Copil sau nu??
Raspunsuri - Pagina 9
lorelaim spune:
MissParker - in primul rand felicitari pt decizia pe care ai luat-o! Sa-ti dea Dumnezeu un copilas sanatos si sa fiti fericiti alaturi de el.
In alta ordine de idei - asteapta cel putin o luna de zile (daca nu chiar 3) dupa ce ai intrerupt anti-conceptionalele ca sa te "treci la fapte". Corpul tau are nevoie de o perioada de "dezintoxicare". In aceasta perioada poti sa incepi sa iei multivitamine speciale pt femei gravide - astfel iti vei asigura necesarul de acid folic si alte minerale si vitamine de care corpul tau are nevoie atunci cand ramai insarcinata.
Un copil nu inseamna o viata "sacrificata" - inseamna o viata IMPLINITA! Cu toate greutatile specifice meseriei de parinte - te simti cu adevarat rasplatit atunci cand bobocutul/bobocuta ta isi intinde mainle spre tine si agatand-se strans de gatul tau iti spune "te iubesc, mami!".
MissParker spune:
LORELAI, ti-am citit postarile de la tema "attachment parenting" si de atunci pot sa spun: 
atat pentru tine cat si pentru Gazzella. O sa va calc pe urme, promit!!
Multumesc pentru sfaturi si incurajari. Ai citit undeva sau stii sigur-sigur ca e recomandabil sa astepti 3 luni dupa intreruperea anticonceptionalelor? Ale mele erau mini (sau micro) si in afara de asta am o colega care a ramas insarcinata (cu ambii copii!!) chiar in prima luna dupa intreruperea pastilelor. Iar copiii au acum 4 si 1 an si sunt sanatosi tun 
. Chiar colega asta mi-a facut curaj sa incep imediat si am zis ca sa incerc...
Poate ca nici nu va iesi din prima, dar acum fiindca m-am hotarat parca nici nu mai am rabdare si imi doresc sa se intample cat mai repede. 
http://family.webshots.com/album/557164596AdFMgt
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
Felicia
marimar spune:
MissParker,
Ideal e sa astepti dupa anticonceptionale, intreaba si doctorul dar stiu si eu mamici care nu au asteptat deloc si totul e ok.
Un copil te imbogateste sufleteste intr-un fel cum nimeni sau nimic altceva nu o poate face !!
Dupa primul copil m-am simiti cu adevarat Femeie, inainte eram o copila, abia atunci ( aveam aproape 30 de ani totusi, nu eram o fetiscana)m-am maturizat, am devenit mai inteleapta si am capatat calitati pe care inainte nu le aveam. Am simtit ca iubirea mea s-a dublat si am dorit inca un copil pentru ca aveam enorm de multa iubire de daruit. Cu al doilea copil toate calitatile s-au accentuat. Si acum imi doresc inca un copil caci vad cit de minunata e relatia dintre copiii mei ( eu am fost singura la parinti), cit de fericiti sint, cit de dor le e unul de altul cind unul e la scoala celalalt la gradi si cum se cauta unul pe altul prin casa, cum nu se culca unul fara celalat, cum se dragalesc si pupacesc si rid in hohote impreuna. E casa plina de ris si voie buna, galagie si veselie, mai mult decit atunci cind era doar un copil.
Am inteles cind am fost gravida a 2-a oara ce minunat e sa treci inca o data prin extraordinara experienta a sarcinii ( eu nu vroiam sa se apropie momentul nasterii, vroiam sa savurez din plin momentele de sarcina si sa ma admir cu burtica, sa savurez pupaturile sotului si ale copilului meu de 4 ani pe burtica, sa simt bebelusul dind din picioruse si sughitind....)La prima sarcina sentimentele sint amestecate e bucurie dar e si frica de nastere , de necunoscut...abia a 2-a oara te poti bucura din plin....
-------
Life's a journey, enjoy the trip !
lorelaim spune:
Miss Parker 
- multumesc frumos pt cuvintele de apreciere pt AP.
Daca doresti mai multe info ref la AP da-mi un e-mail la lorelaim@gmail.com.
