Copil sau nu??

Tia spune:

tatal meu a fugit de acasa la 15 ani...

mama murise cand avea 9 ani, tatal lui s-a recasatorit si curand a venit sora vitrega. din acel moment el nu a mai contat.. atat de rau incat a fugit, si-a luat lumea-n cap.. de atunci nu a mai suportat copiii mici, plansetele de bebelusi il innebuneau si a decis sa nu aiba copii niciodata. s-a casatorit si a "copilarit" cu mama vreo 8 ani.. timpul a trecut si in sufletul lui a inceput sa incolteasca intrebarea.. oare e bine? n-a trecut mult si am "aparut", avea 35 de ani. acum are 75 de ani si nu o data mi-a spus ca ii pare rau ca nu mi-a facut si frati :(

ce vreau sa spun este ca ne schimbam, si o data cu trecerea timpului, ce este in trecut se estompeaza si ce vine devine mult mai important!

eu si sotul meu ne-am chinuit 3 ani sa-l avem pe Alexandru, atunci cand vrei un copil si nu vine intelegi cat de departe poti merge cu aceasta dorinta.

poate pastila lipsa nu va rupe lantul efectului, dar poate te gandesti sa vina data viitoare hai repede ca timpul trece!

MissParker spune:

Fetelor, in primul rand multumesc mult pentru sfaturile voastre, mi-au facut tare bine. Mai vreau

Tocmai mi-a venit ciclul. Partea cinica din mine ar spune "mai bine, ca oricum nu voiam sa iasa Fecioara" .... Partea emotionala sufera.

Aceste ultime doua saptamani au fost total neobisnuite pentru mine, am avut sentimente pe care nu mi-as fi imaginat ca le pot avea. Imi amintesc cum in trecut le intrebam pe toate femeile gravide sau cu copii "ce anume simte o femeie cand isi doreste un copil, cum se manifesta concret acea dorinta?", fiindca voiam sa stiu ce imi lipseste mie, de ce nu simteam acea dorinta... Acum sunt eu insami in situatia de a nu putea explica clar ce simt, desi nu pot spune nici ca dorinta e 100% prezenta. Dar este prezenta, ceea ce pentru mine este o surpriza totala.

La inceput imi spusesem: daca am ramas gravida, este un semn si il pastrez. Apoi am ales cu sotul meu niste nume frumoase atat pt. fetita cat si pt. baiat, sotul in ultimele zile ma mangaia si ma lua in brate si ma striga "ce mai face mamicuta lui xxx?", la care mie mi se incalzea inima la propriu... Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat gaseam mai putine motive contra si ma obisnuisem deja cu gandul ca gata, vom avea un bebe.

Pe de alta parte, cred ca mi-am dorit sa fi ramas deja gravida ca sa nu iau eu decizia 100% constient si intentionat, sa-mi pot spune ca a fost o minune, un semn al ingerului nostru pazitor sau pur si simplu destinul... Azi dimineata, cand inca nu-mi venise ciclul, sotul imi spune "poate ca ni s-a dat un semn in sensul ca am avut ocazia sa simtim concret cum ar fi sa avem un copil, ni s-a dat sansa sa ne verificam sentimentele".

Iar acum sunt trista ca nu am ramas gravida, ceea ce ar trebui sa-mi spuna ca totusi imi doresc un copil, dar in acelasi timp mi-e tare frica de o decizie planificata. Cu toate ca avantaje ar fi, ca-l pot "programa" ca sa iasa Varsator ca sotul .

Imi aduc aminte si acum ziua cand am tinut in brate un bebelus de o zi, fetita unei prietene bune (care acum are 9 ani!!), am vizitat-o la spital si cand am intrat in camera aia m-au coplesit niste sentimente uluitoare: intreaga camera era incarcata de iubire si caldura si parca eram pe alta planeta; m-am uitat la prietena mea si instantaneu am inceput sa plangem amandoua, ne-am imbratisat si mi-am dat seama ce fericita eram pentru ea ca ii este dat sa traiasca o asemenea minune.

