Copiii nosti sunt ca noi

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 11

bird70 spune:

quote:
Originally posted by simali
Daca nu e lene, atunci de ce suntem bolnavi?

Depresie?
Cred ca totul are legatura cu felul in care experimentam placerea. Omul gospodar se scoala dimineata si repara gardul, aranjeaza florile, sapa la legume, etc. Seara se uita in curte si inspira profund si, e mandru de gradina lui, de schimbarea pe care a facut-o, de cum arata totul. Chiar daca munca a fost grea in final a existat recompensa, acea mandrie, sentimentul acela de placere si implinire. Pe de alta parte cineva deprimat sau ahedonic (care nu simte placerea) nu are recompensa la sfarsitul zilei si deci nu are pornirea de-a munci pe rupte pentru ceva care nu ii ofera nici o recompensa. Daca doresti sa-ti pui un rand de flori in gradina, doar anticipand momentul in care le vei avea acolo si simti placere. Asta te face sa fi entuziasta si sa faci planuri, sa 'vezi' gradina si asta este motorul care te va face sa muncesti un weekend intreg in curte. Daca gradina ti se pare ok si fara randul de flori si cineva te impinge de la spate sa le pui fara ca perspectiva sa te entuziasmeze atunci esti in pozitia de-a face ceva care nu te recompenseaza si poate vei amana sau va dura 3-4 weekenduri, sau poate incepi si nu termini si atunci esti clasificat ca...lenes.

simali spune:

quote:

In ce priveste socializarea deocamdata am hotarat si reusit s-o evit si mi-ar place sa reusesc asta pana in momentul in care va fi pregatit (deocamdata merge doar la activitati parinti-copii)

quote:

Dar copilul oare a hotarat sa evite socializarea?
Asta-i de fapt cel mai bun exemplu ca de fapt copiii nostri sunt ca noi, sunt nevoiti sa ne preia toate fobiile, ideile preconcepute, spaimele si esecurile. Sunt un sac mare in care noi, parintii, aruncam, "spre binele lor" tot ce credem NOI de cuviinta. Deci copiii nostri sunt ca noi.
Nu au de ales.
Astfel copilaria devine un prizonierat.

alice

simali spune:

quote:

Fara suparare, dar este o utopie...practic tot ceea ce faci are un efect (in mai multa sau mai putin masura) asupra copilului tau...De cind te trezesti dimineata si pina te culci seara esti un exemplu viu pentru copilul tau...fiecare vorba rostita, fiecare actiune, fiecare privire are un efect de modelare asupa copilului. Chiar daca nu contientizezi asta.

quote:

Da, tot ceea ce faci este un exemplu pentru copilul tau.
Dar noi vorbeam despre faptul ca ceea ce nu poti schimba sunt trasaturile de caracter mostenite ale copilului.
Vezi o gramada de subiecte deschise de mamici:
"Cum sa-l fac sa fie mai curajos", "Ce ma fac ca are prea multa energie", "Nu-i place matematica", "Vorbeste prea mult", "E retras si tacut", etc.

Si nu ai cum sa nu-ti dai seama la un moment dat ca incercand sa schimbi la copilul tau caracterul nu ajungi nicaieri, pentru ca el devine din ce in ce mai angoasat si mai tensionat, iar exemplul tau peronal, care poate ai un alt caracter, nu ajunge.

Din pacate nu exista un catalog cu trasaturile de caracter mostenite si cu cele dobandite. Ceva gen "aici poti face ceva" si "aici nu poti face nimic, traieste cu ce ai". Lenea de pilda, unde se incadreaza? Sau trufia?

alice

MissParker spune:

Pe mine personal m-ar interesa un alt approach. Citesc Arno Gruen si tot descopar cate o perspectiva noua. Vreau sa precizez ca nu doresc o polemica, ci ma intereseaza exclusiv parerile persoanelor care se simt capabile de autocritica adevarata si pe care le intereseaza cu adevarat gasirea unei solutii.