In legatura cu anticonceptionalele - da - min 1 luna a fost sfatul medicului gineco din Canada, iar de perioada de 3 luni am citit eu intr-o carte... dar din pacate nu-mi aduc aminte numele cartii.
Muta sanatate si numai bine-ti doresc,
Lorelai
miau-miau spune:
la terapie ti s-a inoculat asa:
eu sint cea mai buna fiindca eu inteleg totul. Ceilalti au gresit (toti). Eu nu sint de vina cu nimic, ei sint de vina. Eu acum inteleg toate greselile comise asupra mea si ca atare nu le voi face la rindul meu. Toate lucrurile astea ma fac pe mine speciala, ma fac mai buna decit toti. Nu am cum sa nu am o viata perfecta de acum inainte.
Din pacate ai pierdut intelegerea, compasiunea pentru ceilalti.
Terapia ta ar fi fost reusita daca ajungeai la concluzia ca noi, toti sintem niste mici furnici, niciunul din noi nu e mai important ca celalalt, viata e plina de decizii care pot sau nu fi considerate greseli. Oamenii nu iti fac rau intentionat. Toti au probleme. Ia-le mai usor. Priveste-i pe toti de la distanta, viata-i scurta si perfectiune nu exista.
Toti avem o lume interioara plina de monstri si zine bune. Mama ta nu a fost monstrul de egoism de care vorbesti. Ai fost invatata asa ca sa ti se ia povara imperfectiunii proprii de pe umeri, ti s-a dat drumul in viata mai departe punindu-ti in mina dreptul de a judeca. In modul asta automat te situezi deasupra tuturor.
Dar, e doar o iluzie menita doar sa te ajute sa supravietuiesti de acum incolo.
Viata e imperfecta, scurta si niciunul din noi nu va intoarce nimic cu susul in jos.
Toti ajungem oale si ulcele. Daca tot sintem aici pentru scurt timp, macar sa fim mai toleranti cu altii, sa-i INTELEGEM si pe altii.
Hai sa fim seriosi, lasind vorbele goale la o parte, chiar voi faceti copii pentru copii, nu pentru voi? Din simtz civic ii faceti? Nu datorita propriului vostru instinct matern, nu ca v-a venit vremea sa faceti un copil?
Chiar si atunci cind te inflacarezi in ideea ca vei face un copil cu care nu vei repeta greselile care au fost facute de parintii tai, si discuti atit de mult despre asta, nu ti se pare ca de fapt folosesti acest ipotetic copil ca sa demonstrezi tie si celorlalti ca tu vei fi/esti mult mai buna ca ei? Nu e copilul doar o unealta?
Elise spune:
quote:
Hai sa fim seriosi, lasind vorbele goale la o parte, chiar voi faceti copii pentru copii, nu pentru voi? Din simtz civic ii faceti? Nu datorita propriului vostru instinct matern, nu ca v-a venit vremea sa faceti un copil?
Chiar si atunci cind te inflacarezi in ideea ca vei face un copil cu care nu vei repeta greselile care au fost facute de parintii tai, si discuti atit de mult despre asta, nu ti se pare ca de fapt folosesti acest ipotetic copil ca sa demonstrezi tie si celorlalti ca tu vei fi/esti mult mai buna ca ei? Nu e copilul doar o unealta?
Interesanta discutie.
Eu cred ca am vrut copil - si l-am vrut cu tot dinadinsul - pentru mine... probabil aveam nevoie sa trec intr-o alta etapa. Fara el as fi ramas ancorata undeva, in drumul spre maturizare. Probabil.
Cert este ca, dupa ce l-am avut, s-a produs un transfer: ceea ce vreau in continuare vreau PENTRU EL. Deci in continuare conteaza evolutia lui, mai putin a mea, eu am ajuns unde vroiam si stagnez aici.
Elise & BBLisa
marimar spune:
quote:
Originally posted by miau-miau
Hai sa fim seriosi, lasind vorbele goale la o parte, chiar voi faceti copii pentru copii, nu pentru voi? Din simtz civic ii faceti? Nu datorita propriului vostru instinct matern, nu ca v-a venit vremea sa faceti un copil?