Adevarul e ca mi-e frica, fetelor!! Cand ma gandesc cate greseli au facut parintii mei (si parintii sotului, desi el a primit iubire de la tatal lui si asta i-a salvat viata si indirect mi-a salvat-o si pe a mea), ma ia cu fiori pe sira spinarii. Mi-e frica.

Am citit peste o suta de carti pe teme din astea (va recomand si voua din suflet Jacques Salomé - "Mami, tati, ma auziti?"), de 3 ani fac terapie pt. a inlatura urmarile educatiei catastrofale pe care am primit-o eu, stiu (cu ratiunea) ca toti parintii fac greseli si ca e normal (ca a fi parinte nu se invata la facultate), stiu ca important este sa se admita greselile si mai ales sa i se daruiasca bebelusului iubire si acceptare neconditionata, caci astea conteaza mai presus de toate, stiu toate astea, dar MI-E FRICA!!! Perfectionismul din mine isi arata coltii si ma ameninta ca o sa fie groaznic daca voi face greseli si ma sperie fiindca o asemenea hotarare e ireversibila si copilul nu e o rochie pe care s-o dai inapoi daca nu-ti mai place. Doamne, cate riscuri, cata nesiguranta... gandul asta ma ucide!

Modalitatile prin care eu am supravietuit sufleteste in copilarie au fost perfectionismul si controlul absolut prin ego, deci reprimarea tuturor sentimentelor care nu erau vazute favorabil in familia mea si exacerbarea inteligentei. Acum, la terapie, reversez acest proces, incerc sa ma desprind de perfectionism, de constrangerile rigide ale ego-ului si intelectului, sa-mi redescopar sentimentele, fac progrese si sunt multumita de mine, mi-am mai reasezat prioritatile si mi-am mai recapatat increderea in mine, dar tot mi-e teama ca nu cumva tocmai acel perfectionism si acea obsesie de control sa iasa din nou la suprafata si sa-mi puna bete in roate. Asta ar fi fatal...

In acelasi timp, mi se incalzeste inima cand imi imaginez inocenta si frumusetea si puritatea unui bebe pe care sa-l fac eu. Ceea ce stiu sigur (altfel as fi facut pana acum un copil) este ca nu as face un copil ca sa am "sprijin la batranete" (ar fi egoism pur) sau ca sa am cine sa compenseze lipsa iubirii parintilor (invat la terapie sa ma iubesc in primul rand EU si in plus si sotul meu ma iubeste, deci nu am nevoie de surogate cum a avut mama mea). Cred ca daca m-as decide constient sa fac un copil, as face-o in primul rand ca sa ramana ceva frumos in urma noastra (o fiinta care sa stie ce este iubirea si s-o dea mai departe si in felul asta sa contribuim ca lumea asta sa devina un loc mai bun si mai iubitor). Miercuri la terapie voi incerca sa-mi clarific si mai mult sentimentele. Va tin la curent.

Intre timp, va rog sa-mi mai povestiti voi cum ati luat voi decizia, cat a fost ratiune si cat instinct, ce planuri v-ati facut, ce criterii au cantarit mai mult, daca vreodata ati regretat pasul facut, cum v-ati sfatuit cu sotul si ce parere a avut el, dar mai ales si mai ales povestiti-mi de temerile pe care le-ati avut voi si cum le-ati invins.



Ca sa descoperi America, uneori e suficient sa pleci din Spania.

carla28 spune:

noi ne dorim un copil cu toata fiinta, dincolo de ratiune si instinct. din punctul meu de vedere, ideal ar fi ca un copil trebuie sa vina pe lume cand este dorit si nu din cauza unui "accident". Sunt si exceptii, nu condamn pe nimeni, dar asa simt eu.

imi este greu sa iti descriu ce simt cand ma gandesc ca voi fi mama, nu imi este frica ca voi si gresi, este firesc, dar nu va duce lipsa de dragoste si ocrotire, din momentul in care se va naste, va fi cea mai importanta persoana din viata mea, va ocupa un loc special. Poate ca sotul meu s-ar supara sa citesca ce am scris, " cea mai importanta persoana din viata mea ", dar nu cred ca se poate pune semnul egal intre sot si copil.




