Teama de adoptie
Raspunsuri - Pagina 9
Tabitha spune:
Buna tuturor!
Citesc de mult ce se scrie pe aici si pe la capitolul FIV, deoarece am trecut deja prin experienta unui FIV+ICSI nereusit si dr. ne-au dat sanse de cel mult 10% la un al doilea FIV. Oricum nu am embrioni de la primul FIV, caci si atunci mi s-a implantat 1 singur embrion care reusise sa reziste pana la trasnfer. Problema e la sotul meu, care a fost diagnosticat f. aspru: azoospermie. Stiu ca si el a suferit in urma esecului, insa mi-a spus ca mai presus de orice isi doreste o sotie, nu neaparat un copil. Daca ar fi sa fie si un copil, in regula. Daca nu, asta e.
Pentru mine insa si sotul si copilul sunt pe acelasi plan. Si nu stiu ce sa fac. I-am promis ca nu-l mai bat la cap cu dorinta mea de a avea copii, dar eu nu pot sa nu ma gandesc la acest lucru. Si imi doresc din toata inima un copil. Ma apropii cu pasi amenintatori de varsta de 30 de ani si imi dau seama ca viata mea este totusi neimplinita fara prezenta unui copil. Oricat incerc sa ma conving singura de avantajele vietii DOAR in 2, nu reusesc. Zi de zi, noapte de noapte ma gandesc la dorinta de avea copii, dorinta pe care nu mi-o pot infrana. Nu imi este teama de adoptie, dar deocamdata nu pot sa recurg la aceasta solutie deoarece sotul meu nu vrea sa auda de asa ceva. Stiu ca a facut un sacrificiu enorm cand a acceptat sa faca biopsie testiculara, dar totusi nu vreau sa ma opresc aici.
Ma bucur pentru voi, cele care ati reusit sa aveti un copil fie prin infiere si pentru cele care va aveti sotii alaturi de voi in incercarea de a infia un copil.
Sper ca si pentru mine sa rasara soarele odata si odata.
Va multumesc ca existati si ca-mi dati speranta.
Tabitha
Ignatica spune:
Va multumesc mult pentru incurajari. Prea multa sustinere din partea apropiatilor nu am si probabil ca ati fost si voi in aceeasi situatie.
Am 24 de ani, un singur esec in ale sarcinilor si pentru toti din jurul meu sunt foarte tanara pentru a ma gandi deja la o adoptie.
Si sotul meu doreste sa mai incercam macar o data sa avem bebe natural inainte de a ne gandi sa adoptam. Problema e ca nu este el cel care pierde sarcini si intra in depresii, ci eu. Indiferent cat m-ar sustine , trauma psihica si fizica imi apartine in totalitate.
Ce imi doresc eu de la viata este totusi sa scap cu mintile intregi. Prefer sa fiu o mamica sanatoasa pentru orice fel de copil.
ignatica
marrina spune:
Draga Ignatica,
Ce-ar fi daca i-ai arata sotului tau randurile scrise de tine aici? Sau daca v-ati duce intr-o vizita la un centru de plasament din Brasov?
Eu cred ca 24 de ani nu sunt putini daca tu asta iti doresti. Nu apleca ureche la gura lumii dar incearca sa-l ai pe sotul tau alaturi. Sunt sigura ca nu a zis un "NU" mare de tot.
Mult succes!!!
pisoi3 spune:
Fetele,
Eu am in burtica un bebita de 26 de saptamani pe care l-am dorit foarte mult, l-am asteptat timp de un an si jumatate (putin, stiu, comparativ cu multe dintre voi). Cert e ca la un moment dat, cand bebe nu aparea inca, am inceput sa ne punem intrebari, daca e ceva in neregula cu noi si daca nu putem avea copii. Nu am facut nici un fel de investigatii de fertilitate, am fost si suntem contra lor (nu din motive religoase, pur si simplu consider ca banii investiti in acele tratamente pot fi folositi pentru a ajuta un copilas; ca sa nu mai vorbim de efectele secundare care apar in urma folosirii tratamentelor de fertilitate), in ceea ce ne priveste pe noi doi, pe mine si pe sotul meu. Am hotarat ca daca Dumnezeu nu ne da copilasul nostru vom adopta. Noi nu ne doream copil din sangele nostru, ne doream un copil. Asa ca nu conta daca ii dadeam eu nastere sau daca, vorba Aissei, era din burta altei femei, pentru ca asta e adevarul. Copiii sunt minuni de la Dumnezeu, ce conteaza cine le da viata? Conteaza cine ii creste si cine ii vegheaza cand sunt bolnavi si au probleme. Asa ca ne gandeam deja sa incepem provedurile de adoptie cand am ramas insarcinata, fara nici un tratament, in afara de niste vitamine pe care le-am luat si care habar nu am daca au ajutat sau nu. Vreau sa va spun ca ne-am bucurat la fel de mult cum ne-am fi bucurat daca am fi adoptat un bebit. A fost sa fie asa dar as adopta si acum fara sa ezit si probabil ca o vom face, doar pentru a da o sansa unui copilas care nu a avut norocul sa se nasca intr-o familie care il dorea. Nu e vorba de mila, mila nu are ce cauta cand e vorba de un copil, e vorba de a invinge prejudecatile care ne inconjoara. Un copil adoptat iti poate da in cap? La fel poate si copilul natural! S-a mai vorbit despre acest lucru, nu vreau sa dezvolt si eu, vreau doar sa zic ca in orice facem exista un risc, un risc pe care trebuie sa ni-l asumam si sa invatam sa traim cu el!