Chiar si atunci cind te inflacarezi in ideea ca vei face un copil cu care nu vei repeta greselile care au fost facute de parintii tai, si discuti atit de mult despre asta, nu ti se pare ca de fapt folosesti acest ipotetic copil ca sa demonstrezi tie si celorlalti ca tu vei fi/esti mult mai buna ca ei? Nu e copilul doar o unealta?
Daca ma intrebai inainte de a avea copii de ce vreau copii ti-as fi raspuns : pentru ca ii doresc mult, din instinct matern probabil, pentru ca dintotdeauna mi-am dorit copii, pentru ca imi plac copiii. Nu m-am oprit la unul desi mi-am dat seama ca e greu si e mult mai usor cu 1 copil: l-am facut pe al doilea in primul rind pentru ca am multa iubire de daruit, pentru ca baietelul meu imi zicea deseori ca vrea "un baby sister" apoi se razgindea si vroia "baby brother", pentru ca-mi era dor de burtica si de bebelus, pentru ca eu mi-am dorit mereu un frate sau o sora.....
Stiu, i-am facut pentru mine dar, daca-l fac si pe al treilea il fac pentru ei
, sa se aiba in viitor unul pe altul, sa se sprijine si sa se ajute in viata...sa se iubeasca si sa se inteleaga asa cum doar fratii stiu si pot.In concluzie: i-am facut pentru ca i-am dorit. MULT !
Editez pentru ca vreau sa adaug ceva:
Mi-am dorit atit de mult copii, ca o disperata, incit ma uitam cu jind la mamele cu copii si incercam sa ma imaginez si pe mine, ma gindeam cu frica, ce fac daca nu voi putea avea copii???Ca bunica de ex, care 10 ani s-a chinuit sa faca copii, a facut 2 fete apoi. Si ceva in sufletul meu imi zicea: vei adopta daca n-o sa poti face copii ( Elise, felicitari pentru bebelisa-papusika!) . Acum, pe al 3-lea eu l-as adopta...daca l-as putea convinge pe sot....
-------
Life's a journey, enjoy the trip !
doroty spune:
Am facut copilul dintr-un natural instinct matern.
Pentru ca nu am ramas insarcinata decat dupa 4 ani de 
cu sotul meu, ma uitam cu jind si admiratie la femeile care isi plimbau copilul pe strada, la gravidele care parca aveau o aura speciala.
Probleme analizez pe masura ce ele apar.
Acum ma uit cu jind si admiratie la mamele care au mai multi copii....
Sanatate si liniste sufleteasca. Doroty cu minunea de baietel, Onut
MissParker spune:
miau-miau, terapia este un proces in care nu se inoculeaza nimic, ci esti ajutat sa-ti vindeci propria orbire emotionala. Cand vei face si tu o terapie competenta, mai vorbim. Pana atunci, e ca si cum ai spune "limba olandeza e oribila" numai fiindca nu o vorbesti.
Stiu ca parintii mei nu au fost monstri de egoism, DAR realitatea este ca AU FOST egoisti si orbi si ignoranti, iar acest adevar trebuie trait si constientizat pentru ca sa pot scapa de sechelele pe care mi le-au provocat. Altfel nu se poate.
Uite ce progres am facut datorita terapiei. Acum 3 ani il uram pe tata dupa ce incheiasem relatiile cu el, mi-am permis atunci sa simt toata furia (in ciuda remuscarilor care ma consumau neintrerupt, ca asa e cand vrei sa iesi dintr-un sistem toxic) si am indraznit sa-i dau inapoi raspunderea pt. indiferenta si neglijenta si lipsa de iubire cu care ma tratase in copilarie si MAI ALES pt. lipsa de respect cu care m-a tratat pana la 36 de ani!! Am trait aceste sentimente si ... surpriza, cu timpul ele s-au diminuat, iar acum pot spune ca il vad ca pe un om absolut normal din punctul de vedere al propriului lui trecut, nu putea sa ma iubeasca deoarece el si-a congelat de timpuriu sufletul ca sa nu mai fie ranit de propriii lui parinti. Ex.: amandoi parintii lui erau alcoolici, se bateau si il bateau si pe el, se culca mai mereu flamand sau manca moloz din peretii casei, parintii ii trimiteau pe copii la culcare, iar ei mancau prajituri in pat, copiii gasind a doua zi dimineata cartoanele cu firimituri, pe care le lingeau!! 
