E grav, doctore?
Raspunsuri - Pagina 3
Elise spune:
quote:
O micuta curiozitate: cum face fata taticul la o asa mare dragoste intre tine si Bblisa? E si el la fel de topit, tu il mai vezi si pe el?
multumesc... da, ne mai vedem.
Bb e desteapta foc - nu ne da motiv sa ne gelozim intre noi, ne iubeste pe amindoi la fel, nu PREFERA sa fie cu mine sau cu el.
Altfel... ar fi jale...Elise & BBLisa
andriushca spune:
foarte frumos simti, Elise!
m-am uitat la poza, e superba si poza si fata, felicitari si numai bucurii si sanatate maxima la toti 3. te pup!
Nora, mulutmim de urari, poate se va indupleca cineva si de noi.
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
andreutza23 spune:
f interesant subiectul fetelor.
eu chiar am vb despre asta la aspirante.
intr-un moment de disperare, inca neintemeiat (eu inca sunt la stadiul de analize) mi-am gasit o speranta. daca nu o sa reusesc pana la un moment dat sa raman insarcina imi doresc sa adopt, nu unul, poate chiar mai multi copii.
si asta pt ca nu vreau sa ma chinui toata viata, sa fac tratamanete, sa ma mutilez psihic si fizic cand sunt atatia copii care cresc singuri. nu contest ca e superb sa treci prin toate momentele sarcinii, ca e unic sentimentul dar si daca nu pot nu vreau sa traim singuri.
nu vreau sa ajungem asa cum spunea cineva, sa ne uitam tristi pe fereastra.si nici nu vreau sa incerc la infinit.poate sunt comoda, sau poate nu mai am rabdare desi nu incerc decat de 1 an jum si nu avem decat 27 de ani.si nu vreau sa fiu nici o mama batrana.
dar sufletul meu spune ca e pregatit sa iubesca un sufletel.
eu i-am spus deja sotului meu asta si nu a spus nici da nici nu dar el e intelegator si nu imi fac probleme.
asa ca elise tot respectul si felicitari pt minune.
mereu ma gandesc ca in timp ce noi suntem atat de amarate, atatia copii sunt singuri si au nevoie de dragoste. si sincer nu am auzit pe nimeni care a infiat un copil sa regrete asa ceva.
dar fiecare trebuie sa faca exact ce simte si cand simte.
http://tt.lilypie.com/FAbYp3.png- ianuarie 2006
lunna27 spune:
Andreea foarte frumos spus 
!!
-------------------------------------
Dana,mami de Paul si Ana Maria
-------------------------------------
andriushca spune:
andreutza, multumim pt. aprecieri.
e adevarat, e important sa facem ce simtim cand simtim din considerentele asa frumos expuse de Elise, pe care nu o cunosc decat "din vedere", dar pe care o consider o persoana deosebita.
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
daniela_b spune:
Multumesc Nora pentru urari!
E adevarat ca pina sa ajung sa inteleg ce-am inteles am trecut si eu prin diferite faze ale frustrarilor, depresiilor, nervilor diurni si nocturni.
Recent am primit-o (trosc/pleosc!) si pe aia cu "ai obsesia maternitatii pentru ca nu ai calitati sa te simti implinita in cariera sau ca simpla femeie, sa fim seriosi si sa privim lucrurile corect..." de la chiar o cunostinta apropiata pe care o apreciez.
Daca as fi auzit asta de la ea acum vreo 10 ani cred ca "i-as fi mutat capul, unde-i stau picioarele" metaforic vorbind, acum m-am multumit prin a zimbi intelegator fata de felul ei de-a gindi si a prefera sa o pastrez in caietul cu amintiri...
Trebuie sa ma protejez si eu cumva, nu?
www.helpsonia.com
andriushca spune:
daniela,
"ai obsesia maternitatii pentru ca nu ai calitati sa te simti implinita in cariera sau ca simpla femeie, sa fim seriosi si sa privim lucrurile corect..." hmm....
eu nu ma voi putea simti pe deplin femeie, deci implinita, decat fiind mama. nici familia nu mi-o voi simti intreaga decat cand vom avea si copii. nimic altceva nu mai conteaza la varsta asta, nici cariera si nici alte calitati de "simpla femeie". chiar, cum adica si care ar fi acelea? si cum "se privesc lucrurile corect"?
cunostinta ta se pare ca le stie pe toate...eu i-as fi mutat capul:) (glumesc)
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
Fania spune:
Andreea (ai acelasi nume ca si baiatul meu mult dorit), la 34 de ani am pierdut o sarcina de 5,6 luni. Am avut atunci certitudinea ca nu voi mai fi MAMA niciodata... Am plans, am jelit, m-am tavalit pe jos am simtit ca mor impreuna cu fiinta aceea mica pe care o pierdusem...tot echilibrul meu se naruise.
A durat un an pana mi-am revenit si am luat-o de la capat, analize, cercetari, cautari. Ma gandeam la infiere dar ma cutremuram la gandul ca voi tine in brate un copil care nu va fi al meu. Sunt oameni care pot si altii care nu pot! Cred ca fac parte din categoria celor care NU POT. Pentru Elise
Am intalnit un doctor minunat, am "muncit" impreuna 2 ani, am ramas insarcinata la 37 de ani si fix la 5,6 luni eram din nou la spital cu iminenta de avort.
