Increderea in sine
Raspunsuri - Pagina 3
alinaluchian spune:
quote:
Originally posted by simali
Nu stiu de ce la noi in tara, in anii comunismului, am exersat cu totii cum sa fim perfecti artificial.
Pentru ca ni se spunea ca suntem toti egali.
capra cu trei iezi spune:
simall imi place faza cu tacaneala, dar faza cu 
e mortala, mai ales aplicata la sefi
.
este greu sa educi si sa insufli corect increderea de sine unui copil.
eu avand trei imi mai ies din fire si de multe ori nu procedez tocmai corect. imi dau seama, dar pe moment nu mai rezist.
si desi sunt tanara si cu oaresce studii, am si eu faza cu maturatorii pe care o mai aplic fiului meu care n-ar citi o pagina in plus si nu si-ar face lectiile decat impins de la spate. 
asa ca sfaturile voastre sunt binevenite.
capra cu trei iezi cucuieti, si ce cucuieti!
anamari spune:
simali
si mie mi-a placut ideea cu statul pe toaleta...
cat despre comparatie, asa asa e...pe mine cred ca m-a marcat faptul ca am fost mereu comparata in copilarie cu x si y...si de multe ori in detrimentul meu.cred ca intentia era buna-sa mi se insufle spiritul de competitivitate, dar efectul a fost exact pe invers-si acum sunt extrem de sensibila la parerea celor din jur despre mine, si anume fac multe lucruri impotriva dorintelor si nevoilor mele ca sa le castig afectivitatea, increderea-chiar si cand nu mi se cere explicit, ...ceea ce e gresit, pentru ca daca intr-adevar trebuie sa faci multe pentru cei din jur sunt anumite lucruri pe care trebuie sa le faci pentru tine....
alta problema vine din "impinsul de la spate" -sa iei 10 tot timpul altfel esti certat sau pedepsit...tocmai am dat un examen azi si ca de obicei am simtit fluturasi in stomac si dureri de cap...Nici un copil nu trebuie sa aiba rezultate perfecte la scoala...atata timp cat sti ca munceste greu si se straduie orice note ia e ok.
mate spune:
Fetelor,eu cu fusul orar va citesc cand voi dormiti.
Spunea cineva(scuze ca nu-mi aduc aminte cine) ca am facut primii pasi pentru cresterea nivelului "stimei de sine": am emigrat si am facut un copil.Perfect adevarat,poate si de aia am constientizat intotdeauna ca vreau sa ma desprind de parinti,repede,sa fiu pe picioarele mele si sa fiu departe de societatea in care m-am nascut si educat,cu toate prejudecatile care o mananca de la radacina.Si uite ca am reusit si,poate la suprafata,pentru cei din jurul meu,sunt o femeie puternica: care si-a luat viata in maini de la 0,la capatul lumii,care a facut un copil,care in acelasi timp are un job de responsabilitate etc.Da,la suprafata sint puternica.Dar in interiorul meu stiu ca nu este 100% asa.Ma lupt cu mine,cateodata reusesc dar cateodata nu si sunt nefericita,mi-e ciuda pe mine in primul rand.
Oana,mamica lu' Iepurici Alerg P'Aici
(27 Nov 2004)
Christinel
New Zealand
Osama
Cine da din coate...departe ajunge...
copiloi spune:
quote:
Originally posted by simali
A, si am uitat. Cand ma intimideaza cineva, mi-l imaginez pe WC.
Asta am citit-o si la Patapievici!
simali, mi-a placut cum ai scris. Am citit topicul dimineata, si azi in drum spre casa ma gandeam tocmai la ce-ai scris si tu.
Pe scurt.....parerea mea e ca increderea de sine se poate recupera doar raportandu-te la cei din jur, mai mult sau mai putin apropiati tie. Trebuie sa existe in viata ta niste puncte de referinta, la care sa te raportezi si foarte important este feedback-ul celor din jur, in functie de care te (re)evaluezi. E foarte important sa-ti cunosti limitele si, in functie de ele, sa-ti fixezi niste obiective.
Iar in ceea ce priveste judecarea parintilor....eu, cel putin, nu-i judec pe ai mei (nu ca nu as avea motive). Dar mi-e frica s-o fac, caci nu stiu cum am sa fiu eu ca parinte. Oricum, cand mi-e bine, le datorez asta a lor mei, cand imi merge prost, singura vinovata de acest lucru sunt eu.
Alina
Principesa spune:
Mate, eu nu am intalnit pe nimeni care sa fie 100%. Insa faptul ca tu resimti asta ca pe o lipsa ma face sa imi pun din nou intrebari legate de dorinta ta de perfectiune. Si asta este una dintre originile cele mai perfecte ale disconfortului interior si lipsei de incredere in sine. Crezi ca ceilalti te-ar putea iubi si accepta daca nu ai mai incerca sa fii perfecta si sa le faci pe plac?
Anamari, sa muncesti nu este suficient? Trebuie sa o faci neaparat din greu? Pt ca muncitul de greu este un alt mod prin care se exprima autoneacceptarea.
Crinutz, in afara de faptul ca poate vei invata de la ceilalti cum se iubesc mai mult, vei incepe sa faci si tu asta cu tine?
Iubibubi, eu nu cred ca este imaturitate si fuga de respundere ci in primul rand cred ca este o frustrare mare in acea relatie cu parintele care nu a fost depasita.
