Ratiunea instinctului(exista asa ceva?)

nume spune:

Miramar,
acum ca se judeca faptul ca oamenii au pareri(si de fapt ar fi un alt subiect); consideri ca ar fi bine sa traim intr-o lume a consensului total, a parerilor general acceptate? Sau sa nu exprimam dubii de un fel sau altul din decenta... din jena, pudibonderie, ca nu e potrivit ...?

Credeti ca un subiect ca asta nu-si are locul aici? Daca am hotarat sa-l postez inseamna ca am apreciat calitatea forumului, a oamenilor care participa la discutii mai presus de subiectele uzuale. E un semn de apreciere. Am apreciat timpul acordat de fiecare pt. a citi si a raspunde...

Toleranta e un semn de flexibilitate mentala.

nume

daniela_b spune:

quote:

---

Originally posted by nume

Daniela, instinctul determina acte inconstiente. Dinamica instinctului(cum mai spunea cineva) merge direct de la impuls la actiune, fara a fi intermediata/filtrata de ratiune, care ar include liber arbitru, individualitate, discernamant, moralitate sau vointa.
Ratiunea si instinctul, in general, nu duc spre aceeasi actiune sau acelasi rezultat.

---

Adevarat, in anumite situatii nu duc spre acelasi rezultat.

Eu intrebam de ce nici ratiunea nu e capabila sa-i determine pe parinti sa-si pastreze copilul acasa.

De ce sa fie mai rational sa-l abandoneze si nu e prea mult spus "abandoneze" chiar de ne spui ca ei o sa-l viziteze in continuare si o sa-l sustina si financiar.

In mod clar vedem lucrurile diferit ( si asta nu e ceva rau, lumea ar fi mult mai trista daca nu ar exista decit un singur fel de-a gindi).

Eu spun ca si rational, dupa ce ai analizat indelung optiunile, e mai "corect" sa iti tii copilul linga tine, cu atit mai mult cu cit aceasta e dublata de instinct.

Pe de-o parte avem de-a face cu o ratiune care ne conduce la abandon ( al unei lupte inca dinainte ca ea sa inceapa), pe de alta avem de-a face cu alta ratiune care ne duce la acelasi rezultat cu instinctul ( deci si constient si subconstient si inconstient si rational alegem sa luptam pentru ceea ce ne-a fost daruit, oricit de neplacut ar fi acel dar).

Sincer, nu vad cum sa cred ca primul fel de ratiune (aceea total rece, nedublata de instinct, unul din cite am auzit foarte puternic) e o optiune mai buna decit prima. Decit daca ma gindesc ca ea le usureaza viata parintilor si ii lasa sa-si vada linistiti de ale lor, de visurile si planurile lor iata puse in pericol de venirea pe lume a copilului. Si dupa parerea mea, daca nu vorbim de o boala ce necesita mentinerea functiilor vitale de catre aparate, e vorba mai mult de lasitate decit de ratiune.
Sa nu crezi ca nu inteleg si asta, cred ca parintii se confrunta cu multe spaime si temeri, e normal sa-ti faci probleme ca n-o sa te descurci, ca nu esti capabil sa-i oferi acestui copil grav bolnav ce are nevoie, totusi din primul tau mesaj am inteles ca nu despre aceste temeri vorbim ci de altele ce tin mai mult de calitatea vietii lor ulterioare.

Tu consideri ca in anumite situatii viata n-ar trebui sa ne dea de ales.

Dimpotriva, viata ne da intodeauna de ales. Din pacate in anumite situatii noi nu luam in considerare ca si calea mai spinoasa e tot o alegere.



E un punct de vedere care poate fi valid dar nu are legatura decat tangential cu subiectul asta, nu-l substituie si nu-l rezolva.


Nu vad cum sa fie altfel decit tangential odata ce datele problemei pe care ai supus-o acestei dezbateri sint atit de putine...
Despre rezolvari, nici nu poate fi vorba.


Mai spui ``apropos de speranta, speranta de viata a baietelului, e mai mica de 18 ani``. Daca trecem de suferinta oricarei pierderi, sugerezi ca ar fi o situatie fericita daca speranta de viata ar fi 45-50? Dar 70? Te rog raspunde-mi.

Daca te gindesti ca 45-50 sau 70 de ani reprezinta o perioada destul de lunga in care medicina care avanseaza destul de rapid va putea fi revolutionata cu descoperiri ale unor tratamente pentru boli ce azi par imposibil de invins, eu as fi mai plina de speranta decit daca ar mai fi la dispozitie doar citiva ani in loc de 45. Din acest punct de vedere, strict, ar fi o situatie ceva mai fericita.




