Sa vorbim cu copiii despre sentimente!
Raspunsuri - Pagina 5
filofteia spune:
Daniela_b 
esti o persoana minunata.
quote:
filofteia, eu zic ca nu e bine sa-i interzici copilului tau sa exprime sentimentele pe care le are. Chiar daca sentimentele gen furie, ura, mānie nu sunt bine vazute in societate, ele exista si reprezinta un barometru prin care acel copil simte ca ceva este in neregula. Daca il inveti sa nu-si mai exprime acele sentimente, el va invata sa ignore acel barometru foarte important, care mai tarziu il va invata sa asculte de ceea ce simte. Va ajunge cum am fost eu inainte de terapie, ca luam drept bun tot ce mi se spunea si nu aveam deloc contact cu propriile mele sentimente, astfel incat m-am lasat folosita si mintita de foarte multi oameni.
E drept ca situatia e serioasa in ce priveste manifestarile de violenta ale varului mai mic, probabil ca vina este a parintilor lui care il neglijeaza sufleteste (sau chiar mai mult), iar el se descarca de agresiuni asupra copilului tau, pe care-l simte mai "slab" sau mai bun/bland... Poate incerci sa-l tratezi macar tu pe acel copil cu iubire, sa-l faci sa simta ca alti parinti sunt altfel decat ai lui, sa simta ca numai prin bunatate si iubire poti primi iubire la randul tau, invata-l pe copilul tau sa nu raspunda cu agresiune, spune-i ca varul lui nu e un baiat rau, ca probabil sufera in sinea lui din cauza ca parintii lui nu sunt prea buni cu el si de aceea se razbuna si el pe cine poate, dar ca nu e vina copilului tau pentru asta si nici a varului, invata-i sa se joace frumos si in armonie. Copilul tau poate avea o influenta pozitiva asupra varului. E greu, dar merita incercat.
Cat despre discutiile cu parintii si sfaturile de a merge la psiholog, cui ii place sa priveasca in oglinda si sa-si faca autocritica? Daca acei parinti ar fi fost iubitori si deschisi, copilul lor nu ar fi ajuns asa... Ei probabil se cred perfecti si arunca vina pe copilul tau, care in ochii lor e prea sensibil (probabil cum si la copilul lor ignora sensibilitatea si il ranesc in diverse moduri). Ce dureros...
MissParker, este greu sa-i spun copilului ca varul este asa din cauza ca parintii lui nu se poarta cum trebuie cu el. Nu stiu alti copii cum sunt la varsta asta, dar al meu ce gandeste asta spune. Asa ca daca i-as spune ceva de genul asta sigur i-ar spune cumnatei, care ar intelege altceva.
Intradevar Adi este un copil non-violent, foarte justitiar. Asa ca atunci cand cel mic ii face ceva vine la noi sa-l parasca cum s-ar spune. Cumnata este ofensata si-l face pe al meu paracios... eu i-am spus ca este mai bine asa decat sa raspunda si al meu cu o muscatura sau o palma. Asa pana vine la noi, cat isi spune oful ii trece. Atitudinea mea fata de al meu cand vine sa se planga este de genul: "mami fii intelegator este mai mic etc".
Copii in general, spun eu, ca se inteleg bine.Iar eu chiar imi doresc sa aiba o relatie mai stransa. Adi inca nu i-a spus varului in fata ca-l uraste, dar o spune in schimb tuturor... noua, bunicii, cumnatilor, matusilor, etc. Este singura persoana pentru care are astfel de sentimente. Si de altfel singurul copil cu care nu-si rezolva singur problemele si simte nevoia sa vina la noi pentru o solutie.
