Nu imi (mai) plac prietenii mei :(

Greu subiect, sper sa nu sfarseasca la containerul verde sau inchis prematur, ca precedentele, timid deschise de mine pana acum Nu sunt foarte sigura ca l-am incadrat corespunzator la Cabinetul psi, dar nici in alta parte nu ii gasesc locul.

Greu de explicat ce vreau sa zic si ce vreau de la voi, ce sfaturi astept. S-o iau incetisor. Am o varsta (31). Am cativa prieteni, majoritatea destul de vechi, relatii incepute in facultate sau imediat dupa absolvire. Imi amintesc entuziasmul nestavilit al acelor ani, aviditatea de a cunoaste oameni noi, oameni faini, disponibilitatea, generozitatea pe care o aveam cu totii. Anii aceia paradisiaci ai primei tinereti... Cum ne faceam planuri de a ramane impreuna, constanti si solidari, planuri utopice pentru ca nu a durat mult si viata ne-a rasfirat pe toti in cele 4 zari. La inceput nici nu a contat prea mult, ne revedeam dupa un an si reluam totul ca si cand nu ne vazusem din ziua precedenta. Am crezut ca va functiona asa, dar apoi, treptat, relatiile s-au racit, magia disparuse, adesea treceau perioade foarte lungi fara sa ne mai cautam. A ramas doar nostalgia dupa ce a fost, si nu va mai fi.

Dar mai sunt relatiile de zi cu zi. Prinsi in cotidian, in banalitatea lui, am devenit mai acri, mai plictisiti, mai far'-de-chef. Am avut, in trecut, momente destul de grele de singuratate si tristete in care mi-ar fi trebuit sprijinul discret al prietenilor, si totusi n-am primit decat nepasare. Poti sa vorbesti vrute si nevrute, la modul amuzant, la o bere, atunci e ok, daca nu, mai bine stai acasa, in durerea ta! Nu ma refer la lamentatii patetice, nici eu nu-s pentru descarcarea desantzata a tuturor problemelor tale in spatele celuilalt. Dar a fost o perioada din viata mea cand am descoperit ca un om trist e incomod doar pentru ca isi permite sa strice cheful celorlalti cu prezenta lui. Atunci, i-am judecat pentru asta. Desi explicabila, atitudinea lor imi repugna.
Si totusi am pastrat relatiile, in virtutea obiceiului meu de a nu rupe niciuna dintre ele. Romanescul "a lasa loc de buna ziua" m-a ghidat chiar si in 2, 3 situatii de-a dreptul neplacute cand poate ar fi trebuit sa pun punct absolut. Plus convingerea ca pe oameni trebuie sa ii iei asa cum sunt, sa primesti ceea ce iti pot oferi fara a cere nimic mai mult, sa nu ai expectante, sa le apreciezi calitatile, ca doar defecte avem cu totii. Daca am fi excesiv de exigenti, am muri de singuratate. Apoi, mai cred si ca propriile defecte ne raman mai intotdeauna obscure, ceea ce ne face indezirabili, enervanti... cine stie cate nu avem si noi si ceilalti ni le tolereaza?
Dar cateodata... rabufnesc in sinea mea. Ma intreb, problema e oare la mine, am "imbatranit" urat, mi-am pierdut generozitatea, rabdarea? Sunt lucruri care ma irita, unele atitudini de-ale lor, nu doar mici idiosincrazii care pana la urma, privite cu umor, pot fi chiar simpatice. Vad egoism in jur, vad indiferenta mascata prost. Sau, din nou, o fi problema mea faptul ca nu am stiut sa-mi aleg prietenii?

Ma uit la sotul meu, are prieteni din copilarie, ca in filme, si relatiile sunt limpezi, simple, perfect conturate, orice suparare prompt lamurita si rezolvata instant. Sau la bunica-mea, care are prietenii ce dateaza de peste 6 decenii...

S-au schimbat vremurile? Ne-am schimbat noi?

Mai stiu si ca prietenii apropiati ii numeri intotdeauna pe degetele unei maini, si-ti mai raman degete de rezerva. Am doua prietene bune, pe care as putea sa pariez oricand. Probabil ca ar trebui sa imi ajunga.

Andra si Vladut (14.10.2006)
puiul meu creste...