Posibilitatea actuala ar fi urmatoarea: chiar daca ar fi incredintat unei organizatii, copilul asta nu ar fi instrainat. El ar ramane copilul parintilor lui, ar fi iubit, ar veni in familie cateva ore pe zi sau ar fi vizitat, ar beneficia de toate terapiile necesare, ar fi sustinut financiar. Doar ca parintii ar imparti dificultatile cu un stat mai organizat decat era pana acum cativa ani…
nume

Nu stiu cum sta treaba cu precizie dar nu cred ca statul nu ar ajuta aceasta familie cu terapie si asistenta daca respectivul copil ar ramine in familie, conditionind institutionalizarea lui.
Poate ca orice mama ar prefera sa vina statul "in vizita" sa-l ajute decit sa-l ajute ea, mergind in vizita.




Qi

marci spune:

Vad ca toata lumea ia in calcul doar copilul cu probleme, dar la cel sanatos v-ati gandit?
Am o colega care face ABA cu un copil autist si stiti cati bani dau parintii aia pe luna? 20-22 de milioane.
Nu este chiar asa roza situatia, pe langa bani mai este nevoie si de daruirea celor care lucreaza cu astfel de copii.
Eu am lucrat in invatamantul special 8 ani si dupa acesti ani sunt sleita, frustrata si tot ce vreti. Nu-mi sariti in cap, din momentul in care am constatat asa ceva m-am retras,pt.ca mi se pare incorect fata de copii, dar si fata de mine.
La noi in tara sistemul este prost conceput, parintii nu sunt pregatiti sa faca fata unei situatii de genul asta. De-a lungul activitatii mele am intalnit 2 categorii de parinti: 1) asteptau o recuperare spectaculoasa, ca dupa guturai; 2) nu-i stimulau in nici un fel , ca si asa sunt cum sunt.
Pentru a se obtine cu adevarat rezultate, parintii ar trebui sa mearga la consiliere in primul rand (fie psiholog, fie preot), la un specialist care sa-i explice care ar fi potentialul copilului (din carti, ca pana nu lucrezi cu el nu-ti dai seama)si abia dupa aceea sa sa inceapa terapia de recuperare.
Stiti cat este de frustrant pt un profesor cand ii vine parintele cu un copil cu autism si i-l da exemplu pe Einstein?
Aveam un copil in clasa care repeta ca papagalul cateva propozitii si mama-sa venea si-mi spunea: "uitati-va la el, eu zic ca nu este nici o problema sa-l angajez la politie, paznic acolo." Copilul avea 16 ani, nu era la 6-7 ani incat sa-ti mai permiti sa speri la lucruri irealizabile.
Alta data mi-a venit mamica unei fetite si mi-a zis ca nu vrea sa o faca doctorita, dar macar invatatoare.

coraly spune:

N-am inteles la ce copil sanatos te referi? La cel autist? Ala e sanatos? Si oricum nu prea are legatura cu intrebarea subiectului.

Coraly si Sergiu (3 ian 2005)

poze

nume spune:

Ramata, elise...Imi pare rau ca v-am scandalizat.

nume

Elise spune:

nume,

nu m-ai scandalizat.
Asa cum tu ai o opinie, eu am alta.

ra-mata,
eu am fost un copil cu probleme, nu un parinte al carui copil sufera: sint sigura ca e mult mai crunt. SI ca nu poti sa intelegi pina nu treci prin asta, oricit te-ai considera de tare.
Dar in acelasi timp, sint sigura ca nu mi-as putea abandona copilul nici daca eu m-as face bucati. Probabil ar fi bine sa deschidem un subiect separat.. in ce situatie nu ati fi alaturi de copiii vostri.
Eu as fi in ORICE situatie.
Si daca ar fi extrem de bolnav, si daca i s-ar intimpla nenorociri pe care nu le merita, si daca i s-ar intimpla nenorociri pe care le-ar provoca el: si daca copilul meu ar deveni criminal in serie, ar fi tot al meu. Si tot m-as lua cu toata lumea de git pentru el.
Indiferent cum ar evolua, consider ca ar fi copilul meu si nu pot decit sa il ajut si sa ii fiu alaturi.
Fie si in defavoarea mea, fie si in defavoarea restului lumii.
Imi asum tot oprobiul posibil pt. asta.