Poate Dumnezeu, poate acest doctor caruia ii datorez viata copilului meu, m-au ajutat si la 38 de ani fara 2 luni am nascut natural minunea si lumina vietii noastre.
Ti-am povestit toate astea doar ca sa vezi ca DA se poate.
Nu stim niciodata ceea ce ne este rezervat acolo sus.
Nu stim niciodata ce oameni minunati putem intalni, ce puternici putem deveni, ce ne aduce clipa de maine.
Trebuie sa crezi ca ti se poate intampla.
Iti doresc tot binele din lume pentru ca stiu cu adevarat ce simti!
poze
Babee spune:
Andreea hai sa iti spun cum a fost la noi.
Mereu dar absolut mereu m-am visat mamica, am iubit copii de cand ma stiu, mi-am ales o meserie doar ca sa fiu printre copii, traiam si respiram sa ii vad, ca ii aud, chiar daca nu erau ai mei.
A venit momentul in care m-am casatorit, mi-am anuntat sotul ca eu vreau copii(el a zis da), multi(el a zis o sa vedem).Dorinta mea devenise deja obsesie, am trecut prin aceleasi stari ca si tine si multe dintre fetele ce au postat aici.Au urmat teste si vizite la medic, eu eram ok.A urmat sotul-si el ok.Sfatul medicului:sunteti stresati, va doriti ceva cu ardoare dar nu bati din palme si se face copilul.La vremea respectiva ma gandeam:ce mare minune, faci in perioada x, gata.Un an si jumatate am tot asteptat, de Craciun 2003 aveam deja o intarziere de 12 zile.Mi-era si frica sa mai fac un test, sa iasa iar negativ, am zis ca mai astept ca daca e sa fie e.A 14-a zi cand am vazut nenorocirle am simtit ca ma prabusesc.Deja imi pusesem atatea sperante, imi facusem atatea vise...
.In momentul acela mi-am spus:fie ce-o fi, cand o fi sa fie, Doamne Doamne ma ajuta.A urmat o perioada in care eu am avut mult de invatat, munca si a urmat plecarea mea pentru cateva zile in Romania.La intoarcere normal ca dupa o despartire-chiar si scurta- ne-am iubit.Era luna Mai, la sfarsitul lui Iunie merg la ginecolog sa imi dea alte pastile pt durerile de menstruatie ca ultimele nu isi mai faceau efectul si eu eram cu dureri mereu.M-a intrebat medicul data ultimei mestre, erau deja 15 zile trecute, dar ma obisnuisem cu menstruatie dereglata.Razand imi spune ca e bebe, eu ferm convinsa ca nu, as fi simtit eu ceva.Nu pot uita nici acum punctul de pe monitor si vocea doctorului:felicitari, sunteti insarcinata.Am simtit ca ma prabusesc.Radeam, plangeam si nu stiam ce sa spun.Medicul socat si el ma intreaba:ne bucuram sau nu???Atunci am realizat ca e posibil sa fie adevarat, ca in sfarsit DD a avut grija de mine, ca o sa am minunea mea..ca...ca..
Au urmat luni frumoase, dar cu teama sa nu se intample ceva dar ingerasul a venit si ne-a incalzit sufletul.
Dupa 2 ani am luat decizia de a mai avea un copil, de data acest trebuia sa fie fata
, si am ramas insarcinata fix in prima luna de incercari.Iarasi emotii, frica dar totul a fost bine.
Apoi s-a intamplat ca in Mai sa pierd o sarcina, fara ca macar sa stiu ca sunt insarcinata.Am ajuns la medic si a facut doar constatatarea.La cateva saptamani mi-am revenit, si a fost nevoie de o singura noapte ca DD sa ne mai dea o sansa, un bebe.Acum am intrat in luna a 5-a, aceleasi stari dar sper din tot sufletul sa fie bine si de data asta.
De ce ti-am scris toate astea.Pentru ca eu sunt ferm convinsa ca totul are un rost pe lume, si noi nu ne putem impotrivi uneori.Acceptam anumite situatii sau nu, totul depinde de noi.
Eu as fi fost si sunt in stare sa iubesc si sa fiu mama oricarui copil, fiecare suflet are dreptul la o sansa .Nu nasti tu copilul, dar il cresti.Te bucuri de fiecare zambet indifente daca e nascut de tine sau nu.Suferi cand il doare ceva, plangi cu el/ea cand e dezamagit/a, cand reuseste sau pierde ceva...este copilul tau.
Indiferent cum va fi, fii mereu increzatoare si ai speranta.Un copil oricum va fi al tau.
Gabriela 
, Phillip si Rebecca
andriushca spune:
dragele mele, va multumesc ca-mi scrieti in continuare.
draga fania, imi pare rau prin cate ai ntrecut si tu ca sa fii mamica si iti spun felicitari pentru ca ai perseverat si ai reusit. da, sunt persoane care nu pot, dar eu inca sper sa fac parte din cealalta categorie si sa pot. nu stiu. te pup si-ti multumesc pt. gandurile tale.
draga babee, mi-a placut mult ce mi-ai scris, dar mai ales ultima propozitie, suna atat de frumos, "Un copil oricum va fi al tau". multumesc
va imbratisez!
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS