E grav, doctore?
Raspunsuri - Pagina 2
marimar spune:
quote:
Originally posted by andriushca
Val_, problema infierii este una tabu deocamdata la noi. nu am pus aceasta problema sotului pana acum. nu stiu cum m-as simti sa admit ca gata, nu se poate decat asa. am nevoie sa sper, inca, chiar daca uneori o mai iau pe alaturi. cat despre 39 de ani, mie mi-e teama de aceasta varsta, pt. ca mama mea a intrat la menopauza la 40 de ani si eu am FSH mare deja si se spune ca lucrurile aste a se mostenesc. asa ca nu prea suna imbucurator pt. mine varsta asta.
va multumesc mult, mult pt. raspunsuri!
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
Tu incearca sa-ti schimbi putin gindirea : vrei sa fii gravida,( sau sa demonstrezi ca poti sa fii gravida), sau vrei sa fii mama? Vrei sa nasti un copil sau sa ai un copil?
La fel si sotul tau : vrea sa faca un copil sau sa aiba un copil???
Ce e mai important pentru tine, pentru voi?
Eu nu inteleg, de ce oare adoptia este ultima solutie pentru multe femei ????
Conteaza ca nu ai nascut tu un copilas care iti poate aduce cea mai mare fericire din lume, aceea de a fi mama????
-------
Alaptati cit de mult, incepeti diversificarea de la 6 luni si mare atentie la ce alimente dati copilului!
Nu va jucati, repercursiunile in timp pot sa fie iremediabile !
ioana_p76 spune:
quote:
Originally posted by marimar
Tu incearca sa-ti schimbi putin gindirea : vrei sa fii gravida,( sau sa demonstrezi ca poti sa fii gravida), sau vrei sa fii mama? Vrei sa nasti un copil sau sa ai un copil?
La fel si sotul tau : vrea sa faca un copil sau sa aiba un copil???
Ce e mai important pentru tine, pentru voi?
Eu nu inteleg, de ce oare adoptia este ultima solutie pentru multe femei ????
Conteaza ca nu ai nascut tu un copilas care iti poate aduce cea mai mare fericire din lume, aceea de a fi mama????
Pana raspunde Andreea, as raspunde eu la aceste intrebari, pentru ca o inteleg foarte bine si suntem cam in aceeasi situatie si cred ca si de aceeasi parere.
Dar mai intai, Marimar, te intreb eu pe tine, tu ai un copil al tau, nu, pe care l-ai alaptat ca asa reiese din semnatura ta, deci nu ai adoptat un copilas?
De ce intrebi ca si cum ar fi o pretentie prea mare din partea noastra sa vrem sa fim mai intai insarcinate, sa nastem apoi un copilas al nostru? (chiar nu vrea nimeni sa demonstreze ca poate ramane insarcinata! )
Orice femeie isi doreste sa aiba un copilas al ai ei, da sa fie mama dar al unui copilas al ei, impreuna cu sotul ei pe care il iubeste. Eu imi doresc foarte mult si sa fiu gravida, sa traiesc si eu toate starile sarcinii, sa-mi simt copilasul in burtica, sa-l vad la echo, sa simt aceea legatura speciala pe care o are o mama cu copilasul ei, inca nenascut. Si nu cred ca as putea iubi copilasul altcuiva asa cum l-as iubi pe al meu, simtindu-l de la inceput in burtica. L-as iubi bineinteles si pe acel copilas, dar mi-e teama ca nu la fel, cred ca e ceva mai presus de intelegerea noastra, poate si instinct, nu stiu, inca nu am simitit cum e dragostea de mama, dar sper ca o voi simti si eu.
Si da, adoptia este ultima solutie pentru toate cuplurile care nu pot avea propriul lor copil, normal ca mai intai incerci tot ce se poate, cred ca este abolut normal sa-ti doresti sa ai propriul tau copil si abia apoi, intr-un tarziu, daca nu se poate..sa adopti un copilas.
Eu una inca nu m-am gandit la adoptie si nici nu vreau sa ma gandesc inca pentru ca inca sper sa avem copilasul nostru.
Dar repet nu cred ca e ceva de condamnat faptul ca ne dorim copii nostri, si nu pe ai altcuiva.Stiu ca si acei micuti merita sa-i iubeasca si pe ei cineva, sa aiba o familie si chiar daca as avea multi bani sa pot sa adopt si sa intretin multi copii, tot mi-as dori copilasul meu.
