Va respectati indeajuns parintii?
Raspunsuri - Pagina 4
nepotzica spune:
nu cred ca-l privesc pe sot o parte din discutiile mele cu ai mei. nu-i spun tot. nici nu ma gandesc! asa cum eu am discretia de a nu-l intreba mereu ce vorbeste de 3 ori pe zi cu maica-sa. treaba lui. probabil ca o ajuta si financiar (nici asta nu ma priveste, deocamdata, eu si copilul, cainele si pisica, avem tot ce ne trebuie, in casa la fel, asadar, ar fi o magarie sa ma bag)
da, ii respect, ii iubesc si le sunt recunoscatoare. chiar daca ma mai enerveaza din cand in cand
, au imbatranit si mai fac diverse lucruri care mie mi se par ciudatzele
. asta e, sunt ai mei, iar parintii si copilul sunt de neinlocuit.
patou spune:
quote:
Cred ca parintii sunt singurii care ne iubesc neconditionat si sincer. Sunt singurii care sufera sincer atunci cand noi suferim, care se bucura sincer de realizarile si implinirile noastre, sunt umerii siguri pe care te poti sprijini atunci cand te clatini, e mana intinsa intotdeauna catre tine pentru a te trece peste prapastia neincrederii.
Suntem bogati atata timp cat avem parinti!
Ce pacat ca ii pretuim si intelegem cat i-am iubit doar atunci cand nu mai sunt..........
Incercati sa construiti puntea dintre voi si parinti atat de trainica incat micile incercari ale vietii sa nu o miste cu nimic.
Incercati sa-i intelegeti si sa-i iertati mai des, poate intr-o zi vom repeta greselile lor fara ca macar sa ne dam seama.
Incercati sa-i iubiti si sa-i respectati neconditionat asa cum ne iubesc ei pe noi si chiar daca gresesc uneori o fac tot din prea multa dragoste....
nu te supara pe mine dar ceea ce descrii tu aici seamana mai mult cu povestile cu zane decat cu realitatea. mi-as fi dorit si eu niste parinti asa cum ii de descrii tu, dar n-am avut norocul asta, si din pacate se pare ca nu sunt singura :((
respectul se castiga , ca un parinte sa fie respectat trebuie sa si faca ceva in aceasta privinta, simplul fapt ca sunt parintii nu ajunge.
cum poate sa ma iubeasca sincer cineva care ma face sa sufar? cum pot sa mai am incredere in cineva care m-a facut sa sufar?
Ce n'est pas l'inconnu qui fait peur, mais la peur de se libérer du connu.
laura1713 spune:
Kores, eu nu am o experienta vasta in probleme de felul acesta. ce pot insa sa spun este ca prietenia incheiata inaintea casatoriei mele s-a destramat partial si din cauza parintilor (ai mei si ai lui).
In consecinta, in momentul in care actualul meu sot a inceput sa vina sistematic pe la mine (locuiam atunci cu parintii), si cand, inevitabil s-au gasit de facut diverse comentarii la adresa lui, i-am spus mamei ca atunci cand voi avea nevoie de parerea ei la capitolul asta, i-o voi cere, insa pana atunci, sa incerce sa isi tina pentru ea parerile referitoare la el. Culmea era ca ne cunosteam de ani buni, venea la noi in casa si inainte de a fi noi doi impreuna, si pana atunci existau doar cuvinte de lauda la adresa lui. In clipa in care rolul lui s-a schimbat, probabil nu mai corespundea...
Deci, ca sa inchei, nu consider ca este o problema de respect fata de parinti sau de "a da cartile pe fata". Sotul tau ar putea sa fie ranit sau oricum afectat in sufletul lui in urma marturisirilor tale (toti ne dorim sa placem). Si atata vreme cat tu ai fost la Starea civila cu el si ai hotarat sa va petreceti viata impreuna, nu cred ca parerea altora mai conteaza. Cel putin asta e parerea mea.