Eu pana acum nu am vazut un copil neglijat sufleteste. La prima vedere ai spune ca este prea rasfatat. Chiar si eu am crezut asta, pana cand am stat o zi numai cu cumnata si nepotul. Nu mi-a venit sa cred, dar femeia asta nu l-a scos deloc din camera lui (pe motiv ca urla), ea a stat cu noi, copilul singur acolo si se ducea la el numai sa-i dea de mancare si sa-l puna la olita. Eu ma port cu el frumos si l-am antrenat mereu in jocurile noastre, dar cel mai des ne-am intalnit de 3 ori pe luna (in weekend). S-a jucat foarte frumos cu noi dea magazinul. Imi pare ta rau pentru el. Oricum mi-am luat inima in dinti si i-am cumparat chiar o carte de psihologie mamei (care culmea este doctorita), dar pare sa n-o fi citit-o. Rudele mai apropiate i-au spus mai pe ocolite ca nu se poarta cam cum ar trebui cu copilul, dar pe degeaba.
De pe 1 septembrie copilasul va merge la gradinita (una particulara) si sper sa gaseasca acolo o educatoare buna, care sa stie sa-l integreze in societate.
Hai ca m-am lungit prea mult...eu sunt de acord sa-si exprime copilul meu chiar si sentimentele mai putin placute pentru societate, dar aici parca am simtit nevoia sa-i pun niste limite. I-am spus ca sunt de acord ca nu-l iubeste, dar avand in vedere ca este varul sau trebuie sa fie mai tolerant, pentru ca rudele nu se aleg si nici nu este bine sa le indepartam. Greu sa explici unui copil de 6 ani chestia asta.
kores spune:
quote:
Originally posted by daniela_bquote:
De ajutor mi-a fost si faptul ca in afara de ei, toata lumea ma vedea ca fiind "perfecta", si cuminte si desteapta si politicoasa. Ceilalti (si adulti si copii imi cautau compania, ma laudau, ma stimulau) asa ca de mic copil am putut vedea discrepanta intre ei (ai mei) si ceilalti.
Pur si simplu, am ales sa ascult de mine si ceilalti, nu de parinti, fara ca asta sa-mi stirbeasca dragostea fata de ei.
www.helpsonia.com
Ce povestesti tu daniela_b este de domeniul crestinescului, cind cineva iti da o plama, tu intorci celalat obraz... E fantastic... esti copilul pe care si l-ar dori multi parinti mai putin echilibrati...
Dar totusi, parintii tai, vazind docilitatea ta, lipsa ta de rautate, nu erau impresionati, nu s-au schimbat tocmai prin lectiile mute pe care le dadeai? Scump copil...
si chiar erai atit de cuminte tot timpul, nu aveai momente de rabufniri, de clacare?
Atunci ce tot aveau cu tine?
In alta ordine, acest lucru nu ti-a afectat temperamentul, caracterul, in viata sa fii mereu supusa, docila, sa nu-ti impui si tu caracterul, ideile, felul tau propriu de a fi , necesitatea de a fi respectat si independent?
Te consideri realizata, nu ai ce sa le reprosezi, ca ti-au inabusit sentimentele, ca te-au umilit, jignit si ti-au strivit personalitatea?
Acum cum se mai poarta, care mai e relatia ta cu ei?
Eu sunt exact genul tau, vazuta prin prisma celor din afara, in schimb cu ai mei nu ma intelegeam mai deloc, insa doar mama ma batea si imi vorbea f urit.Daca vor respect, nu trebuie sa-l si ofere, sa-si creasca copilul in respect, sa-l invete ce este acela, apoi sa-l ceara?
MissParker spune:
quote:
Originally posted by daniela_b
Dar stiu sa-ti spun ce am facut eu ca sa ma tin sub control (cu precizarea ca nu e o solutie general valabila, dimpotriva, cu mintea de acum imi dau seama ca poate fi chiar periculoasa pentru psihicul unui copil, doar ca la mine a functionat, am fost norocoasa sau m-a protejat cineva deasupra -cineva de sus m-o fi iubit).
daniela, ai mare dreptate, alti copii se prabusesc in neantul disperarii tot incercand sa se controleze, sa-si impuna sa creada in iubirea parintilor (exprimata doar prin vorbe, nu si prin fapte), iar lucrurile frumoase pe care le scrii tu vin in cea mai mare parte de la adultul din tine. Nu as fi asa sigura ca si copilul din tine a simtit ca avea controlul, multa suferinta poate ca a fost si reprimata...