E un sentiment cred eu, absolut normal, deci nu cred ca e cazul sa te mai miri si sa nu intelegi de ce adoptia e ultima solutie pentru noi.
Inca o intrebare - ai fost cumva in situatia noastra, sa tot incerci sa ramai insarcinata, sa mergi prin "n" medici, clinici, sa incerci "n" tratamente, sa suporti "n" depresii? In cazul asta, ar fi trebuit sa ne intelegi!
Scuze, poate am fost cam rea..
Ioana
poze szeged
poze cu animalutele mele
poze noi animalutze!
andriushca spune:
romana, , medicii spun odata intr-un fel, altadata in alt fel. noi am facut majoritatea analizelor ce se cer chiar pt. FIV: ale mele sunt bunicele, sotul sta mai prost la spermograma: astenoteratospermie. eu am foliculi cam anemici, dar e probabil si varsta. (nici cu stimulare n-au crescut prea mult si am avut unul singur). acum cateva luni ni s-a spus ca putem reusi cu inseminare. apoi, la ultima inseminare am avut rezultat f. prost cu gigeii si ne-a spus dr. ca e de parere ca ar trebui sa ne indreptam catre FIV.
de multe ori se contrazice de la luna la luna, asa incat nu mai stiu exact ce sa cred. inca nu am luat o hotarare cu FIV-ul. inca mai sper sa se intample minunea natural. poate doar pierd timpul...nu stiu...
marimar, ioana (pe care o pup si o imbratisez
) ti-a raspuns atat de bine, ca nu stiu ce as mai putea sa adaug.
poate doar sa recunosc: da, e ultima solutie sau poate nu e deloc o solutie. da, vreau sa fiu gravida, sa simt totul de la momentul "o" pana la sfarsit, sa simt cum misca, sa puna sotul mana pe burtica si sa simta si el si sa fie fericit, sa nasc, sa alaptez, da, vreau sa traiesc toate astea si nu o sa-mi cer scuze ca asta vreau.
si da, poate pe undeva, vreau si sa demonstrez ca pot fi si eu gravida...
si nu am cum sa-mi schimb modul de a gandi...
iti multumesc pt. raspuns si pentru sinceritate!
va multumesc, fetelor
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
daniela_b spune:
quote:
Originally posted by andriushca
nu stiu cum m-as simti sa admit ca gata, nu se poate decat asa. am nevoie sa sper, inca, chiar daca uneori o mai iau pe alaturi.
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
Pai sa-ti spun cum cred eu ca te vei simti daca admiti: (macar un pic)mai linistita
.Te vei simti un om mai bun, capabil de o dragoste neconditionata fata de un pui de om pe care poate nu-l mai iubeste nimeni asa cum ai putea tu.
Eu asa am "patit". Mi-a fost salvarea in gindurile astea.
Din clipa in care am admis ca este si asta o optiune ( nu ultima ci una dintre optiuni) si ca aceasta nu-mi va stirbi cu nimic din respectul meu fata de mine, am fost mai usurata, am privit altfel lucrurile.
Au trecut ani de atunci, noi nu am adoptat inca dar nici n-am renuntat la gindul asta cu totul. Fiindca am realizat ca vreau sa o fac oricum, cind ma voi simti pregatita, indiferent de rezultatul unei FIV.
Fiindca vreau si pot sa fiu mama unui copil ( sau a mai multi) iar asta n-are nimeni cum s-o schimbe.
As prefera de o mie de ori mai mult sa imi petrec ani buni din viata privind cum creste acest copil pe care nu l-am nascut decit sa ma scufund intr-o frustrare care sa muste bucati din mine pina nu mai ramine nimic, aplecind urechea la povestile "de groaza" despre copii adoptati care-si dispretuiesc sau fac de rusine parintii fiindca au "gene rele".
M-am gindit: "da' de unde atita "aroganta" din partea mea ca genele mele sint perfecte?"
Nu stiu cum gindesti tu si nici nu vreau sa te influentez, iti vorbesc despre experienta mea, despre cum am reusit sa ies eu din depresie.
Abia atunci am putut sa vad lumea cu alti ochi, abia atunci am privit cu mai multa atentie in jurul meu si mi se parea ca la fiecare pas intilnesc inca un om din povestea caruia am ceva de invatat.
Pe scara mea sint doua cupluri ( cam la vreo 60 de ani) care nu au copii.
Ma uit la ei cit de tristi sint, aproape cenusii.
Vreau eu sa fiu cenusie? Nu vreau.
Pe cei de la etaj nu-i cunosc bine dar cu doamna de la parter, Lucia, am lucrat cindva si le stiu istoria cap coada.
In fabrica unde lucrat cu ea era o alta doamna care-si pierduse singurul baiat de 18 ani intr-un accident si innebuniti de durere au hotarit ca nu pot ramine singuri si au adoptat o fetita de 5 ani.
Doamna Lucia si-a aratat dezaprobarea fata de gestul lor ( cu toate ca ar fi trebuit sa fie prima care sa inteleaga) si vesnic a discutat-o pe la toate colturile ( ca fetita e-o tiganca, o handicapata, ca-i soi rau, ca o sa ajunga sa-i bata...ma rog, tot felul de prejudecati).
Ei iata ca au trecut mai bine de 17 ani si azi mama "tigancii" isi plimba mindra si fericita nepotelul de doar citeva luni, in timp ce doamna Lucia (iesita intre timp la pensie) sprijina coatele de pervaz, privind trista in zare, intr-o zare de unde nu mai vine nimeni s-o viziteze macar.
Prietenii care au sfatuit-o in trecut "de bine" sa nu care cumva sa faca prostia sa adopte isi vad acum de ale lor, de viata lor, de copiii lor.
Nu o judec eu ( nu-i judec nici alegerea), pot sa spun ca mi-e chiar mila de ea dar nu ma pot opri sa observ ca in tot acest rastimp doamnei Lucia i-a lipsit ceea ce i-a lipsit probabil dintotdeauna: dragostea. Nici n-a stiut s-o primeasca, nici n-a stiut s-o daruiasca. Dupa mine, si-a irosit darul cel mai de pret.
Si, dupa cum iti spuneam, din povestea ei eu am invatat ca nu voi putea niciodata sa fiu astfel, asa ca sint pregatita pentru orice alta optiune.
Iar asta ma linisteste. Imi da speranta.
Mesajul meu catre tine nu se vrea o pledoarie pentru adoptie ci e doar un alt fel de-a judeca o situatie astfel incit sa te simti mai plina de forta in lupta voastra catre implinirea familiei din acest punct de vedere.
Pentru ca, intr-adevar, esti tinara si NU AI VOIE
sa te lasi doborita de nimic (alt cliseu, asa e, dar n-am stiut sa spun altfel). Inima sus!
www.helpsonia.com
andriushca spune:
draga daniela_b, eu am un mod mult mai clar si mai simplu de a gandi, deocamdata, problema adoptiei:
1. de unde stii ca as fi mai linistita? eu nu sunt sigura de asta. nu stiu daca as fi linistita stiind ca nu voi fi capabila sa-l iubesc la fel de mult ca pe copilul MEU. asta din punctul meu de vedere, dar mai este si sotul, nu? in problema asta suntem doi.
pana la clarificarea in mine a acestor aspecte, nu cred ca as fi mai linistita.
2. referitor la "aroganta ca genele mele ar fi perfecte", eu nu o consider asa, nici nu as putea afirma ca ale mele sunt mai bune, ci doar ca am certitudinea faptului ca stiu cam ce se afla in genele familiei mele si a sotului, pe cand in genele unui copil adoptat nu stiu.
3. ai spus "Au trecut ani de atunci, noi nu am adoptat inca dar nici n-am renuntat la gindul asta cu totul. Fiindca am realizat ca vreau sa o fac oricum, cind ma voi simti pregatita, indiferent de rezultatul unei FIV."
si totusi gandul asta nu s-a concretizat, desi au trecut anii. de ce daca esti asa de sigura de ceea ce simti?
4. despre cele doua cupluri nu pot sa comentez, nici nu am cum, avand in vedere ca nu stiu exact care este situatia acolo si cred ca nici tu nu o stii.
multumesc pt. raspuns!
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
daniela_b spune:
quote:
Originally posted by andriushca
si totusi gandul asta nu s-a concretizat, desi au trecut anii. de ce daca esti asa de sigura de ceea ce simti?
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
Pentru ca si noi sintem tot doi, in ecuatie.
Eu, eu sint sigura de ce simt, nu si sotul meu (sau poate ca nu inca) si nu ar fi cinstit sa-l oblig sa simta cum simt eu.
Si pentru ca inca mai am rabdare, pentru ca eu cred ca lucrurile se intimpla in ritmul lor. Dupa cum observi ma refer la mine, eu gindesc asa si tot la "aroganta" mea m-am referit ( si am pus si ghilimele
) si in mesajul anterior, am scris-o ca pe un fel de autoironie, nu m-am gindit la a altora, n-am vrut sa insinuez nimic.M-as bucura sa vezi ce-am scris ca pe o incurajare, asa cum m-am priceput eu s-o "compun", m-am gindit ca ti-ar folosit cumva, cindva.
www.helpsonia.com
marimar spune:
andriushca si ioana,
nu vreau sa va ranesc, de fapt vreau sa va spun ca va inteleg mai mult decit credeti voi , am trait ani de zile cu spaima ca s-ar putea sa nu pot sa ramin gravida si numai gindul ma cutremura...
vreau doar sa va impartasesc din teama avuta de mine ca s-ar putea sa nu pot asa de usor sa ramin insarcinata, am purtat aceasta frica ascunsa in mine ani de zile pt ca stiu povestea bunicii mele care 10 ani s-a chinuit sa faca copii pina a reusit s-o nasca pe mama si pe matusa mea, apoi sora mamei care niciodata n-a reusit sa duca vreo sarcina la bun sfirsit...Da, mi-a fost mereu teama ! Si primul meu gind atunci cind simteam ca ma cuprinde frica de a nu putea ramine insarcinata, eu, care iubeam de cind ma stiu copiii si care imi doream sa fiu mama de cind eram eu inca mica, primul meu gind a fost mereu: daca nu as putea sa am copiii mei voi adopta cu siguranta
Tot ce conta pt mine era sa fiu mama, nu conta atit de mult daca i-am facut/nascut eu sau nu ! Important era pt mine sa am copii, nascuti sau nenascuti din mine, prea putin conta.
Singurul lucru pe care-l vroiam era sa am bratele pline, nu ma interesa atit de mult sa fiu gravida ci sa am un copil ! Si nu numai unul ...
N-a fost sa se puna aceasta problema la noi pt ca am reusit sa avem usor copiii nostri. Dar acest gind imi da mereu tircoale si stiu ca as iubi un copil adoptat la fel de mult cum ii iubesc pe ai mei, nu ar fi absolut nici o diferenta pt ca atunci cind ii cresti de mici , sint ai tai ! Poate odata.....
Eu va urez si va doresc sa fiti mame intr-o zi !!
Elise, daniela_b
-------
Alaptati cit de mult, incepeti diversificarea de la 6 luni si mare atentie la ce alimente dati copilului!
Nu va jucati, repercursiunile in timp pot sa fie iremediabile !
andriushca spune:
miramar, noi iti multumim, am trecut si trecem prin aceleasi probleme eu nu ma supar pt ca voi aveti opinii diferite, ba din contra, eu va multumesc ca ne faceti sa vedem lucrurile si in alt mod.
daniela_b, stiu bine ca te-ai referit la tine, dar eu m-am referit la propria-mi aroganta. stiu ca ai vrut sa ma incurajezi si iti multumesc, dupa cum ii spuneam si lui miramar, e bine de stiut ca undeva mai exista o solutie.
ZOZOLINA
andreea
...daca viata ti-a dat lamai... fa limonada!...
COUNTING THE DAYS
Elise spune:
pai, daca n-ai certitudinea ca vei putea iubi un pui de om si daca e din burtica ta, si daca nu, mai bine nici nu te gindi la adoptie.
Stiu indoielile alea...am trecut prin ele, motiv pentru care n-am decis nimic pina nu m-am trezit cu un bebe cit un pisoi in brate, pus aproape cu forta, dupa ce tot cu forta am fost tarata de la reanimare la salonul cu nou nascuti abandonati.