Daca de fapt problema e alta si noi ne impiedicam doar de copaci si nu vedem padurea?

Daca este vorba de fapt de un simptom foarte vechi al parintilor, dar care se manifesta (sub diferite si nenumarate forme) asupra copiilor?

Ma refer la ideea de supunere. Pentru mine de aici pleaca totul. Putem noi sa rationalizam la infinit bunele intentii si sa le imbracam cu enspe mii de haine sclipitoare, putem sa enumeram si sa definim enspe mii de potentiale "defecte" pe care vrem sa le evitam la copii, putem sa gasim explicatii logice pentru orice fel de actiuni, oricat de daunatoare (si Hitler avea explicatii logice pentru actiunile lui, ca sa dau un exemplu extrem!), nu asta e problema.

Parintii care au crescut ei insisi in ascultare si supunere (si asta inseamna marea majoritate!) s-au adaptat devreme la conditiile vitrege ale educatiei impuse de parintii lor (fiindca nu au avut incotro), iar acum isi scot parleala cu propriii copii, carora le aplica inconstient acelasi tratament primit de ei, cel mult imbunatatit cu elemente mai "umane" (adica bunele intentii sunt mai bine rationalizate decat le reusise parintilor lor).

Se stie ca orice trauma neconstientizata constrange individul sa dea mai departe (sub o forma sau alta) exact ceea ce i s-a facut lui. Si daca problema se ascunde tocmai in dorinta fierbinte, dar inconstienta, a fiecarui parinte de a fi cu orice pret ascultat de copilul lui, indiferent de obiectul ascultarii? Si daca intentia (bine ingropata in subconstient si deci negata de constient in mod vehement!) a parintilor este pur si simplu sa-i determine pe copii sa se supuna dorintelor lor, tocmai pentru a opera cu acestia aceeasi politica a supunerii care le-a fost impusa lor devreme (atat de devreme incat totul e reprimat sub straturi inaccesibile ale memoriei active)?

Poate acesta este de fapt "sacul" vazut ca total, iar din acest sac parintii pot scoate (dupa bunul plac si dupa nivelul de inteligenta proprie) tot felul de mingiute abstractizate gen "nu vreau un copil prea lenes" sau "nu vreau un copil prea moale" sau "nu vreau un copil prea laudaros/trufas/nesociabil" sau "nu vreau un copil timid/fricos" etc. etc. etc.. Fiecare isi poate justifica astfel actiunile, al caror punct comun este unul singur: copilul trebuie sa se supuna vointei parintelui.

Pentru mine stadiul la care a ajuns dezbaterea pe acest topic reprezinta detalii nesemnificative: unul isi doreste un copil harnic, altul isi doreste un copil nealterat de societatea asta putreda, unul isi doreste un copil independent, altul isi doreste un copil mai curajos, altul isi doreste un copil care sa fie altfel decat a fost el insusi in copilarie... Detalii.

Supunerea (Gehorsam) este punctul central al analizei facute de Arno Gruen, prin care el explica modul cum copiii isi pierd foarte devreme autonomia si identitatea. Asta e samburele problemei dupa parerea mea.

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************

IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

coraly spune:

Miss Parker, nu stiu daca ai citit 'Copiii sunt din rai', a lui John Gray. E foarte interesanta abordarea. Pe scurt, ideea e ca parintii nu au rolul de a 'educa' neaparat copiii, ci doar de a avea grija ca ei sa se dezvolte armonios, pt ca ei vin de la Dumnezeu si vin programati intr-un anume fel, care nu este rau. Tu ca parinte ai rolul de a le asigura conditiile sa-si dezvolte tot bagajul cu care vin inzestrati.
Pana la urma cred ca un parinte complet lipsit de egoism si posesivitate ar trebui sa-si doreasca cel mai mult ca odraslele lui sa fie fericite, asa cum considera ele ca se simt fericite, nu cum ar vrea parintii. Dar nu e usor deloc sa gandesti asa, si e destul de idealist.