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
Andrada spune:
Principesa, asa mi-o imaginez si pe sor-mea raspunzind. Si ea a terminat psihologia,
A
www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu
lorelaim spune:
Gazzella bine ai re-venit pe forum 
Apropo de ascultarea pasiva - in ultima carte pe care am mentionat-o "How to talk so kids will listen..." exista niste strategii foarte faine cum sa-i faci pe copii sa se simta responsabili pt faptele lor si sa trateze cu toata seriozitatea actiunile lor. Pe langa ascultarea pasiva cand parinele este "sfatuit" de autoare doar sa spuna ceva de genul "inteleg", "da", "deci asa", etc - astfel incat sa-i provoace micutului dorinta de-a-si dezvolta singur ideile si de a povesti cat mai cu de-amanuntul ce a facut si cum gandeste, etc - mai este si "iti inteleg sentimentele" si negocierea. Ceva de genul: copilul vrea ceva musai si face o micuta criza de furie (in public - ca sa fie show-ul complet) - parintele se aseaza la nivelul copilului (ochi in ochi) si ii spune ca-i intelege perfect frustrarea si-l roaga pe copil sa-l "ajute" (pe el ca parinte) sa rezolve impreuna problema astfel incat amandoi sa fie multumiti. Pur-si-simplu ii schimba copilului optica - acum micutul devine dintr-odata important si are un cuvant de spus. Parintele ia o hartie si un creion si scrie dorintele copilului. Dupa ce a terminat lista atunci incep s-o discute punct-cu-punct - adica parintele va ceda un picut (un punct doua de pe lista), copilul va ceda un pic mai mult... dar pana la urma tot se ajunge la un numitor comun... Si astfel copilul invata ca parerea lui CONTEAZA cu adevarat si ca parintele intelege. Dar totodata invata ca prin isterie nu rezolva nimic... cel mult isi infurie odata in plus parintele si strica totul.
Eu am aplicat aceasta strategie (de cand am citit cartea umblu cu hartie si pix in buzunar) cu fetita mea (care are doar 27 de luni - deci inca nu este prea complicat sa negociez cu ea) la magazinul de jucarii. Si functio! De fiecare data facem listuta cand sa iesim din magazin: ce vrea ea... si ce pot (sau mai bine zis NU pot) eu sa-i cumpar. Iar cu povestitul - pe moment n-am probleme ca-i vorbareata ca si mama-sa (subsemnata) asa ca-i turuie gura si-mi inventeaza povesti si ma imita (este foarte maternala/ grijulie cu poneii ei)... Voi vedea eu mai tarziu.
O alta idee - preluata din cartile despre educatia Montessori: da-i copilului libertatea de a alege... dar nu orice... da-i 2 max 3 posibilitati de alegere a activitati/ jocului si lasa-l pe el sa decida. O data in plus va simti cat este de importanta/valoroasa parerea sa pt parinti si va aprecia acest lucru. Implica-l in treburile casnice "ca pe un om mare", lasa-l sa incerce sa se incalte & imbrace singur - nu te oferi sa-l ajuti decat daca-ti cere.
Eu personal gandesc ca nu trebuie sa ma raportez la ceilalti ca sa fiu fericita cu mine insami. Sunt pur-si-simplu eu - o creatie a lui Dumnezeu si trebuie sa ma iubesc si sa ma respect asa cum sunt (daca bunul Dumnezeu ma iubeste si ma ocroteste - eu cum sa nu ma iubesc - asta ar fii si culmea!) Frumusetea noastra (fizica si psihica) si valoarea noastra umana o putem citi cu adevarat doar in ochii celor care ma iubesc. In adancul nostru toti suntem niste fiinte SLABE si neputincioase... Dar taria omului consta in a-si accepta slabiciunile. Eu recunosc ca m-am indragostit de sotul meu odata in plus (ca deja eram, pana peste urechi) atunci cand l-am vazut plangand (cand i-a murit de cancer un prieten).
Numai bine va doresc,
Lorelai
anamari spune:
Principesa
cand pornesti in viata cu anumite disabilitati/deficiente sau cum vrei tu sa le numesti, uneori a munci nu e de ajuns.cel putin asa vad eu lucrurile...
...dar in genere ai dreptate, munca e suficienta....
Mate
ma gandeam ca si eu am emigrat, am trei copii, am o slujba full time, am cumparat de curand o casa din munca noastra...dar asta nu e important din punctul de vedere al stimei de sine. Important e cum te raportezi la ceea ce ai realizat...si de ce te raportezi asa...si ce poti face sa te schimbi....
Donia spune:
quote:
Originally posted by blue eyes
Eu as zice Fii constient de propriile capacitati si limite, dar nu stiu cum am putea adapta-o pe intelesul copiilor.
O relatie sanatoasa are la baza: schimbul intelectual, apropierea emotionala si sexualitatea.
blue eyes, multumesc. Insa ai intuit corect ce vroiam si n-am scris, si anume ca ma gandeam la ceva ce poate fi inteles usor de copii, fara explicatii suplimentare. Pana la urma se pare ca varianta in engleza reuseste asta mai bine.
mate, dar de ce trebuie sa fii tot timpul puternica? De ce nu te placi si daca esti slaba? De ce nu ai mai multa ingaduinta fata de tine?
Daca esti slaba inseamna ca esti un om mai putin minunat?