Si pe mine m-a iubit cineva acolo sus, de am ajuns un adult cu un caracter si cu suflet cum nu am vazut la parintii mei, m-au iubit si altii (matusa mea, verisorii mei), dar durerea aia mare a lipsei de iubire parinteasca inca e acolo, rana inca sangereaza cumplit.
Eu nu am auzit niciodata vorbe de afectiune, ci doar critica, jigniri, tipete, mai ales de la mama, tata fiind doar rece si indiferent. Pentru mama eram "putoare", "putea pamantul sub mine", din cauza ca eram depresiva si ma refugiam in somn imi arata numai dispret ("cum poti domnule sa dormi atata? Dormi ca o besnita!"), pentru mama eram nesimtita, obraznica, lenesa, "japitza ordinara"... Si acum aud vocea ei in mine, si acum ma simt urata, grasa, imperfecta, plina de defecte, ma simt GRESITA, ecoul vocii mamei ma urmareste prin toate colturile unde incerc sa fug cu sufletul si nu mai stiu unde sa ma mai ascund ca sa nu mai aud vocea ei...
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
marci spune:
Kores, nu, nu mi-a facut rau niciodata libertatea care mi-a fost oferita. Am avut experientele mele, unele mai frumoase,altele mai urate, dar numai asa am invatat! Inveti mult mai temeinic din practica decat din teorie.
Mama isi dadea cu parerea, dar numai atunci cand stia ca hotararea nu era luata deja. Cand simtea ca am hotarat ceva stia ca nu mai dau inapoi si ma lasa in pace.
Niciodata nu mi-a reprosat ceva daca mi-a iesit prost, intotdeauna am avut sustinerea ei neconditionata.
Increderea si dragostea neconditionata fac enorm pt un viitor adult! Numai asa am invatat sa ma autoevaluez corect, sa nu fac o drama dintr-un mic esec, am capatat rezistenta la proba de obstacole (toata lumea cred ca da aceasta proba in viata).
Am invatat sa fiu sincera cu mine si implicit cu cei din jur ( eu cred ca nu ai cum sa fii sincer cu cei din jurul tau daca nu esti cu tine insati), sa fiu naturala, sponatana!
Imi aduc aminte ca aveam 16 ani si a venit in vizita la noi nasul. Acesta avea pretentia sa-i sarut mana, dar eu nu faceam asa ceva pt ca-mi era scarba. Cand mi-a intins mana cu ostentatie sa i-o sarut, i-am zis politicos ca nu-mi place sa sarut mana la oameni. Nu va zic ce circ a facut nasul, i-a zis mamei ca n-a stiut sa ma educe. Cand i-a ordonat mamei sa ma oblige sa-i sarut mana, mama i-a zis: "nasule, eu nu pot sa-mi oblig fata sa faca ceva ce nu-i place si nici eu nu inteleg de ce tb neaparat sa-ti sarute mana!"
Tot pe la 16 ani am fost noaptea la o discoteca in satul invecinat si o tanti de la partid a oprit masina sa ne ia la intrebari, noi nu am vrut sa raspundem si a pus cainii de la C.A.P. pe noi.
A doua zi a chemat-o pe mama la Consiliu cu citatie, nu oricum. Eu seara i-am povestit ce s-a intamplat, era pusa in tema.Merge Coana Mare la Consiliu nervoasa foc si acolo are loc urmatorul dialog:
Jenicuta (cea care ne-a oprit, fata batrana): Stiti de ce v-am chemat?
Mama: nu, de ce ne-ai chemat?
Jenicuta: Stiti unde au fost copiii dv aseara (erau convocati si
parintii prietenilor mei, ca doar si ei au fost la discoteca)?
Mama: De-asta m-ai deranjat cu citatie, sa-mi spui unde a fost fata mea aseara? Da, stiu, ca de-aia sunt ma-sa!