"Oamenii pot uita ce le-ai spus, dar nu vor uita nicioadat cum i-ai facut sa se simta"(Carl W.Bueechner)

flaviutza spune:

io nu mi-am dorit copil. nu stiu cine isi doreste copil la nici 22 de ani,student si fara serviciu. da' l-am avut si nu regretam decat ca nu ne-am cunoscut mai devreme(hihi) sa-l fi facut pe la vreo 19 ani. nu glumesc, vorbesc serios.

acusi vin de la un examen, mi-am lasat fata la sot la serviciu vreo doua ore. nu ma plang,ci vreau sa iti spun ca e usor ,daca vrei.

nu te mai gandi atat! fa-l si gata! sa recitesti apoi postarile tale si sa razi!

apropo, eu am impresia,citind asa printre randuri ca soata si-ar dori totusi copil,insa,iubindu-te asa mult ii e frica sa iti ceara asta,avand in vedere prin ce ai trecut!


apoi mie mi-a murit tatal de mica. ce era sa fac? sa ma gandesc toata viata ca poate o sa mor si eu de tanara si o sa las un copil pe drumuri si sa nu-l fac? Doamne feri!


ia-l pe sot si intreaba-l "draga sincer,tu vrei copil?" si daca da, atunci la treaba cu voi! lasa psihologia si psihanaliza pt mai tarziu. iti spun io ca atunci cand o sa-l ai in brate nu-ti va mai arde de framantari si cautari de raspunsuri!

hai,cu curaj,ca am vazut ca au nevoie de membrii noi pe la burtici!!!

eu am descoperit forumul asta cu vreo 4 luni inainte de a ramane pregnant si ma bagam si io in seama pe la discutii generale, mai atatam spiritele

dupa ceva timp,urlam ca sunt gravida si ca ce-o sa ma fac eu?

acusi ma intretin cu mamicile si mia schimbam una alta...deh..dependent de desprecopii.com!!!

ALEXIA,2 ANI ,7 LUNI
http://s127.photobucket.com/albums/p127/alexis1980_photo/

simali spune:

Draga Miss Parker,
Un copil poate fi el insusi o terapie pentru parintii sai. Poti sa-ti retraiesti prin el copilaria pe care n-ai avut-o, poti sa-ti demonstrezi ca existau solutii la problemele tale din copilrie procedand altfel decat au facut-o parintii tai, poti sa-l protejezi si vei simti ca te protejezi pe tine, cea mica si fara ajutor din acea vreme. Cand stai alaturi de el si te priveste asa cum numai un copil poate s-o faca, te vindeci de toate.

As vrea sa pot sa-ti trimit cea mai mica parte din emotia pe care o traiesc in fiecare seara cand, dupa ce a adormit, ma duc langa patutul copilului si-i mangai fetisoara bucalata si destinsa; pentru ca stiu ca ar fi cel mai sublim balsam pentru orice fel de rani, oricat de adanci.

Inima sus.



alice

delphin spune:

Am sa incerc sa-ti raspund si eu la unele din temerile si intrebarile tale.

Avem un baietel, lumina vietii noastre si ne dorim un al doilea, ca Sebastian sa nu ramana singur pe lume cand noi nu vom mai fii.

Prima data cand sotul meu si-a manifestat dorinta de a avea un bb, eu aveam 23 de ani.Raspunsul meu a fost imediat "Nu". Cei drept nu ma vedeam cu un copil. Anii au trecut, sotul nu a mai pomenit niciodata de copii. Ne era tare bine asa cum eram, singurei si indragostiti pana peste urechi. Si eu luam pilule si in fiecare luna i-mi era frica, in perioada de pauza, ca nu-mi va venii si ca am ramas insarcinata.

Si m-am obisnuit incet incet cu acest gand. Apoi vroiam sa realizez ceva, sa pot sa ofer totul copilului, daca intr-o zi vom avea. Am analizat si eu, asa cum a-ti analizat si voi si mi-am spus intr-o zi...In 2003 voi avea un bb.

