Ma iubeste, nu ma iubeste

cafelutza spune:

flavia ramona..da..asa vad eu dragostea adevarata.Asa cum ai spus si tu.Atunci cind iti este greu sa=ti ofere ajutorul fizic si moral fara sa ceri,fara sa cersesti...si tinind cont de situatia nasoala in care esti,iti dai seama cum te simti sa-i mai si cersesti ajutorul.Draga mea ,nu pot decit sa iti urez ca si in continuare sa fie la fel,sa va intelegeti, sa va ajutati si sa va iubiti.Dupa capul meu cind iubesti si esti iubita trebuie sa dai si sa primesti neconditionat.Poate gresesc sau poate vad prea in roz...sint sigura ca multi vor spune asta,dar eu asa vad lucrurile.

Elise spune:

aveti dreptate - la asta m-am gindit si eu cind am postat subiectul.
N-am avut dubii niciodata in ce-l priveste (dar nici probleme majore niciodata) si cind am dat de primul hop am constatat cu stupoare ca nu e asa cum ma asteptam....

De fapt, am constatat multe lucruri.
M-a uimit faptul ca sotul meu nu ma intelege(persoana cea mai de incredere.... cea mai apropiata...samd).

M-a uimit prietenia si suportul pe care le-am gasit pe acest forum, si m-a ajutat mult sa revin cu picioarele pe pamant. Nu-mi venea sa cred cit de repede pot reactiona persoane pe care nu le-am vazut niciodata la orice problema as avea...cit le pasa, si cit incearca sa ajute.

M-a uimit, de asemenea, atmosfera din spital - eram 8 in salon, dintre care 5 fete au fost op. cu o zi inaintea mea - si toate, dar toate imi demonstrau mie ce simplu e...ce bine merg.... ce bine se simt...ca sa ma incurajeze - cind STIU ca totusi, la 8 ore dupa op. viata numai roza nu e.
In fond, nu ne cunosteam. Sau ne cunosteam de 5 minute.

M-a uimit, de asemenea, maica-mea. De care nu sint prea apropiata in viata de zi cu zi. Dar maica-mea e femeie. Mi-a inteles shokul cind am aflat ca puteam mult si bine sa incerc sa fac copii.... m-a sprijinit si ajutat dupa op. mai mult decit sotul meu. A fost linga mine 100% - pentru ca acum a simtit ca am nevoie de ea.

Parerea mea - puteti sa rideti daca vreti - este ca sint lucruri pe care numai o femeie le simte sau le intelege 100% - pentru ca doar o femeie poate fi mama, si probabil e inscris in codul nostru genetic.

Barbatii au diverse alte calitati - compasiunea, intelegerea, nu sint unele dintre ele. Sau nu in aceeasi masura.

Ir am scris cit o zi de post... scuze, scuze...nu m-am putut abtine...

Elise

tinatache spune:

elise, gresesti putin. Si barbatii pot manifesta compasiune si intelegere, si faptul ca sotul tau da ultima suta de mii din casa e o dovada, nu?
Daca o persoana la care eu tin cat de cat este in spital, ma doare sufletul si sar sa-i dau cana cu apa pe care mi-o cere. Daca aceasta persoana ar fi sotul meu (Doamne fereste!) as intepeni langa patul lui acolo. Si el a facut la fel cand am fost eu in spital, si eram la inceputul relatiei. Aici e vorba de "nevoie" si de acel "prieten" care acuma se cunoaste. Nici eu nu sunt in relatii deosebite cu mama mea, dar a reactionat la fel ca si a ta cand a fost nevoie, alaturi de sotul meu, nu in locul lui. Eu una nu as putea trai langa un om pe care nu pot pune baza, care isi gaseste orice alta ocupatie decat sa ma ajute atunci cand am nevoie mai tare. Si eu fac la fel pt el, suntem o echipa, nu?
Acuma ca ti-ai mai revenit un pic, incearca sa judeci cu sange rece si ia o hotarare pt. viitor, dar ai mare grija de tine!

Cristina

Elise spune:

uite, chiar am avut o discutie cu el pe tema asta.
acum, ca m-am inzdravenit l-am scos la un restaurant (adica eu l-am sunat pe la 10 nooaptea cind ne terminam noi joburile... si i-am spus ca in loc sa ne vedem acasa ne vedem la restaurant).

Si acolo, cu lumanarele pe masa si atmosfera feerica, l-am intrebat ce l-a nemultumit pe el in perioada asta. Cit am fost eu "la pat".