Jenicuta: Stiti, ma gandeam ca poate nu stiti, sunt mici si sa nu va vina cu un copil din flori la usa.
Coana Mare: Si? Lasa sa vina, ca i-l cresc eu! TU sa-ti vezi de tine, sa-mi lasi fata in pace, ai auzit? Daca vrei sa ai grija de un copil, fa-ti copil, nu duce tu grija copilului meu!
A doua zi, s-a auzit in sat ca eram 4 fete si 4 baieti si ca jenicuta ne-a prins intre porumbare, facand copii.
Cand am mers la magazin toata lumea se uita la mine ca la urs si-si dadea coate, se mai uita si la burta mea, de parca crestea peste noapte. Cand i-am povestit mamei intamplarea si i-am zis ca imi este rusine sa ies in sat, coana mare: ai facut ceva? daca nu ai facut de ce sa-ti fie rusine? Mergi, mama cu capul sus, ca n-ai facut nimic rau. Si...cum mama mea a fost intotdeauna o desteapta ma trimite iarasi la magazin, spunandu-mi: mergi cu capul sus, fii mandra! Vezi ca ies dupa tine sa vad cum mergi!
filofteia spune:
quote:
Si pe mine m-a iubit cineva acolo sus, de am ajuns un adult cu un caracter si cu suflet cum nu am vazut la parintii mei, m-au iubit si altii (matusa mea, verisorii mei), dar durerea aia mare a lipsei de iubire parinteasca inca e acolo, rana inca sangereaza cumplit.
Eu nu am auzit niciodata vorbe de afectiune, ci doar critica, jigniri, tipete, mai ales de la mama, tata fiind doar rece si indiferent. Pentru mama eram "putoare", "putea pamantul sub mine", din cauza ca eram depresiva si ma refugiam in somn imi arata numai dispret ("cum poti domnule sa dormi atata? Dormi ca o besnita!"), pentru mama eram nesimtita, obraznica, lenesa, "japitza ordinara"... Si acum aud vocea ei in mine, si acum ma simt urata, grasa, imperfecta, plina de defecte, ma simt GRESITA, ecoul vocii mamei ma urmareste prin toate colturile unde incerc sa fug cu sufletul si nu mai stiu unde sa ma mai ascund ca sa nu mai aud vocea ei...
Felicia
MissParker
, parca ai vorbit despre mine!quote:
Jenicuta: Stiti, ma gandeam ca poate nu stiti, sunt mici si sa nu va vina cu un copil din flori la usa.
Coana Mare: Si? Lasa sa vina, ca i-l cresc eu!
Marci super tare coana mare. Eu am baiat si este mic, dar cam asa mi-am propus si eu. Asta sa fie necazul lui cel mai mare. Sa vina cu fata si copilul la mine ca-i cresc eu pe amandoi!
MissParker spune:
quote:
Originally posted by filofteia
Eu pana acum nu am vazut un copil neglijat sufleteste. La prima vedere ai spune ca este prea rasfatat. Chiar si eu am crezut asta, pana cand am stat o zi numai cu cumnata si nepotul. Nu mi-a venit sa cred, dar femeia asta nu l-a scos deloc din camera lui (pe motiv ca urla), ea a stat cu noi, copilul singur acolo si se ducea la el numai sa-i dea de mancare si sa-l puna la olita. Eu ma port cu el frumos si l-am antrenat mereu in jocurile noastre, dar cel mai des ne-am intalnit de 3 ori pe luna (in weekend). S-a jucat foarte frumos cu noi dea magazinul. Imi pare ta rau pentru el. Oricum mi-am luat inima in dinti si i-am cumparat chiar o carte de psihologie mamei (care culmea este doctorita), dar pare sa n-o fi citit-o. Rudele mai apropiate i-au spus mai pe ocolite ca nu se poarta cam cum ar trebui cu copilul, dar pe degeaba.
De pe 1 septembrie copilasul va merge la gradinita (una particulara) si sper sa gaseasca acolo o educatoare buna, care sa stie sa-l integreze in societate.