...
Mai mult, tatal meu mi-a scris si imi spunea ca vrea sa incerce sa-si achite "datoria" pe care simte ca o are la mine (voia sa-si vanda apartamentul si sa-mi dea niste bani), iar eu i-am spus ca nu ma intereseaza banii (cu care se poate "cumpara" o constiinta curata, dar nu se achita datoria de parinte), dar i-am facut "oferta" alternativa sa ma trateze ca pe un adult si sa-mi raspunda la anumite intrebari despre trecutul lui si al meu, ceea ce el a facut, iar eu cu toata negarea lui am reusit sa simt adevarul (de pilda, el o idealizeaza si acum pe mama lui, iar eu stiu de la matusa mea ca ii batea cu scandura de lemn pana se rupea, la acest gen de negare ma refer!!), acum am reusit sa-l vad si prin prisma trecutului lui chinuit si nefericit, ceea ce m-a ajutat sa am foarte multa compasiune pentru cat a suferit in copilarie; ba chiar eu am mai multa compasiune decat are el, el sustine sus si tare ca "ete, ce naiba simte un copil la niste amarate de corectii fizice la 5 sau 8 ani?" 
.
Nota bene, nu ii voi da din nou posibilitatea sa-mi controleze viata (fiindca el intrigase intre mine si sotul meu, pe care era gelos fiindca nu mai putea el sa vina 3 luni pe an la MINE si venea la NOI si tb. sa se adapteze si nu-i convenea, ca nu-l lasam sa stea la PC cat voia el, ca sa-si vada LIVE rezultatele de la Oddset!!!). Dar acum am capatat compasiune pentru el si sunt pe cale de a-l ierta, iar asta ar fi fost imposibil daca nu mi-as fi permis mai intai sa-mi traiesc si sentimentele negative.
Iata ce scrie o psiholoaga mult mai competenta si mai experimentata in domeniu decat noi doua (Susan Forward - Toxic parents):
"Nu trebuie neaparat sa iertati!"
"Nu e necesar sa va iertati parintii toxici pentru a va simti mai bine si pentru a va schimba viata! Principiile religioase, filozofice si psihologice va spun de cele mai multe ori ca iertarea este primul pas spre linistea sufleteasca (uneori chiar unicul), dar eu nu cred asta. La inceputul carierei mele am facut aceasta greseala si le-am cerut clientilor mei sa-i ierte pe cei care le facusera rau. Alti clienti sustineau inca de la inceputul terapiei ca si-au iertat deja parintii pentru raul facut, dar ulterior constatam ca asta nu-i ajuta deloc sa se simta mai bine! Unii se simteau chiar si mai complexati, si mai vinovati, gandeau "poate nu i-am iertat suficient" etc. Am inceput sa examinez cu atentie conceptul de iertare si sa ma intreb daca nu cumva iertarea a priori incetineste procesul vindecarii.
Am concluzionat ca iertarea cuprinde doua aspecte: renuntarea la dorinta de razbunare si absolvirea vinovatului de raspundere. Sunt de acord ca trebuie sa renuntam la orice gind de razbunare. Razbunarea este un sentiment normal, dar negativ, creeaza nefericire si frustrare si lucreaza impotriva starii emotionale de bine. O razbunare ofera o satisfactie efemera si produce in schimb haos emotional. Este o pierdere de energie si de timp. Renuntarea la dorinta de razbunare este un pas dificil dar sanatos. Celalalt aspect nu este insa atat de clar definit. Ceva nu poate fi insa in regula cand ni se sugereaza sa ignoram responsabilitatea unui om care a maltratat alt om, mai ales un copil. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, am ierta un parinte care a batut si a terorizat? Un parinte care a chinuit si a facut viata altora un iad? Acest gen de iertare nu este decat o alta forma de negare: "Daca te iert, ne putem preface in continuare ca ceea ce s-a intamplat n-a fost asa grav." Aceasta componenta a iertarii ii impiedica pe multi oameni sa-si recastige controlul asupra propriei vieti.