Mi-a raspuns ca "nu suporta sa ma vada asa" (EL nu suporta!!). Si ca il enerva kestia foarte tare si prefera sa nu ma vada deloc decit sa vada ca ma misc vai de capul meu! Ca el nu credea ca imi mai revin...si daca a iesit bine operatia, de ce sa ma simt asa rau dupa?!
Ca nu stia ce sa imi faca, ca tot ce facea iesea prost (aici avea dreptate), ca nu stia cum sa ma ajute si ...cum adica sa stea linga mine sa ma tina de mina?! Ce, n-aveam de gind sa imi revin?! Doar nu ne desparteam!!

Poftim mentalitate!!


Elise

aida_o spune:

Elise, sotul tau e... un copil mare Iti vorbeste tot o sotie de Leu, nu cu asa mari probleme, insa cu stiinta felului de a fi a unuia din zodia Leului. E drept ca-s incapatinati, egoisti, simt nevoia ca EI sa fie cei admirati si laudati mereu, si sufera cind nu mai simt reflectorul pe ei.

Cred ca intr-adevar, comportamentul lui este explicat de faptul ca s-a simtit neputincios, iar neputinta asta i-a dat un fel de rautate ciudata. Nu mi s-a intimplat asa ceva, insa incerc sa inteleg sau sa imi explic mie ce ar putea sa-l fi determinat pe sotul tau sa se poarte asa. Imi amintesc ca in noiembrie, anul trecut, sotul meu refuza cu mare incapatinare sa sune in tara, cind mama lui era in stare grava la spital, desi fratele lui ii tot scrisese emailuri sa sune urgent. Trebuie sa mentionez ca isi adora mama, dealtfel si eu o adoram. Mi-a explicat mai apoi, plingind, ca se teme de ce va afla, daca suna. Mama lui ne-a parasit, pina la urma... Iar el a avut sansa de a mai auzi-o o singura data. Poate e un soi de lasitate, sau poate ca si ei, in felul lor, sunt sensibili, si fug de un adevar care le poate provoca rani sufletesti mari. Poate ca sotul tau chiar nu a vrut sa accepte ca tie iti este atit de rau, mintea lui nu poate sa conceapa ca sotia lui draga e bolnava, l-ar durea prea tare. Asa ca minimalizeaza realitatea, pentru propriu-i confort. Cel putin asa se explica de ce nu a venit la tine dupa operatie.

Tin minte ca acum multi ani am fost sa stau cu mama mea dupa ce au scos-o din operatie. Ma durut atit de tare sufletul sa o vad imediat dupa ce a iesit din operatie, incit am suferit un soc si nu am mai auzit si vazut pentru citeva minute. Nu e o poveste, asa a fost. Dar se pare (si asa si e) ca noi, femeile, suntem mai puternice decit ei. Asa a vrut Dumnezeu. De-asta nici nu le-a dat darul de a naste.

Eu va doresc sa regasiti fericirea pe care ati trait-o in trecutul apropiat, si sa va puteti depasi neintelegerile. Cred ca daca priviti adinc in sufletul fiecaruia dintre voi, veti descoperi ca va iubiti si acum. Nu cred ca tu chiar nu-l mai suporti, ci ca te-a durut reactia lui din ultima perioada. Dar pe el, ca sot al tau, sunt convinsa ca il iubesti si ca si el te iubeste.

Multa fericire din partea mea

p.s.: o sa par o ciudata, dar eu nu am mers la inmormintarea niciunuia dintre bunicii mei, pe care i-am iubit cu tot sufletul. Admit ca am fost o lasha pentru ca nu am mers, nu am vrut sa-i vad cum erau, in cosciuge, dar e bine ca si acum ii am in memorie vii, ca pe vremuri. Asta ca sa-ti dau un exemplu de lasitate sau "egoism personal" (stiu cum suna, da' e si mai edificator)

---

USA---Atl,GA---CANADA1---CANADA2---CANADA3---www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Calgary&mid=4771&cid=13012" target="_blank">Moa :)

Elise spune:

aida_o, multumesc - si eu cred la fel.
Cred ca prin prisma egoismului lui, eu eram vinovata ca el e nefericit pentru ca eram eu bolnava...

Stii, asta imi aduce aminte de o reactie ciudata a unei matusi - eram mica, eram copil atunci, si mi s-a parut grotesc ce a facut: fetita ei a murit. La 15 ani. Ea (matusa mea) era plecata, au sunat-o si au anuntat-o sa vina la morga.... Nu i-au spus despre cine era vb.
Cind si-a vazut fata moarta, la morga, stii ce a facut?
A inceput sa dea in ea...in cadavru, si sa urle: "Cum ai putut sa-mi faci asa ceva?!"

Asta a fost reactia ei... de furie.
N-a simtit nici mila, nici disperare (pe moment): doar FURIE.
Si nu pot sa spun ca n-a iubit-o.
Isi iubea copilul mai mult ca pe ochii din cap.
De altfel, nici n-a supravietuit acestui soc...In fine.

