Ratiunea instinctului(exista asa ceva?)
Raspunsuri - Pagina 7
ileanna spune:
Eu stiu ca genul asta de selectie se aplica doar de catre animale unde exemplarul mai slab este lasat in urma sau chiar omorat si s-a mai aplicat la spartani care aruncau de pe stanci orice nou nascut care nu corespundea standardelor lor. Si asta pentru a nu slabi specia, pentru a mari sansele de a rezista in fatza diverselor amenintari.
Cam asa vad ca se pune problema si aici. Eu nu am copii dar nici nu as sta pe ganduri la intrebarea daca sa il abandonez sau nu. Raspunsul ar fi NU si de fapt nu cred ca as ajunge sa-mi pun intrebarea. Acum am doar un amarat de pisoi de 12 ani despre care mi s-a spus de la 6 luni ca nu traieste si la care acum ii fac clisma cu manutza mea in fiecare seara. Si daca plec in concediu dau bani grei la Ilioara ca sa il internez. Si am aprobare de euthanasie, daca va fi vreodata mai bine pentru el sa aleg asta, o voi alege. Dar pana atunci stau si curatz caca, fac fatza nervilor sotului meu care nici el nu are nici o vina pt ca m-am maritat cu tot cu pisoi. Dar nu pot trai altfel cu mine insami. Si in final trebuie sa traiesc CU MINE INSUMI. Nici cu pisoiul si nici cu barbatul, ci cu mine. Parerea mea e ca undeva la asta se reduce totul.
Si cred ca aici problema se pune deja peste dragoste si instinctul de mama (daca este ceva peste asta). Problema se pune daca poti trai cu tine insuti si aici este diferentza fatza de animale. Este adevarat ca acest copil va schimba viata intregii familii si ca va fi o mare incercare, poate cea mai mare (de unde pana acum ma gandeam ca moartea este cea mai mare incercare). Va fi o incercare in care fiecare va afla adevarul despre el, despre celalalt si despre cuplu. Fara ocolisuri, fara discursuri, fara pauze de gandire, fara reformulari. Nu pot sa realizez ce putere si cata dragoste trebuie sa aiba parintii care sunt in aceasta situatie.
Sa accepte ceea ce se intampla cu micutul si sa incerce sa-i ofere dragoste si sa-i provoace bucurie atata timp cat el va trai.
Sa realizeze ca trebuie sa faca exact atat cat are sens si sa nu uite de ei insisi si de ceilalti din viata lor.
Sa accepte ca felul in care si-au imaginat viitorul nu mai este valabil, ca acum sunt nacesari pentru altceva: sa fie alaturi in scurta perioada in care micutul este musafir in aceasta lume si sa imparta cu el "painea" pe care o au.
Am vazut ca unele fete s-au intersectat cu asemenea cazuri si cel mai dureros mi se pare efectul produs asupra fratilor, faptul ca acestia raman cu sechele. Eu zic ca asta se poate evita si chiar transforma in bine .... sigur cu eforturi mentale si sufletesti greu de imaginat.
Ironic dar ambii copii au nevoie de atentie "dubla" (daca se poate spune asa). Micutul cu handicap. Dar si copilul care are un frate handicapat. Sau poate mai ales copilul normal. Pentru ca sa zicem ca micutului anormal stii ce i se va intampla, lucrurile sunt teoretic stabilite, nu mai poti decat sa fii alaturi de el orice i se intampla. Insa atentie la situatia cu care se confrunta fratele, la dimensiunea situatiei pe care el trebuie s-o inteleaga si sa o asimileze. Daca acest proces reuseste eu zic ca fratele normal va deveni un om deosebit cu o intelegere a lucrurilor si o perceptie deosebit de rara.
Incercarile ne sunt date ca sa sapam adanc de tot inlauntrul nostru. si sa scoatem tot ce avem mai bun ... sau mai rau. Daca parintii respectivi si-au pus deja problema sa il abandoneze eu zic ca e destul de grav. Eu mai sper ca sunt doar orbiti de durere si foarte foarte speriati, neajutorati si neputiinciosi. Ceea ce gasesc perfect normal. Si mai cred ca si nume, fiindu-le foarte aproape, este teribil de afectata si confuza.
Cred ca atunci cand iti doresti un copil, nu vrei sa contribui la perpetuarea speciei sau a arborelui genealogic ... nu vrei sa fie destept si frumos si sa ajunga cineva. Ci vrei doar un copil si atat. Si mai vrei sa faci ce iti sta tie in putinta ca sa fie fericit. Sau ... asa cred ca ar fi sanatos sa vrei ...
EI CE VOR PENTRU COPILUL LOR????
Fetelor va admir calmul si ratiunea cu care ati raspuns. Eu nu as fi fost capabila dar citindu-va pe voi mi-am dat seama ca spumele nu au nici un rost (de obicei am rateuri majore in a ajunge la aceasta concluzie).
Never say NEVER.
Miramar spune:
...deja tot ce as fi avut de spus s-a spus si cum oricum simpla idee de abandon imi intoarce stomacul pe dos spun doar atat un NU hotarat.