~*~My dear old pics~*~

Ana68 spune:

Eu una zic ca obisnuinta si tabieturile formate de-a lungul timpului ne impun un anumit ritm de viata materiala si sociala....din care ,la un moment dat iti este foarte greu sa faci un mic pas catre stanga sau catre dreapta,pentru ca ne simtim tare bine in siguranta asta a tabietului si a rutinei si nu incercam si nici macar nu vrem sa testam oleaca din gustul noutatii.
Cateodata si eu reactionez ca in povestea scrisa de tine mai sus...si imi pare rau,ulterior.Imi dau seama ca sunt oameni care ma cauta pentru ca pur si simplu si-au amintit de mine sau le e dor de mine sau ,poate,doar ca sa-mi auda vocea,sa ma intrebe de viata mea,de copiii mei....si ma nimeresc in niste...hai sa-i zic crize existentiale ale vietii mele,cand imi vine sa dau cu sictir la toti si la toate......Cred eu ca o bila alba pentru mine si sper sa nu fiu lipsita de modestie,e faptul ca sunt o persoana deschisa,in general,la minte,catre nou,catre aventura,catre cunoastere....Imi face placere sa cunosc oameni noi,despre care am auzit povesti de viata....chiar si oameni despre care nu am auzit niciodata nimic,locuri noi ,situatii noi si de multe ori mi se aprinde in minte intrebarea "ce-ar fi daca....?" si incerc...in anumite limite,ca sa vad si eu "ce-ar fi daca...?".
Probabil ca da,ritmul de viata in care traim ne-a schimbat mult,faptul ca au existat in viata fiecaruia oameni in care am avut incredere totala,in bratele carora ne-am revarsat toata viata....si care erau ,poate,niste exemple pentru noi....oameni care,zic,au tradat la un moment dat,cu voie sau fara,aceasta incredere...cred ca de aici a inceput sa se nasca suspiciunea,neincrederea si solitarismul...
Intradevar prietenii adevarati ii numeri pe degetele de la o mana....pacat ca uneori degetele raman neocupate...

Ana-Maria,mami deAlex&Luana

A_Iulia spune:

Hm...ca ai deschis subiectul, stau si eu sa ma gandesc. Am tot felul de prieteni.Si plangaciosi, si tonici. Si singuri, si familii. De suflet am si eu cateva prietene, vreo 4-5. Restul - contact cam in medie saptamanal sau la doua saptamani. Cu unii chiar mai rar.

Ce am invatat eu de la ei? Am trecut printr-o perioada de groaza. Am slabit 10 kg. Divort. O gramada de prieteni mi-au fost alaturi. Suna telefonul mereu. Incercau sa ma ajute cumva. Atunci am inteles ce prieteni adevarati am. Prietenii adevarati nu-ti sunt cei cu care te distrezi si mergi in concedii, ci si cei carora le poti spune un of fara sa li se para ca le incarci aiurea existenta.

Eloise,experienta ta e diferita. Poti sa faci o selectie pe baza experientei tale. Daca nu te simti bine in compania lor, daca ii consideri egoisti si nedemni,mai bine renunti. Sau ii consideri strict "tovarasi de bere", nu prieteni.

Adina + Olivia 04.03.2004

adi_dalma spune:

Eloise.. eu cred ca treci printr-o etapa. La aceasta varsta exista ceva decalaje intre oameni: unii sunt casatoriti, altii nu;unii au copii altii nu;unii au bani altii nu. Deci valorile care v au legat nu mai sunt cele care primeaza.
Vei incerca sa ti gasesti prieteni noi:la serviciu, vecine cu copii de varsta alor tai, colege cu acelasi apetit de shopping ca si tine, sotii ale prietenilor sotului tau ,,,,, prieteni de familie cu acelasi standard social si material.

Dar cu cat vei incerca noi relatii, cu atat vei vedea ca, fundamental, pt tine nu conteaza valorile la care te aliniezi acum.

Vei reveni la prietenii tai din liceu si studetie exact ca la o pereche de pantofi/papuci confortabili.l Ei parca te iau asa cum esti. nu trebuie sa pretinzi ca esti dna directoare sau mama lu... sau sotia lu,,,
esti ELOISE (nu ti stiu numele sry), cea autentica si curata.