Sunt convinsa ca asta e impresia pe care o fac toti copiii neglijati, ca sunt din cale-afara de "rasfatati". Pai in fond ce le trebuie? Au jucarii multe si probabil scumpe, au hainute frumoase, li se da sa manance, ce-i aia sa se mai ocupe parintii si de peisajul sufletesc al copilului?
Nu-l scotea din camera pe motiv ca urla?? Uite aici prostie, incremenire in proiect, ignoranta si orbire: copilul urla TOCMAI pentru ca era lasat singur in camera, ca un prizonier. Doamne, cum or putea unii parinti sa fie atat de orbi si rai?
Si apropo de vorbit despre sentimente, tragedia si mai mare este ca acestui copil i se va inocula cu tarie ca este iubit, ca este rasfatat, ca nu are motive sa se planga (fiindca parintii orbi si ignoranti nu suporta sa fie confruntati cu efectele neglijentei lor), astfel incat copilul in cativa ani nici nu va mai sti ce simte, nu va mai urla deloc (caci va vedea ca efectul este zero), ci va reprima si va refula toate sentimentele neplacute, devenind astfel in viitor un candidat stralucit la depresie, la ganduri de sinucidere sau la agresiuni ascunse.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
aryana05 spune:
Marci, felicitari pentru mama ta.
Am inteles eu gresit, sau locuiati la tara?
Atunci merita felicitari inzecit. Eu am crescut la tara dar pentru parintii mei a fost mai importanta "gura satului" decit sentimentele mele.
Daca greseam cu ceva, imediat eram certata, daca reuseam sa fac un lucru bun li se parea normal sa fie asa, plus ca mama imi reprosa ca seman cu bunica din partea tatalui, cu care de altfel nu s-a inteles niciodata.
Dar ce ma surprinde cel mai tare acum, este comportamentul mamei mele fata de baietelul meu de 4 ani. Este cea mai calda si atenta bunica pe care am vazut-o si nu-i refuza nimic nepotului ei. Eu chiar i-am atras atentia ca-l rasfata prea mult si cind o sa-l aducem acasa n-o sa mai beneficieze de acelasi tratament( acum se afla la ei la tara).
filofteia spune:
Da Felicia, este incredibil cat de surzi si orbi sunt. Sotul meu (fratele mamei) a incercat si acum doua zile, cand ne-am intalnit iar, sa-i spuna ca nu procedeaza corect. De data asta pe sleau, adica i-a spus ca n-o intereseaza decat confortul ei si ca de aceea copilul reactioneaza asa ciudat, ca ar trebui sa se joace mai mult cu el...etc. Concluzia cumnatei a fost ca pe el (sotul meu) nu l-a intrebat nimeni si ca mereu are impresia ca, copilul lui este mai educat decat al ei. Iaca concluzie, in conditiile in care niciodata nu am spus asa ceva tocmai pentru ca noi sesizam care este problema, iar copilul este un dulce. Adica de cate ori ii spun eu sau sotul ca ceva nu este voie nu apare nici o problema, intelege, totul este OK. De cate ori incearca cumnata-mea sau cumnatul ceva este crima, urlete, reprosuri... etc.
quote:
Si apropo de vorbit despre sentimente, tragedia si mai mare este ca acestui copil i se va inocula cu tarie ca este iubit, ca este rasfatat, ca nu are motive sa se planga (fiindca parintii orbi si ignoranti nu suporta sa fie confruntati cu efectele neglijentei lor), astfel incat copilul in cativa ani nici nu va mai sti ce simte, nu va mai urla deloc (caci va vedea ca efectul este zero), ci va reprima si va refula toate sentimentele neplacute, devenind astfel in viitor un candidat stralucit la depresie, la ganduri de sinucidere sau la agresiuni ascunse.
Foarte bine ai spus aici. Va avea mereu, din punct de vedere material, mai mult decat multi alti copii si prin urmare, cei care nu cunosc indeaproape situatia vor spune ca este prea rasfatat.
