Desfierea??

claudia_a spune:

Lina sunt in continuare cu sufletul alaturi de tine!
Haideti sa fim seriaose cele care spuneti ca trebuie sa ne impacam cu ideea ca la un mement dat copii nostri nu ne vor folosi decat pentru chestii materiale si partea afectiva nu va mai exista... eu nu cred asa ceva... plus ca si acum un moment daca sunt departe de Ioana mea si nu am liniste... orice parinte normal are in gand si in suflet copilul lui si isi doreste apropiere fata de el!
Eu cu mama mea daca nu vorbesc cel putin de doua ori pe zi la telefon simt ca nu pot sa dorm seara! Nu pot concepe sa nu o sun si sa nu ii aud vocea, daca e bine sau nu... sa aflu ce a mai facut si ce mai zice!
Sa nu iti suni mama de ziua ei e cea mai dureroasa dovada de indiferenta... nu discutam aici de respect, vorbim de iubire intre parinte si copil... ea trebuie sa existe, nu se poate altfel!
Da poate sunt egoista, insa, eu imi doresc ca fata mea sa aiba in mine cea mai buna prietena si cel mai mare sprijin... voi insista sa creasca asa si nu ma voi impaca niciodata cu faptul ca ea ar putea ajunge sa fie indiferenta si total rece fata de mine... eu nu vad nimic normal in asta (asa cum ziceau unele pe aici)! Suntem o familie, vom fi o familie si ma rog la Dumnezeu sa ii dea Ioanei mele intelepciune si minte sa fie alaturi de familia ei pana la capat! Nimeni nu ajuta un copil cand are nevoie decat mama sau tatal lui!
M-a durut sufletul si m-a cutremurat si am trait momentul descris de Lina, cand a aflat sotul ei ca Ioana va veni in vizita si acesta a plecat repede la cumparaturi si s-a pregatit pentru marea "vizita"; cred ca sufletul lor este rupt in bucati... sa ajungi sa nu iti recunosti copilul din comportament! Nici eu , Lina , nu as putea merge mai departe ca si cum nimic nu s-a intamplat... nu as putea sa ma gandesc ca asta a fost si gata... as suferi cumplit de tare, dar totusi as avea o speranta ca va veni un moment in care copilul meu sa imi mai ofere o mangaiere...
Fii puternica si spera la acel moment, pana atunci fiti alaturi - voi parintii, uniti-va si fiti puternici si traiti cu speranta unei schimbari!
Atat am avut de zis!

Mami si Ioana nasturica
Niciodata nu trebuie sa plângi dupa ceva care nu poate plânge dupa tine.

sandyG spune:

a

simali spune:

SI?
A doua zi, sun si sun si iar sun la telefon si nu raspunde nimeni! Mai intai ma infurii, apoi ma ingrijorez, apoi trimit sMs ca nu stiam ce se intampla.

Si,
Ce sa fie, magaritza imi zice ca nu a auzit telefonul, ca nu vine ca e foarte cald , si ca vrea sa mearga la cumparaturi si o sa vina ea!

II zic ca noi vom pleca la mare vineri si vom veni luni, deci poate poate vine, si ce crezi ca a venit?
NU

Ei bine, de miercuri pana azi, luni seara, nu a dat un bip, un telefon, un mesaj, stia ca e ziua mea, ca am vorbit despre asta si nimc, numic, nici un semn!
Si-a vazut "sacii in car", si gata, la gunoi cu mine!

Am fost buna de mers la spitale,de nedormit noaptea, de cautat solutia cea mai buna, de platit bani grei ca sa poata fi tratata si PA ILIE!

Ce sentimente, ce minte la cap, ce alte alea, gen refacrea familiei si a relatie... Zero absolut


Eu cred ca oamenii care adopta copii au asteptari nerealiste. Parintii naturali, cand li se intampla EXACT acelasi lucru, stau si sufera in tacere ca nici macar nu pot sa dea vina pe "l-am crescu dar m-a parasit ca nu-i al meu".

Sotul meu e o fire mai sobra. El nu s-ar duce 2 ani sa-si vada familia. Cu cat este el mai "sobru" cu atat este maica'sa mai sacaitoare. Telefoane peste telefoane cu presiuni ca sa vina si sa vina. Dar el, cu cat ea il sacaie mai tare, cu atat nu vrea sa o viziteze. Faptul ca se simte constrans sa vina in vizita il indeparteaza si mai mult de dorinta naturala si fireasca de a-si vedea mama.