Asa ca, Madalina, nu ai de ce sa te superi pe noi, noi nu am vrut decat sa iti spunem ceea ce credem noi, nu te-a condamnat nimeni si nu a zis nimeni ca ai sau nu ai dreptate, fiecare si-a prezentat opinia personala. Iti urez ca Dumnezeu sa iti dea puterea de a lua cea mai buna decizie!
Anda
toujours optimiste
http://tickers.TickerFactory.com/ezt/d/1;20724;122/st/20060107/dt/8/k/0200/preg.png
Pozici:
http://es.pg.photos.yahoo.com/ph/gatita_pequena2004/album?.dir=e131
Silvia_Pui spune:
Cred ca unele din lucrurile pe care le voi scrie s-au mai spus aici , nu am citit chiar toate postarile . Sunt convinsa ca cele mai multe dintre noi au gasit acest forum in incercarea disperata de a avea un copil .Cel putin aceeasta a a fost situatia mea si iata ca sunt deja 3 ani de cand deschid aproape zilnic forumul . La inceput cautama disperata pe asteptand un ingeras si incercam sa gasesc tot felul de solutii . Si eu am trecut prin tot felul de analize si teste , am fost chiar la un pas de moarte in timpul unei operatii . De atunci sotul meu a spus gata , nu mai accept sa te chinuie nimeni . La scurta vreme dupa aceasta am discutat prima dat cu Meme despre paii adoptiei (se intampla in decembrie 2003 ) . In septembrie 2004 am pornit in cautarea sufletelului nostru . Nu a fost deloc usor , am batut de multe ori la porti inchise , am fost pusi de multe ori in situatii dificile de lipsa de interes a unor oameni de la DPC care ar fi trebuit sa ne ajute . Mi s-au taiat piciarele cand la procesul de adoptie a spus ca nu este de acord si de ce ... pentru ca cei de la DPC nu ne-au comunicat ca ne trebuie certificate noi si le-au depus pe cele de la atestat , care aveau deja un an vechime . Am avut noroc ca in aceasta cale am gasit si OAMENI . Am gasit un judecator cu inima de aur care ne-a dat termen pana a doua zi sa ne refacem fisele medicale , am gasit un asistensocial care ne-a inteles dorinta de a avea un copil cat mai mic ..... Si toate acestea au fost pana la urma cu voia lui Dumnezeu . Acum insa suntem cei mai fericiti parinti ai unui ingeras de 6 luni si jumatate care ne-a umplut inimile de bucurie si casa de lumina . El este ce mi-am dorit mai mult si m-a facut sa ma simt pe deplin implinita . Am reinvatat ce este fericirea . Nimic nu se compara cu chiotul de bucurie al unui copil atunci cand mami vine acasa , cu senzatia pe care o ai atunci cand intinde manutele spre tine sa il iei in brate .
A fost grea incercarea prin care am trecut , dar a meritat .
Elise spune:
Am 30 de ani, incerc de citiva ani buni sa am un bb- realitatea este ca n-am avut nici macar o sarcina pina acum. Si de la virsta asta sansele descresc.
Mi-am pus problema sa infiez un copil.
Sint convinsa ca l-as iubi la fel de mult ca pe al meu.
La fel de mult.
Dar in alt mod.
In toate cazurile pe care le cunosc - si sint multe- un parinte cere mai mult de la un copil adoptiv decit de la unul natural. E mai inversunat pe reusita copilului adoptiv, e mai inversunat in incercarea de a-l creste BINE. Probabil si de aici exemplele "uite ce reusit a ajuns copilul adoptiv".
Imi este teama, la propriu, ca as avea aceeasi reactie.
Ca as lua respectivul copil cumva cu ideea ca trebuie sa ii ofer o viata buna si asta ar ajunge un scop in sine, dincolo de ce ar vrea sau nu copilul meu....
Poate gresesc. Sper sa gresesc....
Elise
galinarodica spune:
Buna seara
Eu sunt in proces de adoptie asa ca daca aveti nelamuriri pot sa va mai ajut. Un lucru e sigur noua lege nu-i ajuta pe bebici ci pe mamele iresponsabile care i-au abandonat. Procedura e greoaie si idioata. Concret am toate actele gata de la sfarsitul lui aprilir inceputul lui mai. Am apelat la toate cunostintlele posibile si imposibile nu gasesc copil. Va vine sa credeti? in bucuresti sunt 400 de cereri de doptie si 40 de copii adoptabili....fara comentarii.