Din pacate cumnata nici nu vrea sa se duca la un psiholog, care cred eu ca i-a ajuta mult. Cumnata a suferit o depresie post natala foarte urata, dar n-a vrut sa se duca la medic, desi multi i-au spus ca ar fi cazul. Poate de aici incepe tot. Oricum este clar ca au nevoie de consiliere, i-am spus soacrei s-o indrume ea ca-i este mama, a fost de acord cu mine, dar eu stiu ce i-a spus cumnatei?
Acum revenind la sentimente. Am citit de curand "Revolta trupului" de Alice Miller, merita citita. Parca incepi sa intelegi sentimentele pe care le ai fata de parintii care nu s-au purtat chiar cum trebuie.
daniela_b spune:
quote:
Originally posted by MissParker
daniela, ai mare dreptate, alti copii se prabusesc in neantul disperarii tot incercand sa se controleze, sa-si impuna sa creada in iubirea parintilor (exprimata doar prin vorbe, nu si prin fapte), iar lucrurile frumoase pe care le scrii tu vin in cea mai mare parte de la adultul din tine. Nu as fi asa sigura ca si copilul din tine a simtit ca avea controlul, multa suferinta poate ca a fost si reprimata...
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
Fii sigura ca a existat si suferinta dar aici e o chestie pe care am vrut s-o subliniez dar nu stiu daca am reusit : NU am pastrat suferinta, am "reciclat-o", am transformat-o in altceva, mi s-a parut cu mintea de atunci ca e singura mea sansa, am refuzat sa o pastrez ca pe un mil gros, negru, urit mirositor, pe fundul sufletului.
Si asta, o sa rizi dar am reusit sa o realizez cu ajutorul jocurilor, al povestilor copilariei si al cartilor pe care le-am citit. In ele am gasit binele, frumosul, sentimentele acelea minunate din lumea imaginatiei (atentie, nu a imaginarului) au putut ( repet, nu stiu exact cum!)sa le stirpeasca pe cele adevarate si rele iar pe cele cit de cit acceptabile sa le transforme in comori, dar fara sa ma arunce intr-o dimensiune paralela ( si aici e norocul de care spuneam fiindca exista pericolul sa ma trezesc in capacana imaginarului, sa nu mai disting realul de inchipuire).
Din ele am invatat ca binele invinge raul, intotdeauna! Si m-am gindit ca daca sint buna, absolut niciun rau nu ma poate "ucide".
Si da, e foarte posibil sa ai dreptate, sa ma fi vazut ca un adult inca de pe atunci, unul care se gindeste ca lasa copilaria pe mai tirziu, cind o fi mai soare.
Oricum, mi-e greu sa explic exact ce si cum, unele lucruri nici eu nu mi le pot explica.
Iar cind eram mica-mica (prea mica) sa citesc, nu mai tin minte decit ca plingeam mult cind o luam peste ochi ( vorba vine, niciodata n-a fost vorba de "doar" atit)si-mi inchipuiam ca prin lacrimi imi curge durerea iar cind acelea s-au terminat si s-au uscat, gata! am scapat! eram din nou fericita!
Nu as sti sa spun daca a fost bine cum am facut, poate ca odata o sa merg la psiholog sa ma studiez...cine stie ce surprize o sa mai am!
Deocamdata, ma simt echilibrata si ma gindesc mereu ca in loc sa trag toate "tinichelele" de amintiri dupa mine, ma bucur ca am pastrat doar ce mi-a placut si folosit iar pe restul le-am reciclat intr-o "opera de arta"
fara de care poate n-as mai fi tot eu, asa cum sint. www.helpsonia.com
MissParker spune:
quote:
Originally posted by daniela_b
Fii sigura ca a existat si suferinta dar aici e o chestie pe care am vrut s-o subliniez dar nu stiu daca am reusit : NU am pastrat suferinta, am "reciclat-o", am transformat-o in altceva, mi s-a parut cu mintea de atunci ca e singura mea sansa, am refuzat sa o pastrez ca pe un mil gros, negru, urit mirositor, pe fundul sufletului.