Laura 
29+ 
laura1713 spune:
quote:
Originally posted by patouquote:
Cred ca parintii sunt singurii care ne iubesc neconditionat si sincer. Sunt singurii care sufera sincer atunci cand noi suferim, care se bucura sincer de realizarile si implinirile noastre, sunt umerii siguri pe care te poti sprijini atunci cand te clatini, e mana intinsa intotdeauna catre tine pentru a te trece peste prapastia neincrederii.
Suntem bogati atata timp cat avem parinti!
Ce pacat ca ii pretuim si intelegem cat i-am iubit doar atunci cand nu mai sunt..........
Incercati sa construiti puntea dintre voi si parinti atat de trainica incat micile incercari ale vietii sa nu o miste cu nimic.
Incercati sa-i intelegeti si sa-i iertati mai des, poate intr-o zi vom repeta greselile lor fara ca macar sa ne dam seama.
Incercati sa-i iubiti si sa-i respectati neconditionat asa cum ne iubesc ei pe noi si chiar daca gresesc uneori o fac tot din prea multa dragoste....
nu te supara pe mine dar ceea ce descrii tu aici seamana mai mult cu povestile cu zane decat cu realitatea. mi-as fi dorit si eu niste parinti asa cum ii de descrii tu, dar n-am avut norocul asta, si din pacate se pare ca nu sunt singura :((
respectul se castiga , ca un parinte sa fie respectat trebuie sa si faca ceva in aceasta privinta, simplul fapt ca sunt parintii nu ajunge.
cum poate sa ma iubeasca sincer cineva care ma face sa sufar? cum pot sa mai am incredere in cineva care m-a facut sa sufar?
Ce n'est pas l'inconnu qui fait peur, mais la peur de se libérer du connu.
Patou, nu stiu ce te-a ranit atat de tare incat sa spui ca sunt povesti cu zane. Eu cred intr-adevar ca parintii sunt cei care ne iubesc neconditionat, chiar daca ne fac din cand in cand sa suferim. Poate ca si comportamentul lor a fost dictat intr-o anume masura de experienta lor din copilarie. Toti facem greseli, si eu ma supar pe ai mei din diverse motive, si imi doresc cateodata sa locuiesc la un milion de mile distanta, dar chiar nu pot sa cred ca m-ar face sa sufar intentionat sau ca mi-ar putea vrea raul.
Nu vreau sa te supar dar sper sa ajungi sa crezi si tu lucrurile astea.
Laura
29+
nepotzica spune:
nu sunt povesti cu zane, chiar deloc. si da, mi-ai castigat respectul si dragostea, dincolo de orice. au fost deosebit de inteligenti si si au stiut sa creasca un copil, am toata admiratia, ca parinti mai buni nu puteam avea nici daca-i cautam cu lumanarea. m-au respectat si ei pe mine din momentul in care m-am nascut, au tinut cont de gandurile mele, m-au ascultat intotdeauna cu rabdare si nu am primit o educatie restrictiva. parintii perfecti nu exista si bag sama ca nici noi nu o sa fim extraordinar de breji la faza asta, dar am avut parte de echilibru, armonie si o copilarie fericita. pana pe la 16-17 ani nici nu i-am auzit macar certandu-se.
Elise spune:
relatia cu ai mei a avut de-a lungul timpului si parti bune si parti proaste... de fapt foarte bune si foarte proaste... Am decis sa mi se amintesc pe alea bune.
Deci, da, ii respect: pina la urma, le datorez in mare parte ce sint, si, daca ma respect pe mine , ii respect si pe ei.
Nu amestec relatia cu ai mei cu alte relatii: nici macar in cea cu sotul. Parintii sint parintii, barbatul meu e barbatul meu, nu vad de ce trebuie sa se interfereze, cu atit mia putin sa concureze. Nu i-am intrebat ce parere au despre el cind m-am casatorit. Asa ca nu vad de ce i-as intreba acum sau de ce am discuta aspectul asta. La fel de bine, nu l-am intrebat pe barbatu-meu si nici nu discut cu el ce crede despre mama.