Ceilalti multi la numar asteapta ca sa se poate decalara abandonul din oficiu adica cel putin 6 luni daca mama sau o alta ruda nu-l viziteaza in tot acest timp........Ma intreb daca idiotii care au conceput legea s-au gandit macar o clipa la faptul ca cu cat trece timpul si bebeii sunt mai maricei cu atat mai putine sanse de adoprie sunt. Practic dupa varsta de 3 ani sansele scad sub 10%; majoritatea posibililor parinti isi doresc firesc copii mici pentru a trece cu ei impreuna etapele vietii si pentru a avea cat mai putine "tare" fiindca mediul dintr-o institutie de ocrotire (chipurile de ocrotire) numai natural nu e...
M Oana spune:
Eu cred ca viata este mult mai simpla.
Adoptam un copil, deoarece iubim copiii, iubim ideea de a oferi dragoste unui pui de om, ajutam un sufletel si astfel ne ajutam propriul suflet, sa se implineasca printr-un ingeras....
Se spune chiar, ca in dragoste, mai mult simte fericirea cel care daruieste, decat cel asupra caruia se rasfrange iubirea.
Noi suntem in momentul in care avem dragoste in noi si vrem s-o daruim unor suflete.....
Am daruit dragoste parintilor, sotului, rudelor, prietenilor.... a venit momentul sa daruim si unui pui de om...... Daca natural nu se va putea, avem de ales: daruim unui alt copil sau renuntam la a iubi un pui mic de om, adica la ultima si cea mai evoluata forma de iubire (mame suntem/ajungem sa fim, intr-un fel, si pentru sotii nostri!). Exista femei care pot sari peste implinirea sub aspect matern, dar alte femei pur si simplu nu pot face asta!
De la aceasta varianta simpla sunt convinsa ca se pot crea tot felul de "si daca", insa nu cred ca merita sa ne complicam viata, pe care destul ne-o complica necazurile, bolile...
Iar cel mai frumos este sa iubim neconditionat, fara sa asteptam recompense, laude, glorie, perfectiune, idealism...
Rodica, mesajul tau a aparut dupa declaratia mea de dragoste cu privire la copii.
In ceea ce priveste aspectul juridic, dragostea legiuitorilor pentru copiii abandonati si mamele adoptive nu prea a existat, ci doar multa ratiune rece si multe calcule prea matematice si absurde, atunci cand se aplica in practica. Noua lege vine sa simplifice, sa protejeze copiii si mamele naturale (spun legiuitorii), dar, in fapt, creeaza multa birocratie si nu se ia in calcul factorul uman (suferintele unei mame/familii adoptive).
Trebuie ceva mai multa vointa ca inainte de 2005, dar imposibil nu e.......
Adevarul e ca teama de sistemul adoptiei, cel din 2005, e ca o palma pentru cei care au depasit teama de adoptie.
E ca in comunism (sau ca in sistemul italian de divort), cand doreai sa divortezi, dar statul cerea muuulte probe pentru a pronunta o sentinta. In socialismul de acum se poate divort intr-un singur termen, dar adoptia dureaza multe luni (ma refer la cele premergatoare instantei), extrem de grele pentru cei implicati.
monagan spune:
Ignatica si eu te sustin 
.Orice decizie ai lua, este cea mai buna pentru tine.
MG
galinarodica spune:
Oana draga eu am vazut cum stau lucrurile. Statul nue interesat decat de banii pe care poate si reuseste sa-i ia din munca noastra si cam atata...Eu am lucrat si in invatamant. Iubesc copii ca pe ochii din cap chiar daca nu am inca eu unul al meu. Am plecat la drumul asta fiindca mi s-ar parea o dovada enorma de egoism si imaturitate ca avand mijloace decente de trai si un suflet apt pentru a creste si educa un copil sa nu ofer aceasta sansa unui micut. Parinte e cel ce te creste nu cel care te aduce pe lume...Crezi ca legea incearca sa-i apere pe micuti? Citeste-o te rog atent si o sa-ti schimbi parerea. Daca zici ca ai lucrat in sistem spune-mi si mie cam cate din cele care si-au "uitat" pruncii in maternitate cam la 2-3 ore de la nastere s-au intors sa-i ia acasa? Si atunci ma intreb e in favoarea copilului sa astepti 6 luni ca poate poate ii vine ei mintea la cap?
De mai bine de 5 luni astept sa ma sune cineva sa-mi spuna hai femeie sa vedem e vreun micut care are nevoie de parinte? Stii ce mi-au spus cand mi-au dat atestatul? Momentan nu-s copii adptabili pe nici un sector da incercati pe la maternitati daca aveti vreo pila...Iar la maternitate mi-au spus pai cu te sa te ajutam noi ca noi nu stim statutul juridic al micutilor...
Sa-ti mai spun ca o cunostinta a unei vecine a venit la mine mai acum 1-2 luni sa-i spun ce acte ii trebuie pentru adoptie. Mi-a zis ca il cunoaste pe preotul de la un leagan (nu spun care...)si desi si eu am fost la acel leagan mi s-a spus ca nu au copii adoptabili....rezultatulea are copilul acasa ( mai putin 1500 euro pe care ii avea pregatiti). Fara comentarii
Si tu vrei sa cred in corectitudinea legii si a celor ce o aplica? Tu ai mai crede?