Cred ca, intr-o maniera mai soft, cam asta a fost si reactia sotului meu. FURIE.


dar vezi, eu nu sint asa.... Nu pot sa fiu.

Elise

lena spune:

Elise in primul rand multa sanatate si putere (pe care cu sigurantza o sa o gasesti in tine)...in al doilea rand cam asa vad si eu dragostea ca Flavia Ramona si ii dau mare dreptate lui Rufus...prima mea casnicie s-a terminat pentru ca eu eram cea care refuza sa-i aduca sotului cana de ceai cand era bolnav si nu grav, asta n-a fost niciodata, doar racit!

Ca sa ma explic, eram cam ca sotul tau, mi-este groaza de tot ce inseamna suferintza si nici nu stiu sa reactionez la asa ceva...s-ar putea sa gresesc si de fapt spre binele tau sper sa gresesc acum, dar eu gandeam pur egoist in ceea ce -l privea pe sotul meu, adica el trebuie sa faca asta pentru mine, eu nu, el trebuie sa ma ajute daca am nevoie, eu nu, adica priveam dragostea ca pe ceva ce trebuie doar sa primesc si nicidecum sa si dau...dupa ceva timp am devenit si mai tiranica, pe urma am inceput sa-l privesc si mai dispretuitor pana intr-un final cand am zis: gata eu nu te mai iubesc fiindca tu esti sclavul meu si asta nu e deloc interesant, asa ca am gasit un altul, mai nou mai interesant, mai putin "la indemana"...ideea este ca saracul nici atunci nu vroia sa iasa din asta-cred ca se obisnuise, omul de fapt intra in rutina foarte usor-de-abia dupa divort, la ceva ani departare a realizat jocul asta de a da si a primi, dar casnicia noastra i-a lasat urme adanci in suflet.

Din cate am citi tu esti o femeie deosebita, asa cum il descrii tu pe el, nu prea inteleg asta, sau poate faptul ca tu il vezi cu alti ochi acum sa fi lasat alta amprenta...dar eu cred ca daca nu schimbi ceva acum, "mai tarziu" s-ar putea sa devina "prea tarziu"!

multa bafta,
Lena

Elise spune:

Lena,

si eu m-am gindit la treaba asta. Si crede-ma, sint destul de analitica (sint Fecioara, ca zodie, si daca nici eu nu vad defectele....)

Ce ma nelamureste este ca el, de obicei, nu este asa.
E drept, nici nu e stilul negru pe plantatie - si nici n-am avut intentia sa aduc sclavagismul in relatia noastra.
Dar nici n-a sarit calul vreodata cum a facut acum - mai bombane, mai comenteaza... cind ne certam, ies scintei pentru ca sintem 2 pietre tari.... dar ABANDONATA nu m-am mai simtit niciodata.

Nu-mi explic nici acum ce l-a apucat, cred ca nici el nu-si explica -in afara faptului ca "NU SUPORTA" sa ma vada bolnava.

Oricum, in ultimele zile si-a revenit la normal.

Acum, ca am patit-o o data, sint tare curioasa cum se va comporta data viitoare... poate "inventez" vreun picior rupt, sa-i vad reactia


PS: cred ca am uitat sa specific: sotzul meu este... medic veterinar. E drept, nu practica - dar, Doamne iarta-ma, a facut operatii si in scoala, si dupa!!!!

Elise

happiestmom spune:

Elise, ma bucur ca te-ai inzdravenit si ca ai putut sa ai o discutie sincera cu el. Banuielile mele, in parte, s-au confirmat: ii era frica, nu stia ce sa faca (poate pentru ca nu a fost invatat, nu a vazut in familia lui compasiune si gesturi marunte - ca,de ex., tinutul de mina atunci cind esti bolnav...- care, da!, il ajuta enorm pe celalalt. De aceea a bagat capul in nisip. Eu vreau insa sa te intreb daca ai reusit sa-i spui si tu cam cum aai fi dorit tu sa se comporte in toata perioada asta. Daca i-ai spus, eu cred ca se va schimba ceva cu el.
Numai bine

Ioanaa spune:

Elise, cred ca tu deja ai un copil langa tine ;). Nu-i asa neagra situatia cum pare. Doar ca ai nevoie de timp rabdare si sa "il cresti" putin, dar nu incerca metode bruste ci diplomate. Oricum trebuie sa fiti pregatiti pentru dificultati in cazul in care Doamne fereste vor aparea vreodata si asta doar daca il faci sa inteleaga ca si tu ai nevoie sa te sprijine uneori "leul" din el ca sa poti fii femeia pe care si-o doreste alaturi.