Daca vreunul dintre ei ar incepe cu fitile, le-as spune stop, nu ma intereseaza.
Nu va convine, ignorati-va. Nu veniti la mine cu jalba, ca nu aud, nu vad, nu discut subiectul.
Elise & BBLisa
patou spune:
laura, tare mult mi-as dori si eu sa pot crede in ceea ce spui tu. Nu sunt insa chiar asa de extremista incat sa cred ca toti parintii sunt ca si ei mei (uite de exemplu Coana Mare
),insa cred ca cei care isi iubesc in mod neconditionat copiii si se si comporta ca atare sunt foarte rari - si daca ai tai sunt asa inseamna ca esti privilegiata.
probabil ca parintii nu mi-au facut rau intentionat dar ce mai conteaza asta pentru mine? au facut-o probabil din comoditate, din neglijenta sau nepasare
si aceste greseli s-au repetat de prea multe ori ca sa cred ca au fost doar o intamplare.
ce vroiam de fapt sa spun este ca suntem conditionati de mici ca sa credem ca parintii de vor binele si ca ne iubesc in mod neconditionat. si ca suntem obligati sa inghitim asta chiar si atunci cand parintii nostri se comporta tocmai pe dos. Vreau sa spun ca avem dreptul sa vedem realitatea in fata si sa iesim din aceasta conditionare (bineinteles atunci cand e cazul) ca sa ne putem trai vietile in mod corect si frumos (in cazul meu fara sa ma mai mint ca-mi iubesc parintii si fara sa ma mai simt vinovata ca simt acest lucru)
Ce n'est pas l'inconnu qui fait peur, mais la peur de se libérer du connu.
J G spune:
Fania problema e ca generalizezi... spui "parintii" deci se intelege "toti parintii" si atunci ce spui tu nu e adevarat... eu din contra, cred ca parintii care isi iubesc neconditionat copii sunt foarte rari.
E adevarat ca poate gresesc din nestiinta, poate gresesc ca asa sunt si ei programati la randul lor din copilarie dar asta nu inseamna nimic in final. Ignoranti sau nu, refuza sa obseve ca copilul lor sufera, inchid ochii si se ingroapa in munca ca apoi sa aiba scuze si justificari... uneori gresesc in feluri in care nu pot fi scuzati prin nimic (batai, abuzuri sexuale - ce scuza exista pentru asta?).
Parintii adevarati sunt rari, atat pentru noi cat din pacate (opinie personala) si pentru copii de azi.
J si Carlita Carliontz (05.02.2006)
kores spune:
Daca tot am intrat in amanunte, poate confirma cineva, un psihoterapeut legatura directa intre abuzurile parintilor si atitea probleme de azi, ca adult?
De fapt bataia , face atit de mult rau ...? cum mai combatem lumea care si azi, la tara, ne mai susotesc ca "bataia e rupta din rai, si ca "unde da mama, acolo creste", asta ca o consolare pentru copilas??
Sunt atit de multi adulti si in ziua de azi, care spun cu zimbetul pe buze si cu veselie chiar" cita bataie am mincat de la mama", sau tata, dupa caz?
sa fie toti copiii abuzati de ieri , adultii de azi cu probleme ascunse? ar fi prea de tot...
J G spune:
Kores eu am discutat in general despre abuzuri - nu vorbeam despre mine, doar simptomele sunt ale mele. Bataie am mancat foarte rar, aproape nesemnificativ... sunt multe alte feluri in care poti face rau unui copil.
O sa editez mesajul meu, scuze, acum imi dau seama ca pare ca e vorba despre ce mi s-a intamplat mie.
J si Carlita Carliontz (05.02.2006)