Trebuie ca noi, parintii, sa intelegem un lucru: cand cresc si devin majori, copiii nostri continua sa ne viziteze daca au de ce - conversatii interesante sau amuzante cu parintii, o masa gustoasa cu chestii "mortale" pe care doar mama le face, se simt confortabil la noi in casa, se simt liberi sa fie ei insisi, se simt iubiti asa cum sunt, etc. Iubirea sau respectul pentru cei care te-au crescut ramane vesnic intr-un colt al sufletului fiecaruia, dar iubirea singura nu te trage sa vi in vizita daca vizitele la parintii tai sun plictisitoare, pline de reprosuri, mese prost gatite sau exagerat de copioase pe care trebuie sa le ingurgitezi in plin regim de slabire ca "se supara mama", parinti care nu accepta ce ai devenit sau care se iau constant de partenerul tau, etc.

Eu nu am citit toata povestea ta, Lina. Nici nu am copil infiat. Dar daca soacra mea - mama naturala a sotului meu - deschidea un subiect pe forumul asta scria exact ca tine. Si, mai tragic, baiatul meu (neadoptat)seamana cu tatal lui: nu-si exteriorizeaza sentimentele. Este foarte calm, simt ca ma iubeste in felul lui, dar nu a venit niciodata in viata lui la mine sa ma pupe sau sa ma imbratiseze din proprie initiativa. Chiar am inceput sa-l tachinez cu o gluma cand ne vedem si vreau sa ma imbratiseze:"hai mami, o imbratisare, un peste; ca focile de la circ".

Este foarte greu, cand tu esti o fire extrovertita, dornica sa-si reverse dragosta asupra celor din jur, sa poti intelege pe oamenii care nu simt nevoia sa faca acelasi lucru. Si crede-ma, nu este rea vointa. Asa sunt ei.

Daca-as fi in locul soacrei mele - si probabil ca o sa fiu - eu nu l-as presa in nici un fel sa vina in vizita. As lasa chestia asta total la latitudinea copilului.

Ce as mai face in situatia ta:
- de zilele importante (Craciun, Paste, ziua mea, a sotului, etc.) as organiza mese - la care sa nu fie invitata numai fata ci si prietenul ei, o ruda un vecin, etc - despre care a-s anunta-o din timp. "Vineri dam o masa de Craciun. Vine si cutare si cutare; esti bine venita daca vrei, impreuna cu prietenul tau. Daca nu poti nu-i nici o suparare. pune-mi doar di tmp ca sa stiu cata lume vine" Ideea este sa nu simta ca toti ochii sunt atintiti asupra ei, sa "spargi" putin atmosfera cu cativa invitati; macar pana trece criza.
- nu i-as mai cumpara nimic pentru o vreme - va avea impresia ca vrei sa o atragi in cusca ca pe soarece cu cascavalul si se va indeparta si mai tare.
- as continua cu calm si optimism sa o sun din cand in cand;
- as continua sa-i ofer iubirea mea neconditionat de iubirea ei;
- nu as face in casa subiect tabu pe tema parintilor ei naturali; as intreba-o ce mai fac, cum o duc, etc. Daca fata vrea ca anumite persoane sa faca parte din viata ei, daca o iubesti cu adevarat trebuie sa o accepti impreuna cu acele persoane - fie ca-ti convin fie ca nu. Cand tu nu o placi pe mama ei naturala si spui ceva rau de ea (sau mai rau, refuzi sa discuti despre ea)fata poate sa se simta atacata direct si sa gandeasca "asa cred ei ca sunt si eu".

Sper sa nu te superi ca am fost atat de directa.

alice

IreneCAM spune:

Simali, se vede ca nu ai citit toata povestea Linei, altfel nu ai fi scris asa. Reactia Linei e reactia cat se poate de normala a unui om dezamagit, profund dezamagit, care a incercat sa construiasca ceva in sufletul unui copil si care vede ca eforturile sale au fost in zadar.