Coraly si Sergiu (3 ian 2005)

poze

Alaptatul - Help Line

patou spune:

quote:
Dar copilul oare a hotarat sa evite socializarea?
Asta-i de fapt cel mai bun exemplu ca de fapt copiii nostri sunt ca noi, sunt nevoiti sa ne preia toate fobiile, ideile preconcepute, spaimele si esecurile. Sunt un sac mare in care noi, parintii, aruncam, "spre binele lor" tot ce credem NOI de cuviinta. Deci copiii nostri sunt ca noi.
Nu au de ales.
Astfel copilaria devine un prizonierat.
alice

am incercat varianta cu gradinita dar nu i-a placut. de aici am tras concluzia ca nu e pregatit sa socializeze in felul acesta (pe langa asta am citit multe subiecte pe forum din care am dedus ca marea majoritate a copiilor prefera sa nu mearga la gradinita). asa am ajuns la solutia de compromis cu activitatile parinti copii unde merge de 3 ori pe saptamana .(care sunt ca o gradinita unde copiii de joaca iar parintii stau pe margine la o cafea si se plang cat sunt de obositi :)

Nu stiu inca ce voi face in continuare, sper ca pe masura ce trece timpul sa gasesc si solutiile.

sunt de acord , copiii nostri sunt ca noi. n-au de ales. nu ma pot abtine sa nu-mi doresc, asa cum zicea MissParker

un copil nealterat de societate, (am fixurile mele :( Sper sa reusesc sa nu-i impun felul meu de a fi, sa-i ofer libertatea de a fi el insusi. deocamdata am constientizat pericolul, urmeaza sa gasesc solutia :) asa ca,

pentru toate mesajele de la acest subiect ,care m-au ajutat sa ma raportez la ceea ce vreau si la ceea ce fac

Elise spune:

interesanta discutia :)
Daca ma gindesc bine, eu tot timpul am vrut UN COPIL.
Copil sa fie.
In rest, n-am avut asteptari si n-am.
A...sigur ca visez. Da' cumva sistemul meu de raportare e bblisa insasi - si chiar daca visam altceva, imi dau ulterior seama ca asa cum e e perfecta si nu putea fi altfel. Adica nu ma deranjeaza nici macar faptul ca se da cu funduletzul de pamint, pentru ca asta inseamna ca are personalitate, ca se manifesta, ca se impune, si asa si trebuie - iar daca nu s-ar da, probabil as fi foarte fericita ca e o finutza si o delicata, deci oricum e bine.
Daca m-as gindi ca EU ii creez echilibrul ei, m-as ingrozi. De fapt, copiii se nasc echilibrati. Trebuie eventual sa nu distrugem echilibrul lor, sa ne straduim sa-l mentinem. Atit. In rest, mi se pare ca sint "programati" cu tot ce le trebuie, inclusiv capacitatea de a se dezvolta in ritmul propriu, ritm care e singurul benefic: indiferent ce altceva le-am impune, nu facem decit sa stricam un echilibru perfect deja existent.
Nu simt nevoia sa o fac sa mearga mai repede, sa vorbeasca mai devreme, sa recite poezii doar pentru ca altii recita. Nu stiu de ce, eu am in general spirit competitiv, da' nu in ce o priveste pe ea. Pentru ca mi se pare foarte bine pus la punct modul in care evolueaza singurica, fara sa fortez eu.
Sper sa ramin asa. Si sa n-ajung vreodata sa vreau sa fac din ea savant in cazul in care ea are inclinatii poetice...samd.

Elise & BBLisa

patou spune:

quote:
Sint curioasa ce efecte potential negative ar avea socializarea...si in plus, asta nu este tot o modelare fortata? Ii elimini (in mod voit) un aspect destul de important din viata...aici gasesc o mare contrazicere...

Consider ca socializarea practicata la gradinita favorizeaza comportamente nesanatoare mai mult decat sa contribuie la stabilirea unor relatii umane calduroase. parerea mea, bineinteles.

