Teama...limita normalului...
Raspunsuri - Pagina 2
sinzi_ana spune:
Intrebarea a fost prost pusa si nu am putut sa mai editez..
Ma gandeam cat de mult poti sa mergi cu teama asta??? Adica la ce nivel o poti suporta? Cam in ce masura e normal sa te temi ca ii vei pierde pe cei dragi???
Mie nu imi e teama de moartea mea...daca sunt singura in masina sau in avion (de exemplu...ca altele nu imi vin in minte) sunt relaxata...
Cand am zburat spre Ro doar eu cu David, 
ma tot gandeam care ar fi cea mai buna soltuie in a-l proteja pe David in caz ca avionul s-ar prabusi...
(ca sa fiu pregatita). Si bietul avion a avut un zbor lin si tare calm...deci nu aveam motive de ganduri negre...(apoi am vazut stirea cu avionul rusesc prabusit...si ma gandesc iar cu groaza la zborul inapoi...desi sunt un pic multumita ca au fost si supravietuitori - deci am o boaba de optimism)
Uneori ma gandesc ca imi e frica mai mult de durerea mea decat de moartea lor...
Nu stiu cat de bine m-am exprimat...
Dar...ma simt mai usurata ca nu sunt singura cu ganduri "negre"
Fiecare dimineata e un nou inceput
Sinzi, Radu
si David
David
noltic spune:
Buna Sanzi! Teama face parte din viata noastra, este ceva normal, nu poate fi limita acestuia decat daca permitem asta; o atitudine pozitiva, optimista, o igiena emotionala adecvata aseaza acest concept intr-o gama de valori reala si fireasca: lucrurile se intampla pentru ca trebuie sa se intample iar noi putem influenta desfasurarea lor in bine sau rau in functie de tipul de energie care ne caracterizeaza. Teama apare ca urmare a necunoasterii, neintelegerii anumitor aspecte conflictuale in plan emotional, psihologic de cand incepem sa deschidem ochii in aceasta lume si sa ne intrebam: DE CE? DE CE? DE CE? Ceea ce interpretam acum ca si teama, obsesie se datoreaza de cele mai multe ori amintirilor neplacute si neelucidate din perioadele anterioare: este normal sa raportam ceea ce se intampla acum la ceea ce am cunoscut candva si ne-a marcat afectiv; perceptia afectiva, ca impact, este mai directa decat analiza rationala si faptul ca nu reusim sa traducem corect in cuvinte ceea ce simtim emotional duce la agravarea senzatiei de teama(sufletul nu il linistesti prin cuvinte ci prin sentimente). Ca sa indepartezi aceasta stare neplacuta incearca sa ii descoperi motivatia; apeleaza la familie, prieteni, vorbeste deschis despre ceea ce simti fara retinere si cu timpul(numai simplul fapt ca te auzi vorbind,uneori este benefic) vei reusi sa capeti incredere in sine ca sa clarifici ce te roade si sa vezi lucrurile asa cum sunt. Bucura-te de ceea ce ai, razi si fii fericita. Altfel ajungem rapid la un nivel de dependenta care ne duce la medic, acesta trateaza boala si mai putin bolnavul, se intareste convingerea ca avem probleme care necesita interventie de specialitate si chiar ca ne imbolnavim. Vorbind cat mai mult despre problema ta reduci din presiunea care te apasa si cu timpul vei vedea ca aceasta nu mai are acelasi impact distructiv asupra perceptiilor tale, s-a materializat intr-o experienta clarificata sau o poti uita. La final nu ma pot abtine sa nu o citez pe Principesa cu motto-ul ei: cumva o sa fie...
Cu respect,
Nick
Principesa spune:
Pai Sanzi, miie mi se pare ca te-ai exprimat f bine.
Acum e bine sa facem niste delimitari conceptuale pt ca tot vehiculezi conceptul de normal. Or fi paradigme din perspectiva carora o fi normala teama asta.
Insa din paradigma la care ma raportez eu, teama este normala si cand spun normala ma gandesc la adecvata la context, atunci cand comunica prezenta unui pericol fata de care e nevoie sa te aperi. Acum trage tu concluzia cat de normala e teama ta.