Unul din cele mai periculoase aspecte ale "iertarii" impuse este ca influenteaza capacitatea de a elimina emotiile/sentimentele acumulate si tinute la adapost atata timp. Cum poti sa mai fii furios pe un parinte pe care l-ai iertat? Iar responsabilitatea nu poate merge decat in doua directii: in exterior, catre oamenii care ne-au facut rau, sau in interior, catre propria persoana. Cineva trebuie sa poarte raspunderea. Deci puteti sa-i iertati pe parinti, dar veti fi constrans sa va urati pe Dvs. insiva si mai mult. Iertarea nu e o scurtatura ca sa suferiti mai putin in timpul terapiei. O perioada trebuie sa va pastrati furia vie daca doriti rezultate. Sigur ca ii putem ierta pe parintii "toxici", dar mai bine s-o facem la sfarsitul decat la inceputul perioadei de curatenie emotionala.
Este normal sa fim furiosi pentru ce s-a intamplat. Este normal mai ales sa fim tristi pentru ca nu am primit dragostea pe care ne-am fi dorit-o. Dar ca sa ne vindecam sufletele, trebuie sa incetam a minimaliza sau a ignora suferinta care ne-a fost provocata. "A ierta si a uita" se traduce mult prea des prin "a ne preface ca nu s-a intamplat nimic". Iertarea este acceptabila numai atunci cand parintele care v-a facut rau face ceva ca sa merite iertarea; el trebuie sa admita ce a facut si sa-si asume raspunderea si sa demonstreze prin fapte ca vrea sa-si repare greseala. [...] Linistea sufleteasca ne-o recapatam insa doar atunci cand ne desprindem de controlul parintilor toxici, chiar si fara a-i ierta."
Asa ca miau-miau, te rog din suflet nu mai da cu 
doar de dragul de a lovi sub centura pe cineva pe care nici nu-l cunosti. Chiar daca eu PAR a ma crede perfecta (desi nu vad de unde ai scos-o), pot sa-ti spun ca in sufletul meu sunt pulbere de complexe, sunt foarte nesigura, am fost mereu o perfectionista si o codependenta care era obsedata de armonie si s-o placa toata lumea... Asa ca uneori aparentele inseala, chiar scriam azi pe o alta postare ca fiecare din noi are sensibilitatile lui si poate fi ranit la fel de usor ca oricare altul.
Ai mai intrebat daca eu chiar vreau sa fac copil pentru copil si nu pentru mine. Sper sa nu consideri (iar) ca sunt vorbe goale, am sa incerc sa-ti raspund asa cum simt eu. Cu fostul meu sot eram tare nefericita si sufeream fiindca nu ma iubea, deci nu aveam deloc o viata implinita. Ei bine, daca ar fi fost vorba sa fac un copil pentru mine, pai atunci ar fi fost momentul sa-l fac, in acei 9 ani cat eram si tanara si as fi avut mare nevoie de un suflet care sa ma iubeasca neconditionat. DAR nu am facut-o atunci, pt. ca ar fi insemnat sa caut in copil un surogat al afectiunii pe care nu o primeam din alta parte. Abia acum, cand sunt fericita si iubita si am un sot minunat si suntem O FAMILIE, simt ca un copil ar putea fi fericit si iubit impreuna cu noi. Concluzia trage-o tu. 
Portugalia 2006: http://family.webshots.com/album/557164596AdFMgt
Eu si sufletul meu pereche: http://family.webshots.com/album/557167184hBwWJt
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
Felicia
Luna_2007 spune:
Felicia, ti-am citit mai multe postari si iti admir atat inteligenta cat si delicatetea sufleteasca. Ti-am vazut fotografiile, nu arati nici pe departe de 39 de ani, radiezi fericire si tinerete, se vede ca esti fericita si te simti iubita de sotul tau
Un copil cu asemenea parinti va fi un norocos. Abia astept vestea cea mare, sa ma bucur si eu alaturi de tine.