Operatiunea bb a inceput in 2002. Vroiam sa-l nasc de ziua sotului sau ma rog, in apropiere. Am oprit pastilele, am inceput sa-mi urmaresc ciclul, am facut toate analizele posibile, atat eu cat si sotul.

Si am ramas insarcinata cand am vrut. Am avut noroc, pot spune. Am avut o sarcina relativ usoara. Pe mine ma stresau kg. Insa daca pot sa-ti dau un sfat pt. perioada sarcinii, ar fii " Nu neglija sotul". Eu, din clipa in care am avut confirmarea ca e baiat, greu mai realizam ce e in jurul meu. Intr-o buna zi sotul mi-a spus " Eu eram aici inaintea lui", desi era in al noualea cer si el pt. faptul ca va avea un baiat.

Nu am vrut sa ma ajute nimeni. Am ales sa invatam amandoi sa fim parinti. Deci, din carti, de pe site-uri si reviste si nu in ultimul rand instinctul matern, am invatat sa fim parinti. Ai sa razi poate, si eu am cartea despre care pomenesti si inca o duzina de cum ar fii "Totul se joaca inaintea varstei de 6 ani", sau ceva de genul acesta. Este una din cartile mele de capatai. Ti-o recomand cu placere.

Nu pot spune ca suntem perfecti, eu si sotul meu, ca si parinti. Incercam sa-i oferim totul, absolut totul. Insa stim sa punem si limite.

Acum ne intrebam ce faceam noi cand nu era Sebi? Uitandu-ne acum in trecut, parca viata noastra era fada.

Nu-ti voi spune ca e usor. Insa atunci cand alegi sa aduci pe lume un copil, faci un mic sacrificiu pt. viata ta sociala. Cel putin in primii 3 ani de viata. Sigur, se poate merge cu copilul in vacanta, insa altele sunt prioritatile. Cel putin asa a fost pt. noi. am respectat intotdeauna, oriunde am fii, programul copilului. Somn, mancare, tabieturi, ora de siesta, ora de culcare. Si in totdeauna a fost ok.

Nici eu nu am avut o copilarie super. Relatiile cu mama mea sunt relativ reci. Insa asta e! Incerc din rasputeri sa nu repet greselile mamei mele. Incerc sa nu tip asa cum facea ea, desi uneori nu e usor.. Corectiile fizice sunt foarte rare, o palmuta la fund, dar se pare ca nu stiu sa administrez, caci nu are efect.

Si lupt cu mine si cu rabdarea mea. Incerc sa-mi impun sa nu ma mai enervez, sa nu tip sa nu dau la fund. Si fiecare zi ce trece fara incidente de genul acesta i-mi face bine. Si ma bucur ca am reusit. Ma bucur pt. mine.

Pot spune sincer ca Sebastian ne-a adus un complement de fericire.

I-ti doresc curaj si sunt sigura ca va fii o alegere buna pt. tine. Nu-ti fie teama de trairile si emotiile prin care treci. Poti fii o mama mult mai buna de cat mama ta, si tu stii asta.


poze si iar poze,

aurora56 spune:

Si eu sunt intr-un impas .Pe de o parte doresc al doilea copil iar sotul imi spune ca sunt prea batrana(anul asta fac 38 ani) si crede ca nu voi mai putea face fata la sarcina si nastere iar temperamentul meu nervos nu s-ar descurca cu 2 copii .In plus el crede ca fiica mea ar fi sacrificata (9.5 ani)ca ar fi nevoita sa aiba ea grija de copil .Adevaru-i ca el a avut grija de fratele lui care era cu 10 ani mai mic si nu prea s-a bucurat de copilarie.
Am negat vehement si i-am spus ca fata mea nu va avea parte de acest tratament indiferent cat de greu mi-ar fi mie .Acum ma fereste non stop ca sa nu raman gravida pentru ca stie ca eu imi doresc totusi acest copil .Ce pot sa fac ?
Scuze MisParcher ca am folosit acest topic dar nu stiam unde sa postez problema mea .
Eu as dori sa mai fac un copil dar un graunte de frica tot am cand vad cata neglijenta este in spitale .
Eu cred ca atunci cand ambii soti doresc un copil chiar nu mai conteaza motivele.
In viata asta ,intervin atatea schimbari incat cateodata daca ne straduim uitam raul care ni s-a facut, umplandu-ne viata cu momente si lucruri frumoase .
Poate ca in momentul in care ai un copil, problemele tale nu te mai coplesesc atat pentru ca acest copil este raza ta de soare .