Raspund cu intarziere fiindca abia ieri am venit din concediu, dar citisem raspunsul asta si am vrut neaparat sa raspund, fiindca m-am regasit si eu in atatea aspecte...
Tu spui ca nu ai pastrat suferinta. Eu as spune ca nu ai constientizat-o atunci. De "reciclat" am reciclat-o si eu pe a mea, si eu am facut tot posibilul sa devin ALTFEL, sa nu ma las murdarita de prostia, rautatea sau de murdaria latenta a celor care traiau atunci in jurul meu. Daaar sa fii atenta, caci suferinta aia nu se "recicleaza" niciodata asa, ea tot va trebui exprimata si traita la un moment dat, Daniela, indiferent de evolutia (pozitiva, stiu) a vietii tale.
quote:
Si asta, o sa rizi dar am reusit sa o realizez cu ajutorul jocurilor, al povestilor copilariei si al cartilor pe care le-am citit. In ele am gasit binele, frumosul, sentimentele acelea minunate din lumea imaginatiei (atentie, nu a imaginarului) au putut ( repet, nu stiu exact cum!)sa le stirpeasca pe cele adevarate si rele iar pe cele cit de cit acceptabile sa le transforme in comori, dar fara sa ma arunce intr-o dimensiune paralela ( si aici e norocul de care spuneam fiindca exista pericolul sa ma trezesc in capacana imaginarului, sa nu mai disting realul de inchipuire).
Din ele am invatat ca binele invinge raul, intotdeauna! Si m-am gindit ca daca sint buna, absolut niciun rau nu ma poate "ucide".
Ei, inca un punct comun: si eu am facut tot posibilul sa fiu buna, generoasa, sa fac numai bine, parintii mei mereu imi reprosau ca sunt prea credula/naiva, ca am inima pe palma mereu si toti ma vor folosi, tata imi spunea mereu ca "viata e o jungla" si "sa nu ai incredere in nimeni", iar eu faceam exact contrariul (pentru ca asa simteam, nu era o decizie constienta!), eu incercam sa-i explic lui tata cum vad eu lucrurile: "Eu am incredere in toata lumea pana la proba contrarie, iar daca cineva imi inseala increderea si ma dezamageste, ei bine... atunci cu atat mai rau pentru el, nu pentru mine! Eu raman tot cine sunt eu, lipsa de caracter a altuia nu ma murdareste pe mine..."
Totusi, anumite probleme au rezultat si de aici: ma incapatanam sa vad numai partea buna a oamenilor, nu reuseam sa concep ca exista multi oameni rau intentionati, credeam minciuni spuse pe ton mieros de oameni care in acelasi timp imi bagau mana in buzunar sau cutitul in rinichi (la figurat, evident), inconstient imi redusesem paleta de sentimente, luand in seama numai ceea ce era pozitiv (uneori chiar fortam eu pozitivul), in loc sa realizez ca si furia, mānia, durerea si tristetea fac parte din zestrea emotionala care ne este de folos in viata.
Fiindca subiectul se refera la articularea sentimentelor in raport cu copiii, pentru mine aspectul mai profund al acestui subiect se refera la necesitatea ca parintii sa le permita copiilor sa constientizeze ceea ce simt, ba chiar sa-i incurajeze pe copii sa aiba mereu contact cu propria lor lume interioara. Este foarte greu, deoarece de multe ori sentimentele adevarate ale copiilor colizioneaza cu imaginea idealizata pe care vor s-o aiba multi parinti, de aceea ei transmit uneori inconstient ordinul indirect catre copil de a exterioriza numai sentimente pozitive, acceptate in societate.
Cati adulti au puterea interioara de a gestiona suveran furia unui copil? Foarte putini. Cati parinti pot suporta empatic durerea unui copil fara a incerca sa-l convinga ca acea durere nu e chiar atat de mare? Foarte putini.
quote:
Si da, e foarte posibil sa ai dreptate, sa ma fi vazut ca un adult inca de pe atunci, unul care se gindeste ca lasa copilaria pe mai tirziu, cind o fi mai soare.