Miluna spune:
Nici eu nu as putea abandona un copil bolnav sau cu handicap... dar acum depinde totusi de detalii, cit de bolnav este si ce anume decizie trebuie sa iei. Sa va povestesc ce a patit o cunostinta de a mea.
Sarcina normala, dusa la termen, copilul ok... Nasterea intirzia, medicul hotaraste sa induca nasterea. Ii face injectia, dar contractiile nu se pornesc in ziua respectiva. Medicul pleaca din localitate, peste noapte contractiile se pornesc, nici un alt medic nu vrea sa se bage, ca nu e pacienta lui. Moasa isi da la un moment dat seama ca nu e in regula si pina la urma intervin si medicii, dar prea tirziu. Copilul a fost sugrumat de cordonul ombilical. Nu a murit, dar il tineau in viata doar cu aparate. Medicii le-au spus ca copilul nu are nici o sansa, va fii toata viata o leguma. Se punea problema daca sa-l deconcteze sau nu de la aparate. Parintii insa n-au putut sa o faca, au sperat intr-o minune, si l-au tinut fortat in viata... Cu timpul a putut respira singur dar ... atit. Nu putea sa se hraneasca singur, etc. Acum trebuie sa aiba vreo sase ani, si e la fel, nici macar nu poate sta in fund, nu exprima nimic, e... groaznic. Au umblat cu el la o gramada de medici, si-au schimbat viata total, ca sa poata avea in permanenta grija de el, etc.
Stiu ca il iubesc, il ingrijesc, nu stiu daca regreta sau nu decizia de atunci...
O alta familie, de asta data medici amindoi, deci mai in cunostinta de cauza, aflata in aceeasi situatie, au luat decizia cealalta... credeti ca au gresit?
Cit despre tema subiectului, intuitie sau ratiune, pot spune ca in viata am luat multe decizii bazate pe ratiune, desi intuitia imi spunea altceva, si le-am regretat. Cred ca ar trebui sa ne bazam mai mult pe intuitia noastra, sa facem ceea ce simtim noi ca e bine, chiar daca nu pare rational.
ileanna spune:
Fie bazata pe ratiune, fie pe instinct / intuitie ... nu stiu daca vreodata in viata iei o decizie capitala stiind cu siguranta ca este cea mai buna. Nu poti decat sa speri si uneori sa te intrebi toata viata cum ar fi fost daca alegeai altfel. Fara sa afli un raspuns vreodata.
Incercand sa gasesc totusi un punct pozitiv in povestea cuplului de care vorbesti ... ma gandesc ca poate au ales intre 2 "rele". Poate ca daca disconectau copilul nu ar fi putut sa "duca" asta din punct de vedere psihic. Poate ca acum ar fi fost "liberi" dar ... morti din punct de vedere afectiv, sau cu cine stie ce dereglari psihice. Poate ca e mai bine ca se implica in continuare langa puiul acela chinuit de om.
Never say NEVER.
Clover spune:
quote:
Originally posted by Miluna
Nici eu nu as putea abandona un copil bolnav sau cu handicap... dar acum depinde totusi de detalii, cit de bolnav este si ce anume decizie trebuie sa iei. Sa va povestesc ce a patit o cunostinta de a mea.
Sarcina normala, dusa la termen, copilul ok... Nasterea intirzia, medicul hotaraste sa induca nasterea. Ii face injectia, dar contractiile nu se pornesc in ziua respectiva. Medicul pleaca din localitate, peste noapte contractiile se pornesc, nici un alt medic nu vrea sa se bage, ca nu e pacienta lui. Moasa isi da la un moment dat seama ca nu e in regula si pina la urma intervin si medicii, dar prea tirziu. Copilul a fost sugrumat de cordonul ombilical. Nu a murit, dar il tineau in viata doar cu aparate. Medicii le-au spus ca copilul nu are nici o sansa, va fii toata viata o leguma. Se punea problema daca sa-l deconcteze sau nu de la aparate. Parintii insa n-au putut sa o faca, au sperat intr-o minune, si l-au tinut fortat in viata... Cu timpul a putut respira singur dar ... atit. Nu putea sa se hraneasca singur, etc. Acum trebuie sa aiba vreo sase ani, si e la fel, nici macar nu poate sta in fund, nu exprima nimic, e... groaznic. Au umblat cu el la o gramada de medici, si-au schimbat viata total, ca sa poata avea in permanenta grija de el, etc.
Stiu ca il iubesc, il ingrijesc, nu stiu daca regreta sau nu decizia de atunci...
Cazul asta e bun de sugrumat medicii care au refuzat sa se ocupe de pacienta.
Keep the promises you make to yourself.
daniela_b spune:
M-am gindit intodeauna ca niciun lucru din viata, oricit de dureros, nu este intimplator ci necesar.
E foarte posibil sa ai nevoie sa suferi ca sa obtii ceva mai pretios decit ai avut pina atunci.