http://pg.photos.yahoo.com/ph/smolei_2004/album?.dir=/759fre2

Mickyyy spune:

Nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita, dar am fost un copil traumatizat psihic de parinti. Genul de copil care isi reprima sentimentele si urma aproape orbeste sfaturile lor, chit ca isi dorea altceva de la viata. Chiar daca la noi in casa n-au fost abuzuri fizice, au fost foarte foarte multe certuri. Tin minte ca mama il trezea noaptea pe tata sa-l mai ia la rost de ceva ce-si aducea atunci aminte. Ma rog, nu stiu cine avea dreptate, dar atunci eu i-o dadeam continuu lu'tata, cu care m-am inteles foarte bine.
Tata voia sa se desparta de mama, a si facut-o la putin timp dupa ce-am intrat eu la facultate; el a gandit ca-n felul asta ma protejeaza, dar indirect m-a afectat mai mult, pentru ca am fost povara care a dus-o el in spate ani de zile, nu si-a refacut nici el viata si nu i-a oferit nici mamei sansa sa si-o refaca, trebuia sa ma vada pe mine cat de cat pe picioarele mele inainte sa se gandeaca la el.

In fine, stiu ca nu se compara cu cele prin care ai trecut tu, dar si la mine povestea-i lunga (chiar azi, cautand un alt subiect, am gasit prin arhiva o Poveste cu si despre parinti scrisa de mine cu 3 ani si ceva in urma) si atitudinea parintilor a lasat urme.

Mi-am dorit copii, dintotdeauna, asta a fost probabil si motivul pentru care i-am pastrat pe amandoi, chiar daca au venit in cele mai nepotrivite momente. Sunt sigura ca de una singura n-as fi avut curajul sa pun piciorul in prag si sa zic gata, vreau un bebe. Acum mi-e teama sa nu fac si eu greselile pe care le-au facut parintii mei cu mine. Sunt momente cand simt ca-mi scapa situatia de sub control, ca ma comport exact ca mama, ca fac exact lucrurile pe care mi-am promis ca nu le voi face niciodata. Dar simplu fapt ca , constientizez singura ca gresesc, e un mare pas inainte. Am incercat si varianta psiholog, am mers la o singura sedinta si-am renuntat. Cred ca sunt suficient de puternica sa depasesc si singura momentele tensionate din viata mea.
Iar copii sunt extraordinari, m-au schimbat enorm de mult, nici nu pt concepe viata fara ei.

Si da, abia acum sunt in momentul cand imi (mai) doresc un copil. Si mi-l doresc atat de mult incat incet incet se transforma in obsesie (vezi Jurnalul unei sarcini imaginare). Stiu ca nu's gravida, e cam ca la tine cu pastila, sansele sa fi ramas gravida tind spre zero, dar am simptomele "imaginare" ale unei sarcini. Am facut cred ca vreo 3-4 teste de sarcina, stiu ca n-are cum sa mai apara o a doua liniuta, dar de fiecare data cand trec pe langa o farmacie, imi vine sa intru sa mai iau un test....poate cine stie....l-am facut prea repede, n-a fost bun, nu l-am facut dimineata la prima ora cum scria pe prospect, etc.
Imi doresc copilul, dar n-am curajul sa renunt la protectie si sa ma pun pe treaba acum, momentul nu-i cel mai bun, desi macar acum avem casa noastra, fata de primele sarcini cand stateam cu chirie...

Hai ca tre sa plec, incuie astia firma, si ma lasa aici.....mai scriu maine!