Elise & BBLisa

marci spune:

Off topic:
Elise, te urmaresc mereu si nu incetez sa te admir!
Sper ca fetita ta sa inteleaga ca cel mai bun lucru pentru ea pe lumea asta este ca tu ii esti mama. Sunt sigura ca va fi un copil reusit si echilibrat, cu o asa mama nu ai cum sa fii altfel.
Mama mea orpila pe toata lumea cand imi spunea pe vremea lui ceausescu: "ai grija, mama, daca cumva te pacaleste vreun baiat si ramai gravida, sa nu faci avort, vii la mama si o scoatem noi la capat" sau " daca pici examenul asta sa nu-ti faci sange rau, ca mama te iubeste oricum, tu tot fata mea desteapta si frumoasa esti!"
Era tare reconfortant pt mine cand auzeam asta si stiam ca ma pot baza pe mama in orice situatie.
Coraly, din cate am inteles eu, familia respectiva mai are un copil. Si daca n-ati inteles, nu era vorba de autism la copilul nou nascut, asta nu se poate diagnostica la nastere. Eu ma gandesc ca e vorba despre un sindrom, incomparabil cu cel de Down.
N-am raspuns direct la intrebare pt ca am considerat ca nu ar fi necesar, am incercat sa vin cu niste informatii in plus si atat.

Miramar spune:

Nume - din fire sunt foarte toleranta, flexibila si fara prejudecati sau foarte putine in orice caz. In plus ador discutiile in contradictoriu cu oameni cu judecata care stiu sa-ti sustina si argumenteze pct. de vedere.

In acest context departe de mine gandul de a condamna faptul ca ai o opinie proprie si diferita de a mea. Asta nu inseamna insa ca te aprob sau ca m-ai convins. SIncer mi se pare ca pornesti de la o premisa gresita si de aceea gadesti astfel.


Marci - argumentul tau nu sta deloc in picioare - din start unicul copil beneficiaza de intreaga atentie si resurse financiare ale parintilor si din start 2 copii sau mai multi trebuie sa-si imparta aceeasi atentie si aceleasi finante.

O intrebare atat pentru tine cat si pentru Nume - 2 copii nascuti perfect sanatosi, totul bine si frumos dar unul dintre ei la varsta de 5 ani sau de 10 ani pateste ceva, ce faci - il abandonezi ca sa te poti concentra pe progenitura ramasa intreaga, valabila?

marci spune:

Miramar, gresesti, eu nu am folosit cuvantul abandon, nu stiu de unde l-ai scos.
Am mai postat aici cum a perceput prietena mea problema fratelui ei si cat a afectat-o. Am mai spus si ca am lucrat cu copiii cu handicap si stiu ce inseamna asta, cata munca necesita, cata frustrare etc.
Nu-mi permit sa ma pronunt clar, probabil si pt faptul ca sunt inca marcata de ceea ce am vazut in cei 8 ani de zile.
Daca Nume ar putea sa o ajute cu ceva pe prietena ei ar fi s-o convinga sa mearga la psihoterapie.
Sunt multe femei care se amagesc cu ideea ca au inteles si acceptat problema copilului lor si sunt considerate martire. Dar atata timp cat mergi cu copilul la gradinita si nu spui ca are probleme in speranta ca poate, poate nu va observa educatoarea cum se numeste? Cum poate sa-si ajute o astfel de femeie copilul, atata timp cat nu accepta situatia si se minte singura?
Cum isi ajuta o femeie copilul cand ti-l aduce cu caiete si pixuri la clasa a I-a si te intreaba dupa o luna, mirata:" dar n-a invatat inca sa scrie?", fara sa ia in considerare ca copilul ei este cu motricitatea la pamant si ca are varsta mintala de 3 ani?

nume spune:

Miramar, :),
Poti sa gasesti vreo afirmatie a mea, care in context, e menita sa convinga? Da, optiunea exista. E o evidenta. Nu am creat-o eu. Eu am pus-o in discutie. Poate fi aprobata/negata existenta optiunii?...

In legatura cu situatia in care un membru al familiei sufera un accident; daca se ajunge la concluzia ca nu poate fi recuperat(cu toata suferinta pe care o asemenea concluzie o poate provoca), cred (dupa cum am mai spus) ca un parinte trebuie sa aiba puterea de a stabili prioritatile familiei. Nu in sensul de a abandona ci de a-si indrepta majoritatea resurselor spre cel care are sanse.

nume