Eu asa am patit. Dupa o perioada de distantare, am revenit la prietenii mei vechi care ma iubesc pt valorile mele autentice.Si eu sunt absolut FERICITA cand sunt/vb cu ei

Prieneniile intre barbati tin mai mult pt ca ei nu renunta nici in ruptul capului la valorile lor.La pasiunile lor. Ei vb mult despre pasiunile lor pe cand noi vorbim de problemele noastre. Si de obicei poti fi inteles de persoane cu probleme asemanatoare, nu???

miria_cristina spune:

Eu am prieteni "cat degete la o mana si-mi mai raman si de rezerva".
Restul sunt cunostinte, amici, prieteni de pahar, vecini.
Nu stiu cat s-au schimbat lucrurile, dar stiu ca viata este mai stresanta si mai pragmatic totul. Iar cu varsta devii tot mai greu adaptabil intr-o relatie de prietenie. Nu mai esti disponibil si nici dispus si nici naiv, increzator, sincer. Devii sceptic, precaut, interiorizat.
Si in felul asta se creaza o reciroca. Cel de langa tine va reactiona la fel.
Tu te gandesti ca nu poti sa te deschizi sufleteste in fata unui amic, iar el simte la fel.

Deaceea sunt durabile relatiile din copilarie si tinerete. Eram disponibili, aveam generozitatea naiva a copilului care inca n-a vazut lumea.

Nu pot sa fiu "buna" prietena cu orice sotie a vreunui prieten de-al sotului meu sau cu vreo colega bagareata si dinamica. Nu mai pot fi agatata si nici la o sueta intre fete nu-mi mai permit sa merg.

Fiecare episod din viata a trecut cu bagajul lui de sentimente si trairi.

Imi amintesc cat de toleranta, generoasa si "uituca" eram cu tovarasele mele din copilarie. Care, gandindu-ma acuma, nu erau fara defecte. Iar daca as incerca sa pun defectul uneia dintre ele in spatele unui femei din prezentul meu i-as inchide usa automat.

Sunt intotdeuna o gazda buna. Nu-mi traduci nemultumirea prin nici un gest. Nu am jignit si nu m-am certat cu nimeni niciodata, pentru oricine am stat la dispozitie oricand, ma refer la cunostintele recent facute, dar eu nu sunt in interiorul meu acomodata cu ei. Si din pacate, gradul meu de precautie nu m-a inselat din mometul in care am inceput sa-l am.

Ii multumesc lui Dumnezeu ca am o familie si ca am puterea si speranta in mine pentru tot ce fac.

Nu ma simt singura cand vreau sa petrec, chiar daca suntem doar in familie.
Nu-mi arat lacrimile decat in fata sotului meu.
Si cand vreau sa vorbesc o fac cu mine.

Acei prieteni foarte vechi sunt la fel ca si mine in societatea din care fac parte acum. Si ei se gandesc uneori cu nostalgie la unele perioade cand erau fara obligatii si nu devenisera "oameni mari". Cu unii m-am regasit intamplator pe cate un forum. Dar suntem ca niste emigranti. Nu ne mai integram din suflet, dar nici nu putem da inapoi.

Adevarul este ca suntem rezervati cu toata dorinta noastra, suntem timizi, poate unii dezamagiti sau fricosi si asta ne costa singuratatea pe care am vrea s-o schimbam, dar suntem incapabili sa ne schimbam noi mai intai.

Suntem tot mai frustrati din cauza relatiilor care nu-s solide. Tot mai multi sunt asa. Pentru ca, si eu si tu si ei suntem manati zi de zi dupa niste motive tot mai seci. Oamenii nu se mai plac, se suspecteaza uni pe altii, devin materialisti sau obositi, blazati si in felul asta se izoleaza.

Am observat ca noi devenim tot mai...depresivi.

In Germania, Spania, Italia, Grecia, Canada vorbesc doar de zone pe care le stiu, oamenii sunt mult mai deschisi. Stiu sa petreaca. Stiu sa-si cheltuiasca timpul. Intra usor in vorba. Nu se incrunta si nu stau cu dintii inclestati cum stau romanii. La noi toti stau concentrati, crispati urmarindu-si gandurile, planurile. Nu mai au timp sa se relaxeze.

Si-au pierdut umorul si buna dispozitie.

Si atunci te mai miri ca nu-ti faci prieteni?

Pai, decat sa aduci un depresiv debusolat de propria-i viata langa tine ca sa te radieze si sa-ti transmita starea lui, ca sa ti-o accentueze si mai mult pe a ta, mai bine citesti o carte, asculti o muzica...




Cristina si Damiana (5 nov 2004) http://photos.yahoo.com/miria_cristina

"Treci din lumina in umbra pentru a face loc altora."

Gabrielama spune:

Off-topic - Eloise, albumul tau de "old pics" mi-a incantat sufletul... Multumesc!

