Copil de 2 ani si 2 luni respinge parintii

Cyan spune:

Trandafir,

Nu ai de ce sa iti faci atatea probleme.

Cateva observatii:

1. Fetita e la o varsta foarte mica, comportamentul ei e in schimbare.

2. Majoritatea copiilor nu se comporta cum ar vrea parintii. Mamele ar vrea ca micutii sa arate ca au nevoie de ele in orice moment, dar copiii, oricat de mici, sunt entitati independente si au propria lor personalitate. Unora nu le place sa fie "sufocati", ca sa zic asa, de dragoste materna. Bineinteles ca au nevoie de mama in anumite momente si atunci o arata. Iar in altele arata ca nu au.

3. Ideea de a-ti trimite copilul la parinti a fost foarte buna si nu are consecinte negative. Copilul a avut nevoie sa se ataseze de cineva, si a avut la dispozitie si pe bunica si pe sora ta. Cand va sta doar cu tine, tu vei deveni figura principala. Am o prietena care a fost crescuta de bunici in primii 6 ani de viata (la tara, in timp ce parintii lucrau la oras), si nu a avut nici o problema cu parintii pe tema asta. E absolut normala, nu are probleme de personalitate sau mai stiu eu ce.

4. Ideea cu bunica in loc de day-care sau bay sitting e excelenta.

In concluzie, cred ca trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca fetita ta e o persoana care gandeste si simte diferit de tine.

Cyan

LindaZ spune:

Nu pot sa dau sfaturi, dar, la fel ca Anamariame, poate te ajuta sa iti spun ce am trait eu.
Am fost crescuta de bunici la 500km distanta de parinti, pana la 7 ani cand am inceput scoala. Stateam la ai mei in vacanta si mai veneau ei vara in concediu. Mereu plangeam in fiecare seara de dor de bunici, gaini, copii, locuri,mancare, etc... Dupa ce am inceput scoala mergeam in fiecare vacanta la bunici pana in clasa a VII a cand au murit. Acum merg in fiecare an sa vad macar casa.Mi-e groaznic de ciuda ca n-au trait mai mult sa isi vada stranepoata.Concluzia: i-am iubit foarte mult si niciodata nu am fost apropiata de parintii mei, desi, intr-adevar, material, mi-au oferit absolut tot! Ceea ce a facut totusi diferenta, pe langa faptul ca m-au crescut parintii tatalui meu si avem astfel aceleasi gusturi, preferinte si valori, e faptul ca petreceam cu el mult mai mult timp decat cu mama mea. Cu el mergeam cu sania, cu el mergeam la patinuar, cu el faceam felicitari, cu el imbodobeam bradul, cu el jucam sah si carti, el imi explica lectiile. Asta m-a apropiat mult de el. Ma doare, dar nu am amintiri de acest gen cu mama mea decat cumparatul de hainute, chiar daca si ea a muncit si mi-a cumparat tot ce am vrut.Pentru mine conta cel mai mult timpul! Nu am invatat sa fac mancare pentru ca mama mea nu avea rabdare sa imi arate.Nu dormea cu mine, ca dadeam din picioare.Mi-as fi dorit ca mama mea sa fi fost la tine, sa fi vrut sa recupereze TIMPUL pierdut. Pentru copil si nu numai, cea mai mare groaza e sa fie abandonat. Eu,desi am indata 30 de ani, a trebuit sa fac terapie ca sa imi iert mama pentru asta, dar inca mai identific uneori repercursiuni ale fricii de a fi abandonata ( care m-a urmarit toata viata si mi-a influentat subconstient cele mai importante decizii) desi acum am in sfarsit o familie fericita si un copil minunat!(dupa un divort al unei relatii de 9 ani de dependenta in care inconstient vroiam sa recladesc relatia cu parintii mei!!!) Acum as face orice sa nu imi dau copilul de langa mine, chiar daca unii nu inteleg de ce conteaza asa de mult.
Asa ca Felicitari, mamico ! si Succes !
Mihaela si Ioana

irina.c. spune:

quote:

---

Originally posted by LindaZ
Acum as face orice sa nu imi dau copilul de langa mine, chiar daca unii nu inteleg de ce conteaza asa de mult.
Mihaela si Ioana

---

Eu te inteleg.Cred ca nimic nu e mai important decat ca un copil sa fie langa parintii lui,sa isi petreaca timpul impreuna,sa creasca impreuna.Din lumea aceasta nu luam nimic cu noi dincolo,doar fericirea pe care ne-am daruit-o unii altora.Irina si bb Ilinca(26apr04)
Traiesc in Romania si asta imi ocupa tot timpul

trandafir spune:

Draga mea Linda,
Efectiv m-ai facut sa plang si iti inteleg perfect de bine starile prin care treci si ai trecut. Mie sincer imi pare enorm de rau pentru timpul pierdut pe care nu l-am putut petrece langa fetita mea. Ma doare ori de cate ori ma gandesc la asta si vreau sa fac tot posibilul sa-i daruiesc cat mai multa dragoste. As fi vrut sa-i pot darui si un al doilea fratior sau surioara, dar din pacate nu se mai poate. Ce sa-i faci? asa este viata. Oricum, imi pare imens de rau ca uneori sunt asa de obosita de la serviciu ca nu mai am suficienta putere sa ma mai joc si cu ea atat cat si-ar dori. Si asta ma doare. Acum, fac tot posibilul ca in masura timpului sa-i ofer toata dragostea din lume, insa cu dorinta de a nu o face rasfatata. Imi iubesc copilul atat de mult, incat ma tem cateodata sa nu ajunga o egoista si o maraita. De aceea, uneori imi fac tot felul de "teme" cum sa ma port cu ea si le explic si celorlalti din casa sa nu-i faca toate "mofturile" atunci cand incepe sa planga, dorindu-si ceva. I-am explicat ca in momentul in care incepe sa mi se maraie, sa planga sau sa tipe, din momentul acela n-o mai ascult. Nu stiu daca procedez corect, dar ea in secunda urmatoare inceteaza cu plansul sau cu urlatul. Pur si simplu nu ma mai uit la ea, oricat de tare ar "urla".
Va pup pe toate si va doresc copii frumosi si iubareti si pe care sa-i cresteti falnici si puternici.