Mai trag eu o concluzie: ca aceasta anxietate intotdeauna vine la pachet cu o mare creativitate. Aceasta creativitate este o resursa pe care o poti folosi in sens opus decat pana acum. Decat sa creezi scenarii catastrofice, creeaza scenarii cat mai roz.
Aceste temeri pot fi in linii mari comune pt mai multe persoane dar cu siguranta ca sunt si note distincte. In legatura cu teama legata de pierderea partenerului in general e vorba de teama de abandon.
Temerile legate de pierderea copilului au legatura cu relatia cu parintii, cu mama in general si cu modul in care a trait ea relatia respectiva.
Deci da, cu siguranta ca in aceste temeri despre suferinta ta e vorba.
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
Principesa spune:
Alina, oamenii au in interiorul lor resurele necesare pt a face fata provocarilor vietii. Doar ca uneori ele sunt blocate si oamenii au nevoie de ajutor pt a invata sa le foloseasca. Resursele pot fi aspecte temperamentale, cunostinte si informatii, trasaturi de caracter, orice poate fi adaptat ca suport la context.
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
sinzi_ana spune:
Pai de multe ori schimb scenariul in ceva cu happy-end, dar frica vine de undeva mai adanc...desi in mintea mea totul se termina cu bine...stiu ca e putin "fortat" (ah...nu stiu cat de bine ma exprim).
Normal, in sensul...ca parca in ultimul timp sunt mai dese (poate ca am si plecat intr-un mediu nou si suntem singuri acolo) si ma gandesc cat de mult poti sa "duci"...adica, daca in timp, gandurile astea negre pot pune stapanire pe tine...si cum poti sa le raresti un pic frecventa...sau sa le dai la o parte ca sa nu te afecteze...
Deocamdata, faptul ca schimb scenariul dupa ce ele navalesc nu ma ajuta...
Fiecare dimineata e un nou inceput
Sinzi, Radusi David
David
light spune:
Sinzi si mie mi se intampla aproape la fel, si tot asa imi vin in minte tot soiul de scenarii si pe langa cele descrise de tine imi mai e frica si de boli grave, mi-e frica sa nu li se intample celor dragi, in special copilului.Si sunt la fel ca si tine foarte optimista.
fara drept de semnatura
anamari spune:
uite cum interpretez eu chestia asta cu limita normalului...
Daca ai o problema - tristete, distractibilitate, teama (adica ,ceva de genul esti mai trist decat majoritatea cunoscutilor), dar inca poti functiona normal si te poti bucura de viata, esti ok, esti "in limta normalului" daca e sa ne exprimam asa...Mai ales teama, grija e un gand foarte puternic -poate unul dintre cele mai intense , umane moduri ale gandirii...
In momentul in care teama te impiedica sa fi ceea ce iti doresti sa fi, in momentul in care nu mai poti dormi de teama, in momentul in care aceasta teama iti dicteaza actiunile si deciziile -de exemplu dai telefon la gradinita sa te asiguri ca au usa inchisa, atunci...e bine sa-ti pui un semn de intrebare...
Oricum asta asta e doar interpretarea mea- a uneia care oscileaza de o parte si cealalta a "limitei normalului"....
anamaria-Alex 24.08.1993 ,Lia 21.10.2004 si Liam-17.11.2005
poze de copii cuminti
just my 2 cents
Catalina spune:
Buna,
subiectul acesta parca a fost scris de mine si despre mine. Parca de o viata traiesc cu teama. De moartea celor din jur, de evenimente neplacute, de multe. E adevarat ca s-au intamplat cateva evenimente in familia mea care m-au cam shocat dar ... totusi cred ca sunt exagerata. Ciudat, imi dau seama de acest lucru si cu toate astea nu pot alunga teama. E un gand tampit in capul meu care imi spune ca daca zic intr-o zi ca imi bag picioarele si sa fie cum o fi ca oricum nu pot io sa fac nimic, atunci se va intampla ceva.