E eronat sa spui ca parintii adoptatori nu au asteptari realiste. In general, au mai putine asteptari decat parintii care au copii natural, pentru ca acestia din urma cunosc fondul genetic al copilului si sunt mult mai predispusi la "visuri marete". Pe de alta parte parintii adoptatori vor doar o familie, un copil caruia sa-i daruiasca dragostea. Eu am citit postarile Linei si am vazut in spatele lor un om care descopera ca familia pe care credea ca o are nu exista. Nu doresc nimanui sa simta asta.

Inca ceva: la parinti nu te duci pentru conversatie de elita. Pentru asta exista cluburi de cultura sau seminarii stiintifice. Nici pentru mancare buna - n-ar fi mai comod restaurantul din colt? Te duci pentru ca sunt PARINTII TAI, chiar daca fac conversatie simpla, mancarea e arsa si camera de primire cam mica. Sunt de acord ca exista si situatii in care relatia cu parintii creeaza presiuni, frustrare etc., dar nu e normal sa generalizam. De exemplu, tatal meu e f putin comunicativ, trebuie sa-i pun o multime de intrebari ca sa scot de la el ceva. Totusi, cand ma duc sa-i vad e cea mai mare bucurie a lor- ar fi culmea sa renunt la asta pt ca nu converseaza corespunzator cu cerintele mele

Situatia Linei e mult mai dificila, infinit mai delicata decat a unui parinte natural. Pentru ca Lina isi vede fata intorcandu-se in "lumea ei", ceea ce e cumplit de dureros: totii anii petrecuti impreuna, tot ceea ce s-a investit emotional in copilul adoptat... totul este parca anulat.

Nu mi se pare deplasat sau exagerat ca Lina sa astepte un telefon, un simplu telefon de la fata ei...Un telefon dai, din politete sau buna-crestere, si unui strain care te ajuta intr-o situatie. Dar unui parinte care asteapta cu sufletul la gura sa stie cum te simti??

Nu peste mult timp de

misha71 spune:

Simali, nici eu nu vreau sa te superi, insa, pe linga faptul ca se vede ca nu stii intreaga poveste a Linei, parca nici nu intelegi in totalitate un parinte care ADOPTA un copil.
Eu nu stiu daca ai copii, daca sint biologici sau adoptati, insa asa cred eu ca ai inteles-o pe Lina: ei, nefiind parintii naturali, ar trebui ca de la bun inceput sa plece cu ideea ca acel copil, COPILUL LOR, este diferit de ei si ca nu ar putea sa ceara prea mult de la el, pt ca nu e BIOLOGIC al lor. Deci, ar trebui sa-l priveasca ca pe un copil oarecare, al vreunui vecin sau rude, pe care il cresc ei o perioada, doar asa, ca sint ei suflete mari.
Aici te inseli. Nu exista NICI O DIFERENTA intre un copil biologic si unul adoptat. Deci, "asteptarile nerealiste" pe care le ai si tu de la copiii tai, le au si parintii adoptivi. La fel si asteptarile realiste.
Iar un simplu telefon nu e nici pe departe o "asteptare nerealista".
Copiii adoptati nu sint extraterestri. Ei sint ca si copiii tai, ai cunoscutilor tai, ai rudelor, prietenilor tai. Sint copii normali, nascuti de femei cu asteptari mai mult sau mai putin realiste.

simali spune:

misha, nu asta am vrut sa spun - ca un parinte adoptor nu trebuie sa aiba asteptari de la copilul lui. Am vrut sa spun ca ORICE parinte - natural sau nu - se poate astepta ca la maturitate copilul lui sa nu-l sune 6 luni sau sa nu se omoare cu vizitele. Iar asta sa nu insemne ca nu este iubit de copilul lui. Depinde foarte mult de firea copilului.

Imi raspundea cineva sus ca la parinti nu te duci pentru convresatie de elita si nici pentru mese bune si nici pentru momente placute. Te duci pentru ca sunt parintii tai. Eu nu cred ca asta. Seamana a "trebuie sa ma duc din obligatie, n-am nici o placere dar ma duc". Eu una nu cred in relatiile din obligatie - nici macar cu parintii tai; personal nu vreau sa-l vad pe fi'miu ca ofteaza in timp ce se imbraca baombanind "sa ma duc si pe la ai mei, ufffff".

alice

IreneCAM spune:

E clar, eu - "cineva", sunt gresita. Chiar nu mi se pare in regula sa nu suni acasa 6 luni. Si nu din obligatie, ci din dragoste, atentie si grija pentru sentimentele celorlalti. In fine, chestie de perceptie, nu mai insist ca e off-topic, subiectul era despre problema Linei.