Gabi

Please think twice before you print out this message or any other document! We are all responsible for protecting our environment! YOU can save a tree...

coraly spune:

Eloise, e bun subiectul tau.
Eu tocmai mi-am vazut o prietena de suflet pe care n-am vazut-o de 8 ani, e plecata din tara.
Eu am pastrat relatiile de prietenie cu colegii de liceu. Eu cred ca acele prietenii formate in liceu au sanse mai mari sa dureze. Parerea mea. Inafara de ei, mi-am mai facut o singura prietena buna, o fosta colega de servici.
Pot spune ca am 2 prietene bune de pe vremea scolii si inca una de mai tarziu. Suficient zic, daca sunt genul de prietene pe care te poti baza la greu.
Nu trebuie sa te stresezi prea mult. Lumea s-a schimbat mult dupa revolutie, oamenii nu mai sunt cum au fost. In primul rand e fuga asta continua si stresul cotidian, plus societatea capitalista si lupta pt a avea mai mult.
Si poate fi si explicatia ca nu ai reusit sa gasesti prietenii potriviti, ceea ce nu neaparat e doar vina ta, ci si a anturajului in care te-ai invartit. De ce nu te apropii de prietenii sotului, daca zici ca sunt ok? Sa socializezi cu ei mai mult, poate cine stie, vei gasi vreo sotie/prietena cu care sa fii pe aceeasi lungime de unda.


Coraly si Sergiu (3 ian 2005)

poze

Alaptatul - Help Line

eloise spune:

Multumesc pentru raspunsuri, pana acum toate au fost pertinente si intr-o anumita masura de folos pentru mine.

Am scris in principal din dorinta de a afla experiente, impresii similare. Nu caut sugestii despre cum as putea sa imi largesc cercul de prieteni acum, mai mult, sunt sceptica in privinta asta, date fiind conjuncturile (bebe mic=> timp liber putin), varsta mea oarecum mai coapta si firea destul de introvertita. De cand ma stiu m-am deschis un pic mai lent relatiilor noi, nu sunt volubila decat cu cei ultra-familiari si nici genul gregar nu sunt.

Ma framanta intrebari quasi-retorice cum ar fi in ce masura gresesc eu nemaiacordand oamenilor acelasi credit nelimitat pe care il acordam mai demult. Ba mai mult, simtindu-ma iritata de atitudinile lor, ca si cand mi s-ar cuveni neaparat the best treatment. Sau o fi oare vina celorlalti ca nu apreciaza nestematele prieteniei mele ?

Adi_dalma, e adevarat, unele hopuri in relatiile mele cu oamenii decurg din acele decalaje de care vorbeai (casatorit-necasatorit, bebe-fara bebe etc), dar pe mine nu ma supara neaparat asta. O sa incerc sa explic mai mult in continuare, poate ca problema e prea vag descrisa pana acum.

Adina, e bun sfatul tau, mi l-am administrat si eu insami de cateva ori in decursul existentei mele, dar ce te faci daca nu pot fi atat de transanta? Cum spuneam, pe de o parte ma feresc sa ii clasez, incerc sa ii accept asa cum sunt, sa ma intreb daca buba nu e cumva la mine. Bine, sunt si cazuri flagrante unde nu mai e loc de interpretare. Am destainuit odata ceva oarecum dureros unei "amice" pe care in momentul respectiv o consideram de incredere si ea a folosit confesiunea mea ca moneda de schimb informational, dramatizand totul inca si mai mult. A fost o experienta dezgustatoare din care am invatat multe. Dar nici pe respectiva nu am maturat-o cu totul afara din cercul meu. A plecat din tara, dar de cate ori revine, mai iesim la cate o bere. Aici poate ca am gresit impingand prea departe impaciuitorismul... sau cum s-o numi asta. Insa mi-e imposibil sa ma cert, sa zic "adio, nu mai avem ce ne spune" si sa trantesc usi in nas. Nu inteleg cum sa te certi cu un strain (fie el si prieten).

Poate tot legata de neputinta mea de a taia coada pisicii cand e cazul e si dificultatea de a spune ce ma deranjeaza. Asta vreau sa va intreb: nu imi plac anumite lucruri la prietenii mei. Ce fac? Le spun? Daca ceva din relatia respectiva merita salvat, e cazul sa arat cinstit: asta si asta viciaza prietenia noastra, daca intelegi si iti pasa, schimba ceva, daca te superi, inseamna ca nici nu eram prieteni de fapt?