Vezi tu anamari, eu cred ca am depasit limita despre care vorbesti tu. Eu sunt un om mai trist ca ceilalti si nu prea mai gasesc bucurie in nimic. Sunt insarcinata, dupa 7 ani de tratamente, am un sot care ma iubeste si nu mai stie ce sa imi faca sa ma vada zambind si eu stau si imi las mintea sa creeze cele mai sumbre scenarii (despre familia mea sau despre el). Si prostia este ca starea asta nu ne ajuta sa fim mai pregatiti pentru ceea ce va veni rau cu adevarat. Dimpotriva, cum deja suntem secatuiti de energie dupa atata teama, ne va fi mai greu, cred.
In orice caz, acum ma gandesc cu groaza ce efecte va avea starea asta absolut tampita de frica aproape continua pe care o am asupra bebelushului pe care ma pregatesc sa il aduc pe lume. Cat suna de groaznic, adevarul este ca se pare ca nici macar acest gand nu ma poate face sa ma detasez ... .
Catalina
lena spune:
Sanzi si eu am temeri de soiul asta, ba chiar ciudatenii de vise, dar le controlez cu ajutorul creierului, nu stiu cum sa ma exprim mai bine...sa incerc, de exemplu nu-mi place sa dorm singura in casa si realizez scenarii cretinoide in capul meu, asta cred ca dovedeste ca avem prea multa imaginatie nefolosita corespunzator si atunci imi zic asa...cum le-am vizualizat "temerile" astea de ce nu m-as gandi la ceva frumos, o duna cu ierburi verzi mari, eu fericita acolo, etc, etc...eu am avut notiunea de moarte la 7 ani cand mi-a murit bunicul, si desi suna cretin eu tot il "vedeam" pe strada, de fapt il iubisem atat de mult, incat inca pastram imaginea lui, si o "vizualizam" ca sa zic asa(dar nu m-am speriat niciodata)...eu cred cu putere ca mintea noastra e cel mai puternic prieten dar si dusman al nostru...mai mult am discutat cu mama mea despre notiunea de moarte, copil fiind si mama mi-a explicat extrem de frumos: e ceva undeva unde ne ducem cu totii, dar ne intalnim din nou, nu ca trupuri ci ca suflete si mi-a recitat din Nichita Stanescu cu "tot ce avem mai de pret sunt amintirile si sentimentele noastre" si de atunci niciodata nu m-a socat ideea asta...poate suna cretin...si prea siropos...dar traiesc cu senzatia clara ca trebuie sa ma bucur la maxim de orice, ca undeva, candva se va termina, dar eu o sa pastrez cu mine "dvd-ul" vietii mele
si sigur va incepe cu momentul "nasterii" lui t-rex(fii mea), fiindca atunci am avut senzatia clara de sfarsit si inceput contopite, asa ca un infinit.
cred ca nu exista o limita a normalului, doar ca unii traiesc cu teama asta ceva mai accentuat, iar altii o "delimiteaza" mai bine, zicandu-si ca e doar o teama si atat, innabusindu-o.
ti-as recomnada sa citesti cartea Paula de Isabel Allende, scrisa de aceasta cand i-a murit fiica la 28 de ani de o boala foarte rara, porfyria, care te face sa cazi in coma si nu mai iesi de acolo...mie una mi s-a parut foarte linistitoare, plina de iubire si eliberatoare.
Lena si t-rex Freya
anamari spune:
Catalina
dezechilibrul hormonal poate juca un rol important in anxietate/depresie. Si am citit ca tratamentele pentru infertilitate duc la un astfel de dezechilbru. dupa nasterea bebe-ului vor fi nopti nedormite, probleme hormonale-mai ales daca alaptezi...si daca chiar nu poti face fata cauta un doctor bun si fara rusine du-te la doctor. Cu un tratament adecvat/ poate si ceva terapie cu cateva strategii de control al temerilor , cu timpul si revenirea hormonilor la starea lor normala vei fi din nou tu ....si vei fi o mamica de nota 10.
anamaria-Alex 24.08.1993 ,Lia 21.10.2004 si Liam-17.11.2005
poze de copii cuminti
just my 2 cents