"sa ai nevoie sa suferi", suna destul de dureros dar daca va ginditi putin la trecut, o sa observati ca exact atunci cind lucrurile au fost mai grave, mai grele, mai provocatoare, exact atunci ati progresat mai mult decit v-ati fi asteptat.
S-ar parea ca trasatura deosebita a naturii umane este sa nu cedeze la greu, sa nu abandoneze lupta, chiar si cind sansele sint zero sau sub zero.
Poate ca inteligenta ne ajuta sa speram intr-un da, in care nimeni altcineva nu mai crede.
De asemenea, desi nu ma recunosc ca fiind credincioasa dpdv religios (inca nu am stabilit in ce cred dar mai ales de ce sa cred) iau in calcul ca e posibil ca felul in care crezi in ceva sa nu te lase sa abandonezi nicio viata care depinde de tine, la greu, cu atit mai mult cu cit vorbim despre una pe care ai "adus-o" in lume, intimplator sau nu.
Majoritatea bolilor sint mostenite sau dobindite. Putine sint din cauze necunoscute, foarte putine.
Daca boala copilului despre care vorbim este mostenita, mie mi-e absolut clar ca parintii trebuie sa-si asume aceasta "vina" si sa pastreze copilul, cu mult drag, infruntindu-si mostenirea, asumindu-si viitorul, mai mult decit trecutul.
Daca e dobindita, iar e ceva interesant: omul nu are dreptul sa-si abndoneze puiul dar are optiunea.
De fapt optiunea exista, oricum.
Daca poti pune capul pe perna cind optiunea ta a "rezolvat" o situatie, ok, bazeaza-te pe ea!
daca nu, ia-ti puiul si spera ca miine va fi mai bine decit ieri!
Qi
A_Iulia spune:
Miluna! 
Putini isi pun intrebarea cat de fericit poate fi baietelul imobilizat din povestea ta, atunci cand se forteaza limitele naturalului.
Eu cred ca ar trebui sa incercam sa privim binele copilului in totalitate, cateodata faptul ca-i salvam viata nu este varianta mai buna pentru el, ci doar pentru noi. Pentru egoismul nostru. Pentru ca nu putem sa intelegem de ce nu s-ar simti fericit un copil condamnat toata viata sa fie nefericit, cand are o mama care-l iubeste. Stiu...este scuzabil...asteptam miracole...si toata lupta parintelui este admirata de ceilalti...dar cand miracolul nu se intampla cine se gandeste la suferinta copilului si la faptul ca ea e generata de o lupta incrancenata cu destinul?
E foarte greu de trasat limita...dar macar sa acceptam ca nu exista "Yes/No approach".
Adina + 
Olivia Karla 04.03.2004
Elise spune:
Adina,
daca "a pastra" inseamna " a tine in viata" - sint de acord ca trebuie sa consideri interesul lui, al copilului.
Si sa iei in considerare daca sufera si cit.
Daca insa consideram "a pastra = a lua acasa", atunci cred ca e evident ca faptul ca nu-l iei nu ii amelioreaza suferintza.
Elise & BBLisa
nume spune:
Azi l-am rugat pe sotul meu sa-si sune mama si s-o intrebe ce s-a mai intamplat cu vecinul de care povesteam acum 2-3 postari. Are 45 de ani, traieste. Soacra mea s-a intalnit cu el in fata blocului acum catva timp(3-4 luni). I-a spus ca maica-sa e la spital(femeia a si murit la scurt timp dupa discutie), ca el merge acolo de 7 zile si ca totul e bine, si daca ea moare totul e bine, a zambit. Probabil ca asta i-a zis maica-sa: ca chiar daca ea moare totul o sa fie bine.
Sa ti se rupa inima, nu?! Vine intamplarea asta in sprijinul instinctului sau al ratiunii? ...nici nu stiu...
Prietena mea sufera cumplit. Nu poate sa respire de durere. Nu poate sa traiasca fara copil, zice ea. Ai vrea sa faci ceva sa alini atata durere, sa zici ``ia-l acasa``...
Daniela, eu nu sunt o adepta a lui Nietzche, nu cred ca ``ce nu te omoara te intareste``. As putea sa argumentez. Nu cred nici ca solutia in viata e sa``ne ducem crucea`` in sensul de a ne asuma lupti pierdute.
Ma simt extraordinar de vinovata ca gandesc la fel ca si azi dimineata doar mai depresiv.
nume
andrath spune:
quote:
Originally posted by nume
Daniela, eu nu sunt o adepta a lui Nietzche, nu cred ca ``ce nu te omoara te intareste``. As putea sa argumentez. Nu cred nici ca solutia in viata e sa``ne ducem crucea`` in sensul de a ne asuma lupti pierdute.
nume
Dar care ar fi solutia? Sa purtam numai bataliile pe care le putem castiga? Sau si mai bine sa stam frumos pe margine ca o elvetie umana? Copilul ala nu are nici o vina, fir-ar sa fie de treaba!!!!
Nu el a cerut sa se nasca si, clar, nu e vinovat ca e bolnav!!
Andreea si Tefanu' nazdravanu'(8.12.2005)
Stefan