Oricum, mi-e greu sa explic exact ce si cum, unele lucruri nici eu nu mi le pot explica.
Iar cind eram mica-mica (prea mica) sa citesc, nu mai tin minte decit ca plingeam mult cind o luam peste ochi ( vorba vine, niciodata n-a fost vorba de "doar" atit)si-mi inchipuiam ca prin lacrimi imi curge durerea iar cind acelea s-au terminat si s-au uscat, gata! am scapat! eram din nou fericita!
Nu as sti sa spun daca a fost bine cum am facut, poate ca odata o sa merg la psiholog sa ma studiez...cine stie ce surprize o sa mai am!
Deocamdata, ma simt echilibrata si ma gindesc mereu ca in loc sa trag toate "tinichelele" de amintiri dupa mine, ma bucur ca am pastrat doar ce mi-a placut si folosit iar pe restul le-am reciclat intr-o "opera de arta"
www.helpsonia.com
Eu nici sa plang nu mai puteam. Strangeam din dinti si ma agatam cu disperare de dorinta de a nu le da satisfactia sa ma vada ranita. Probabil asa am invatat sa plec din mine insami, sa inchid usa in urma mea si sa plec mental intr-o lume mai buna, in care nu ma teroriza si nu ma batea nimeni. Dar iata si reversul medaliei, pe care l-am constientizat acum, la maturitate: inca aplic uneori inconstient acest mecanism de aparare, prin care incerc sa refuz luarea la cunostinta a unei stari de lucruri negative sau neplacute, ceea ce nu este bine, deoarece pentru a rezolva o problema trebuie mai intai s-o vezi si s-o accepti in gravitatea ei, nu sa fugi emotional si sa bagi capul in nisip, iluzionandu-te ca problema nu e acolo. Cred ca stii bine la ce ma refer. De aceea acum nu ma mai tem de sentimente negative. Le iau ca pe un barometru, fie ca sunt ale mele, fie ca sunt ale altora. Inainte le ignoram si speram ca asa se "rezolva" totul. Hehehe... Acum acord mai multa atentie oricarui fel de sentimente pe care le receptez... si nota bene, am inceput si sa le receptez mai bine. Eu personal am constatat ca asta e un progres pentru mine si ma ajuta.
Apoi, nu prea cred ca cineva poate decide constient si controlat ce "tinichele" de amintiri trage dupa el, fiindca acele "tinichele" ori sunt constientizate (si in consecinta rezolvate), ori ies la suprafata prin alte ventile (simptome, boli, actiuni autodistructive); de scapat de trecut doar fiindca vrem noi asta nu prea se poate...
Eu iti doresc din tot sufletul sa fie la tine asa cum spui tu si sa nu ai parte de surprize neplacute (desi asa cum te cunosc de pe forum si din postarile tale, sunt sigura ca vei avea puterea de a gestiona orice criza). Dar nu te baza 100% pe asta. Ar fi prea frumos sa fie adevarat si ar fi exceptia exceptiilor. Nu sunt pesimista, ci doar bine informata.
Asa credeam si eu despre mine pana la 36 de ani, ca am reusit sa las in urma tot ce fusese urat, ca am reusit sa-mi construiesc un univers frumos, echilibrat, senin, ca am controlul asupra vietii mele, deci iti imaginezi surpriza avuta cand mi s-a prabusit tot castelul de carti si am constatat ca depresia si durerea veche nu au disparut numai fiindca am vrut eu sa dispara, ci ma asteptau la cotitura si se cereau traite, constientizate, abia asa si acum vad cum reusesc sa diminuez suferinta reprimata si sa reduc si din simptomele corpului (dureri de stomac, pietre in stomac, dureri cronice de spate etc.). Prin trairea constienta a sentimentelor avem mult mai multe sanse sa ducem o viata implinita si armonioasa si sa fim fericiti in mod autentic.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!