La mine sa zicem ca asta a fost destin: un halat alb care mi-a trintit in brate un ghemotoc roshu de plins si mi-a zis sa ma uit bine, dar bine la el (nu stiu daca era ea sau el) si sa ies drak din starea aia de shoc... Si, intr-adevar, m-am uitat bine... Eram in faza in care facem mecanic ce mi se spunea... nu opuneam rezistentza.
Am stat ore in sir si am analizat ochisori, manutze, piciorushe, cautind frenetic acea "diferentza" pierduta definitiv pentru care boceam ... n-am gasit-o... daca mi-ar fi spus cineva ca oricare dintre acei pui este facut de mine, n-as fi putut spune ca nu, nu-l vreau, nu ma regasesc... nu ma regaseam pe mine, nici nu ma cautam pe mine, era un sentiment nou care incepea sa se contureze.
Deci eu am fost din acel moment sigura, sigura, foarte sigura ca, da, pot sa iubesc alt pui de om.
Bineinteles ca sari o etapa, una frumoasa si importanta.
Una pe care e foarte bine sa o traiesti, daca poti.
Bineinteles ca sari peste sentimentul initial ca ai CREAT pe cineva, care fara tine n-ar fi existat. Si toate astea conteaza.
Dar conteaza pina devii mama, doar pina atunci.
Dupa aceea conteaza ca lumea asta s-a mai imbogatit cu un dintisor. Cu un zimbet stirb. Cu un glascior mic, ca de papusa, care spune MAMA. Conteaza BEBE, nu mai conteaza bebe in relatia cu tine. Nici nu te mai gindesti la relatie, la ce simti tu, la cum il percepi... Astea deja sint telenovele. Si nu mai ai nici timp, nici inclinatie spre asa ceva. Stii la ce te gindesti, de fapt? Sa ii fie bine, sa manince, sa doarma, sa fie sanatos, sa fie fericit - restul ramin undeva departe, si in ceata, sint deja istorie. Intra in sertarul cu "amintiri despre cum am devenit mama", pe care il mai deschizi din cind in cind si te minunezi. In sertarul ala putea fi orice altceva: FIV, minune cereasca, intimplare....
Eu, cel putin, asa vad lucrurile.
Dar asa vad lucrurile acum.
Nu asa le vedeam inainte.
Si, daca n-as fi ieshit din stadiul de "ape tulburi", probabil n-as fi luat nici o decizie, pentru ca o decizie nu te implica numai pe tine, sau nu in primul rind pe tine: problema importanta nu este daca TU vei putea fi fericita adoptind. Tu supravietuiesti oricum. Problema este daca poti sa fii mama cuiva. Si, daca nu poti, mai bine nu te bagi. Pentru ca un copil nu e o tentativa, o incercare, un paleativ sau un compromis: trebuie sa-l iubesti din tot sufletul: nu-l iubesti, mai bine nu-l incurci. Iti asumi o responsabilitate imensa, responsabilitate echivalenta cu a aduce pe lume un pui de om: din acel moment, e al tau si depinde de tine. E al tau - indiferent de cit timp. De o luna, doua, zece. Tot al tau e. Pentru el tu esti MAMA. Centrul universului lui. Si asta nu mai ai cum sa schimbi. Nu ai cum sa mai renunti si sa spui "asta e, am incercat". E un drum cu un singur sens.
Daca iti este frica de faptul ca n-ai puterea sa investesti afectiv, mai bine imbatrinesti singur decit sa nenorocesti un suflet de copil. Eu personal apreciez persoanele care declara sus si tare ca nu pot sa adopte. Probabil chiar nu pot, bine ca realizeaza.
Elise & BBLisa
Nora spune:
Elise, ai scris minunat si sunt convinsa ca ai perfecta dreptata si ca poti iubi la fel de neconditionat unn copil adoptat ca si pe copilul crescut in burtica ta. Bblisa e un copil norocos ca v-ati intalnit si tu la fel, bravo voua, amandorura.
O micuta curiozitate: cum face fata taticul la o asa mare dragoste intre tine si Bblisa? E si el la fel de topit, tu il mai vezi si pe el?
Andriushca, Chislauriana, Ioana_p76, Daniela_b, va doresc din tot sufletul sa deveniti mamici!
Nora
cu Andrei (20aprilie'99) si Victor (12iulie'01)