiba ce este mai bun, chiar daca acest lucru te priveaza pe tine. Trebuie sa invatam copilul de mic sa imparta cu ceilalti (cu parintii, bunicii, colegii, cu oamenii mai sarmani) si astfel il vom invata sa traiasca nu numai pentru el, ci si pentru ceilalti, pentru comunitate.
Ira spune:
quote:
Initial creeata de ramihaTot din experienta am vazut ca cei care se sacrifica ii invata pe cei din jur (inclusiv pe copii) cu aceasta atitudine. Pentru ceilalti devine normal ca persoana respectiva sa se sacrifice, nu mai apreciaza si nici nu mai observa. Ba chiar, daca se intampla la un moment dat ca mama sa pretinda si ea o feliuta din prajitura - oricare ar fi ea, se supara toti ca de o mare nedreptate. Copiii isi pierd oarecum respectul pentru ea. Si chiar daca undeva in inima lor o iubesc mai mult ca pe orice, nu se mai obosesc sa i-o arate.
Eu cred ca e bine sa existe un echilibru, copilul sa realizeze ca e iubit prin gesturi de generozitate, insa nu cred ca e necesar ca parintele sa faca sacrificii extreme (vezi exemplul cu mama care a mancat prima data prajitura doar cand copilul avea 3-4 ani).
Am remarcat insa ca educatia occidentala e un pic mai spartana in ceeace priveste copiii fata de cea a noastra, in sensul ca parintii se duc in vacante fara copii si nu se simt deloc vinovati cu asta, nu le platesc studiile universitare, nu ii intretin peste varsta majoratului, ii incurajeaza sa se duca sa-si castige bani de buzunar de la varste mici, etc. Si nu mi se pare ca in felul asta se altereaza relatiile afective intre ei, ba chiar dimpotriva. Copii, mult mai autonomi si descurcareti, cei putin cei cu care am avut eu contact si erau in situatia asta isi respecta si iubesc foarte mult parintii. La nevoie sunt sigura ca s-ar ajuta pana la sacrificiu, dar probabil ca au realizat ca sacrificiul extrem dauneaza copilului in sensul ca stimuleaza egoismul, sintagme de genul "totul mi se cuvine mie" sau dimpotriva, comportament obedient similar la maturitate.
Les psychiatres, c'est très efficace. Moi, avant, je pissais au lit, j'avais honte. Je suis allé voir un psychiatre, je suis guéri. Maintenant, je pisse au lit, mais j'en suis fier.
Elise spune:
Bineinteles ca tendinta normala... instinctiva este sa lasi puiului tot ce e mai bun.
Da' nu-s foarte convinsa ca e atitudinea cea mai buna, dpdv educativ.
In primul rind, copilul "functionind" social in primii ani mai mult prin relatia cu tine, va percepe acest lucru ca fiind firesc - motiv pentru care mai tirziu va extrapola si bineinteles ca va avea dreptul la toata prajitura si in parc, si la gradi, si... in general. Iar daca nu i se va da, o va percepe ca pe o nedreptate. In loc sa se bucure de bucatica lui, se va revolta ca bucata cealalta nu-i apartine... Si e logic sa fie asa - doar a fost invatzat ca e buricutzul pamintului. In acelasi context, in loc sa ai un copil multumit, ai un copil frustrat.
Iar motive d'astea de frustrare vor exista tot timpul: tot timpul va mai fi si alta jucarie in raft, tot timpul X, Y vor avea ceva mai breaz, tot timpul Z nu stiu ce a facut ce voi n-ati apucat sa faceti... Eu am intilnit adulti de genul asta, pentru care intotdeauna cealalta iarba e mai verde, si intotdeauna li s-ar fi cuvenit, si mi s-au parut o specie trista.
M-am tot intrebat cum s-au format asa.
Probabil prin una din extreme: sau n-au avut parte deloc de atentie, sau au crescut cu convingerea ca toata li se cuvine indiscutabil.
Asta in primul rind.
In al doilea, mie o relatia bazata pe sacrificii extreme nu mi se pare una reushita. O relatie reusita - inclusiv relatia mama-copil - este cind ambii isi echilibreaza nevoile. Eu, de ex., nu mai puteam sa dorm cit era bb foarte mic, de teama sa nu i se intimple ceva: rezultat: in loc sa pot sa ma bucur de orele in care era treaza si sa ne jucam impreuna, eram zombi si panicata si stafie umblatoare. Probabil cu un pic de "egoism" si daca mi-as fi permis un pic de somn fara sa ma simt denaturata, ar fi fost o perioada mult mai frumoasa.
So, dupa parerea mea, beneficiile "sacrificiului" asta dus pina in pinzele albe reprezinta un mit. E o tendinta normala sa reactionezi asa, de fapt nu fata de copil, ci fata de constiinta proprie - ai sentimentul ca "asa trebuie". Da' nu e neaparat si bine pentru el sa faci asta.
Elise & BBLisa
Ramonika spune:
nu mi se pare normala atitudinea asta. pt ca copilul o sa creasca un egoist care nu o sa imparta cu nimeni.
in zilele noastre este destul pentru toti, numai bani sa fie.
Ramonika
si pisicile www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550848/" target="_blank">Vladutz
www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601305182027/" target="_blank">Bubulina www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550510/" target="_blank">Maritza www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550608/" target="_blank">Fulgushor
ellej spune:
quote:
Originally posted by Ramonika
nu mi se pare normala atitudinea asta. pt ca copilul o sa creasca un egoist care nu o sa imparta cu nimeni.
in zilele noastre este destul pentru toti, numai bani sa fie.
Ramonika
Hm, nu neaparat. Cand eu si verii mei primari eram copii ( nici unul dintre noi trei nu are frati) parintii ne dadeau tot ce erau mai bun nou, copiilor, (in mintea mea de copil a fi adult era sinomim cu a nu-ti placea dulciurile), insa noi trebuia sa impartim tot, de fiecare data. Chiar o singura bomboana sa fi avut, n-as fi mancat-o singura si asta din proprie initiativa, deci nu am ajuns egoisti.
E drept ca ni se parea normal ca adultii sa nu aiba prententie la ce-i mai bun, de fapt, dupa cum spuneam, noi credeam ca nici le plac dulciurile sau copanul :). Mai tarziu am inteles si apreciat sacrificiul lor, dar e drept ca pe moment nu.
Eu zic ca e normal sa-i dai copilului ce e mai bun, dar sa-l inveti sa imparta cu fratele / prietenul / varul etc. Asa nu va ajunge egoist si nici tu nu ai senzatia ca-i iei de la gura.
Si trebuie sa exista o limita a sacrificiului. Cand SINGURUL tau scop in viata e copilul ajungi pana la urma sa-l exasperezi, sa-l incatusezi, esti frustratqa cand vezi ca nu face poate ce-ai vrea tu (tu n-ai facut totul pentru el?), pana la urma cred ca ajungi sa-l terorizezi. Orice fixatie e periculoasa si cred ca, desi copilul e cel mai important in viata parintilor lui, trebuie sa avem si alte scopuri in viata.
Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu.
If God created us in His image we have certainly returned the compliment.