De putine ori am incercat sa fac asta si n-a iesit prea frumos, s-a lasat cu suparari, desi am incercat sa fiu cat se poate de delicata.
Dar avem oare dreptul sa le cerem asa ceva prietenilor?

Gabriela, off topic si eu, ma bucur ca ti-au placut fotografiile mele vechi.

Andra si Vladut (14.10.2006)
puiul meu creste...

~*~My dear old pics~*~

mamica dulce spune:

Eloise,cred ca toata lumea are momente cand spune ca s-a saturat. Grupul meu de prieteni din facultate..tot in 4 zari si tot dupa ce am mancat dintr-o lingura si ne-am jurat prietenie vesnica.Prietenia nu s.-a destramat,dar contactele s-au rarit...mult.Nu ne-am vazut de 4-5 ani.Am venit aici si in timp mi-am format un cerc de prieteni,foarte fain,oameni noi,descchisi,inteligenti.Dar e un grup mic si inchis as zice,cateva cupluri, si dupa trei ani relatiile s-au schimbat,de la sentimentul de gasca faina la o retea de relatii si sentimente,ca o panza de paianjen,in care eu nu ma mai simt bine.Deloc.Acum cateva zile am anulat intalnirea lunara si nu stiu daca o sa am kef curand sa vad toata gasca la un loc.
Cred ca fiecare grup de prieteni are momente din astea si nu suntem numai noi cei care au un dinte impotriva cuiva(sau a unui tip de comportament9.Cine stie daca nu si prietenii nostri isi pun intrebarea cum (si daca) sa ne spuna una-alta.
Din punctul meu de vedere farmecul si entuziasmul prieteniilor din tinerete ramane de neegalat.Ceea ce am acum seamana mai mult a relatii sociale,dar parca nu mai am puterea si nevoia sa investesc intr-o relatie asa cum am facut-o la 20 de ani.

Life is not measured by the number of breaths we take,but by the
moments that take our breath away.

Anca
carnaval
Marc

Ramona J spune:

Eloise, parca ai fi vorbit de mine si de sotul meu. El are aceiasi prieteni de cind era mic. Eu sint pretentioasa, mai greu mentin prietenii.
Una din problemele mele a fost ca m-am mutat mereu din loc in loc, e greu sa mentii prietenii in conditiile astea. Alta problema, dar care izvoraste tot de la treaba cu mutatul - e ca am avut experiente diferite fata de prietenii mei, deci avem tot mai putine in comun.
La virsta asta e greu sa legi prietenii noi. Nu mai sint la fel ca si cele din copilarie oricum.

The best thing you can do for your children is to love your wife.

Eliza5 spune:

Eu am invatat 2 lucruri..
1. relatiile presupun efort, efort pe care fie esti dispus sa il faci, si in felul asta iti maresti considerabil sansele de a-ti pastra prietenii in jur; fie nu si atunci probabil vei petrece mai mult timp cu o bere in fatza televizorului;
2. secretul este sa iti ajuti prietenii si sa fii disponibil aproape mereu pentru ei fara sa te astepti la ceva in schimb. cand te astepti ca ei sa iti raspunda la fel la un moment dat, deja deschizi usa frustrarilor si supararilor (pentru ca sunt sanse destul de mari ca ei sa nu se ridice la nivelul asteptarilor tale).

In rest sunt de acord cu Adina - prietenii adevarati nu sunt cei cu care mergi in concedii.. Daca ma intrebai acum 2 saptamani cati prieteni adevarati am as fi dat din colt in colt si mi-ar fi fost destul de greu sa zic vreo 2 nume. Intamplarea face insa ca acum 2 saptamani sa fi avut eu o problema de sanatate cu fii'miu care din fericire nu a fost grava deloc insa la care eu am reactionat destul de panicard. Ei, atunci am vazut, fara sa cer ajutorul de la nimeni, o desfasurare de forte care m-a lasat fara grai. O prietena s-a oferit sa vina cu mine la spital,desi eu tot baiguiam ca ma descurc singura, altul a vorbit cu un doctor de acolo sa ma primeasca, alta m-a vizitat in fiecare seara sa ma intrebe ce am nevoie si daca fii'miu e bine.. Ce mai, m-au impresionat pana la lacrimi. Oameni despre care nu as fi crezut ca imi sunt neaparat prieteni buni, dar care au stiut sa fie alaturi de mine exact atunci cand aveam cea mai mare nevoie de sprijin.