Nu peste mult timp de

petaluda spune:

Lina, de multe ori am vrut sa iti scriu pentru ca m-a impresionat povestea ta, insa nu am stiut ce sa iti spun pentru a te ajuta.
Saptamana trecuta am dat peste un articol care prezenta povestea unei englezoiace ce a trait o situatie asemanatoare cu a ta, si m-am gandit la tine. Interesant e ca prezinta si punctul de vedere al fetei, poate te va ajuta sa intelegi cum vede fata ta lucrurile. Daca vrei sa citesti povestea e aici:
http://www.dailymail.co.uk/femail/article-1047932/Clair-The-beautiful-little-timebomb-nearly-destroyed-me.html

Iti doresc mult curaj si sper ca timpul va rezolva situatia!

simali spune:

Am citit articolul si m-a impresionat. Este extraordinar sa asculti povestea fetei. Cand asculti povestea mamei - care este foarte mult asemanatoare cu a Linei - esti tentata sa spui "ce fiica, ca nerecunoscatoare, etc." Si apoi citesti povestea fiicei. Adoptata la 8 ani, fata avusese pana la aceasta vrasta o viata, viata ei, pe care nu si-o amintea in totalitate groaznica - mama, frati, surori, un tata abuziv, etc. Cand a fost adoptata ea nu si-a putut sterge memoria cu buretele. A continuat sa pastreze amintiri ale lucrurilor bune pe care ca si copil, le-a trait in familia naturala. Mama adoptiva nu s-a gandit niciodata la acest lucru.
Apoi fata spune cum, la un moment dat, a inceput sa-si urce mama naturala pe un piedestal, tocmai pentru ca nu putuse s-o gaseasca. Apoi fata se casatoreste, are la randul ei copii, mama adoptiva ii este tot timpu alaturi, iar ea isi da seama cat de nedreapta a fost respingand-o.

Este o poveste foarte frumoasa, cu final fericit, care ne demonstreaza inca odata noua, parintilor - naturali sau adoptivi - ca este bine sa le dam copiilor nostri cat mai multa libertate de alegere, dar sa fim mereu, cu calm si liniste, alaturi de ei la nevoie, sa-i prindem cand cad, sa le stergem ranile si apoi sa ne uitam cum pornesc din nou in iuresul vietii.

Fiecare copil trebuie sa invete din propriile greseli, iar noi, parintii, desi ne este greu, trebuie sa-i lasam sa le faca. Dar sa-i iubim enorm si neconditionat indiferent cat de mult ar gresi.

"Parintii te iubesc cand esti la inchisoare
Parintii te iubesc daca ramai repetent
Parintii te iubesc daca esti primul in clasa
Parintii te iubesc cand nu ai nici un ban in buzunar
Parntii te iubesc cand esti obraznic
Parintii te iubesc cand esti bun
Parintii te iubesc cand cazi
Parintii te iubesc cand te ridici
Parintii te iubesc cand esti urat
Parintii te iubesc cand esti frumos,
Parintii pot sa nu fie de acord cu tine cand faci unele lucruri
Dar vor continua sa te iubeasca orice ai face
Si orice ai deveni"

Imi place sa-i spun copilului meu "povestea" asta uneori, inainte de culcare; iar lui ii place foarte mult s-o asculte.

alice

simali spune:

---

E clar, eu - "cineva", sunt gresita. Chiar nu mi se pare in regula sa nu suni acasa 6 luni. Si nu din obligatie, ci din dragoste, atentie si grija pentru sentimentele celorlalti. In fine, chestie de perceptie, nu mai insist ca e off-topic, subiectul era despre problema Linei.

---

Nu esti "gresita". Esti fiica pe care orice mama o cere lui Dumnezeu in rugaciunile ei. Dar majoritatea fiilor si fiicelor nu sunt ca tine. Si ce ne facem? Continuam (in ciuda cresterii tensiunii) sa le cerem copiilor sa intre cu forta intr-un tipar de perfectiune sau ii acceptam asa cum sunt?

alice