Mickyyy si cele 2 fete cucuiete: Malina Ioana (www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=34545" target="_blank">31.03.2004) Daria Maria (www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=58164" target="_blank">22.06.2005)

marimar spune:

MissParker,
Vreau doar sa-ti spun ca DRAGOSTEA INVINGE TOTUL!
Dragostea de copilul tau te va face sa fii puternica si sa-ti invingi toate temerile si crede-ma, nu vei regreta absolut niciodata ca l-ai facut, gindu-l asta poti sa-l scoti din minte !

Pentru ca tu ai trecut prin momente si experiente cumplite si vei fii ca o leoaica , il vei proteja si vei invata ( din instinct si din carti, cursuri) cum sa te comporti, cum sa-l educi, cum sa-l cresti cel mai bine. Iar el iti va da inzecit inapoi, dragostea pe care o vei simtii ca se revarsa asupra ta va fi ca un balsam pentru toata suferinta prin care ai trecut in viata.

Voi sinteti doi oameni minunati care se iubesc si care pot oferi unui copil atmosfera perfecta in care sa creasca: o familie plina de iubire. Pentru ca un copil are nevoie in primul si in primul rind de iubire. Pe care tu si sotul tau sinteti mai mult de cit capabili sa o oferiti ! Sa-ti spui asta mereu si toate temerile tale se vor spulbera !

Mult succes la bebe! Sau la bebei....

-------
Life's a journey, enjoy the trip !

silvi_2005 spune:

Nu stiu in ce masura te va ajuta povestea mea dar pe mine una chiar m-a impresionat povestea ta si nu puteam sa nu iti raspund.Mie mi-au placut intotdeauna copiii dar asa...la nivel de privit si admirat. Mi-am dorit dintotdeauna sa raman insarcinata atunci cand imi propun si copilul acela sa fie un copil asteptat si dorit. Nu are rost sa ma lungesc cu copilaria mea, nu a fost nici cea mai fericita nici cea mai nefericita....asa ca voi trece peste.
Sunt casatorita de 5 ani si sunt impreuna cu sotul meu de 7 ani, la inceput nici nu s-a pus problema sa avem un copil iar apoi in fiecare an aparea altceva, sa definivez cu job-ul, sa ne luam apartament, sa mai facem o vacanta. Fiind presata....oarecum de timp, avand unele probleme de sanate era indicat sa nasc inainte de 30 de ani am lasat problema asta pe ultima suta de metri. Am renuntat la tablete si am asteptat 2 luni uramand ca sa raman insarcinata cand "se va intampla". Am ramas in prima luna, cred ca nici nu eram complet pregatita emotional,am avut o sarcina destul de grea cu unele probleme dar mai ales mi-am dat seama ca nu stiu nimic despre ce inseamna sa cresti un copil. Am incercat sa citesc tot ce s-a putut si sa am inca incepand din sarcina conduita perfecta dar stiam ca totul e de fapt teoretic ca practic habar nu aveam ce urma sa se intample.
Am nascut cu bine un baietel minunat si in momentul imediat urmator mi-am dat seama ca framantarile mele erau nejustificate dar cineva acolo sus ma lasase sa imi bat capul cu asta. Dragostea nu se invata, se simte, se primeste si se daruieste. De atunci fiecare zi, usoara sau grea e pentru mine echivalentul asistarii la un miracol, vad cum creste sub ochii mei fiul nostru si vad cum se formeaza un om. Si singura mea grija e ca el sa fie cel mai fericit copil din lume. Si voi fi bucuroasa sa am aceasta grija toata viata.
Si daca m-ai intreba daca imi pare rau ca am amannat sa fac acest copil ti-as raspunde ca nu, pentru ca nu are nici un rost sa iti para rau pentru trecut, te-ar impiedica si ti-ar ocupa prezentul si eu nu las sa se intample asta. Sunt fericita pentru fiecare moment si iti doresc din toata inima sa traiesti aceasta fericire.....sa nu crezi ca totul e roz pana ajungi aici dar despre greturi, nervi si kg luate in plus....vorbim dupa ce ramai insarcinata.

Silvi si bebe Alain 19.01.2006

---

Daca ceva se intampla o singura data, se poate sa nu se mai repete niciodata dar daca se intampla de doua ori, se va repeta sigur si a treia oara.