N-am spus ca-i elimin socializarea total ci doar ca, in calitatea mea de adult, aleg o varianta de socializare pe care o consider benefica pentru el. (am vazut cu ochii mei diferenta dintre copiii pe care-i intalneste la bambineria si cei pe care-i intalneste in parc si care merg la gradinite)

lorelaim spune:

va citesc de ceva vreme... ma tot gandesc daca sa scriu si eu un rand-doua-trei... si ma tot las pagubasa...
copilul meu... nu-i ca mine... ca nu mananca... iar eu mancam ca un leoace... copilul meu nu-i ca mine... pt ca-i blond cu ochii albastrii si eu nu-s... da' e ok ca-i asa... sincer nici ca-mi pasa daca seamana sau nu cu mine (nici fizic si nici ca si fel de-a fii)...
asa cum la animale exista "imprimarea" asa si noi - chiar fara sa vrem - ii facem sa ne imite si sa ne "semene"
si apropo de educatzie "severa" - ref la a impune un copil ceva: am invatzat de la d-na educatoarea copilei (care sincer mie imi place si mi se pare o femeie tare faina si inimoasa)... ca indiferent cat de maleabil si flexibil te doresti ca parinte... tot tre' sa-i spui impui copilului regulile societatzii in care traiesti... volens-nolens asta e - daca vrei sa nu aiba probleme mai mari cand o fii adult - mai bine sa stie ca totusi in viatza asta, in societatea in care traim exista reguli... si tre' respectate...
eu, recunosc, n-am fost niciodata o rebela, am o personalitate puternica dar nu am "cap patrat" si nu tzin mortzis pamantul sa se invarteasca in diretzia in care mi se nazareste mie... si mi se pare logic si firesc sa ne educam copiii si sa-i invatzam ca pur-si-simplu anumite lucruri TREBUIE sa le facem in viatza..
ca de ex... mersul la gradi... faptul ca a mica NU vrea... e f firesc... vrea sa vagabondam prin parcuri, sa tzopaim in baltzi, sa ne uitam la TV, etc... si urlatul de dimineatza a incetat (spre surprinderea mea) cand am adoptat atitudinea sugerata de d-na educatoare: TREBUIE SA MERGI LA GRADI - tati merge la servici, mami la scoala, tu la gradi - punct - am incheiat discutzia... eu care sunt obisnuita sa-i explic copilei ce, cum, de ce, si in ce fel... tot timpul trebuia sa negociez si sa re-negociez fiecare lucru care nu-i convenea copilei... educatoarea mi-a spus ca uneori e f util sa nu explici atata ci sa-i spui asta e hotararea luata si noi parintzi consideram ca e cea mai buna in cazul de fatza...
in fine - ce vreau sa spun - ar fii f fain sa putem fii parintzi super-cool, sa nu intram NICIODATA in conflic cu copiii nostri, sa fim intr-o armonie perfecta cu ei si dorintzele lor (mai mult sau mai putzin realiste)... da' nu-i realizabil...

Lorelai
Haga Parken-Fluturi, Haga Parken-Flori de pai
Gabisor face "salata", Gabisor in parc,
A inflorit iasomia, Alte albume foto
"Daca dragoste nu e... nimic nu e..."

simali spune:

quote:

Daca m-as gindi ca EU ii creez echilibrul ei, m-as ingrozi. De fapt, copiii se nasc echilibrati. Trebuie eventual sa nu distrugem echilibrul lor, sa ne straduim sa-l mentinem. Atit. In rest, mi se pare ca sint "programati" cu tot ce le trebuie, inclusiv capacitatea de a se dezvolta in ritmul propriu, ritm care e singurul benefic: indiferent ce altceva le-am impune, nu facem decit sa stricam un echilibru perfect deja existent.
Nu simt nevoia sa o fac sa mearga mai repede, sa vorbeasca mai devreme, sa recite poezii doar pentru ca altii recita. Nu stiu de ce, eu am in general spirit competitiv, da' nu in ce o priveste pe ea. Pentru ca mi se pare foarte bine pus la punct modul in care evolueaza singurica, fara sa fortez eu.