Depresia post-natala
Raspunsuri - Pagina 3
acs spune:
Ce te faci cand si pe sotul il incearca depresia? :)
Va spun eu: treci si peste asta. Noroc ca depresiile au fost de mica intensitate si ne-am ajutat reciproc.
Mai greu cand ne apuca pe amandoi odata si mai tipa si fetele in acelasi timp.
Pe mine m-a ajutat foarte mult sa plang, sa vorbesc, sa ma vait... adica sa ma exteriorizez.
Oricum, cu toate momentele grele, merita: COPIII SUNT MINUNATI
Manuela
dulcetica spune:
Desi sint constienta ca depresie se cheama,pe mine ma cam enerveaza chestiile "astea", avind in vedere ca nu eram genul.La mine ori e alba ori e neagra,adica sint destul de tare si rea ,daca se impune.Ideea e ca ma enerveaza atit de tare cam tot ce misca in jur, ca m-am certat cu toata lumea,inclusiv cu sotul meu pe care nu-l mai tolerez ,efectiv.Ce educatie,ce civilizatie, as trazni pe toata lumea ,la orice ora!Si culmea e ca am dreptate
...
BB are aproape 8 luni si eu sint din ce in ce mai psiho.E foarte clar ca sint nefericita desi BB este cel mai minunat baiat si imi inspira o iubire infinita.Sint topita dupa el si vin intr-un suflet acasa de la birou dupa care ma gindesc la orele lungi pina adoarme,perioada in care scoate untul din mine.Simbata si duminica ,sint ani,nu doar 2 zile.Cind doarme e ca o vizita la Paris!
In rest ,toate sint bune ceea ce va doresc si voua!
Leta spune:
Ma bag si eu in seama...eu inca nu am nascut, sint in luna a 7 a si m-a apucat o depresie cumplita inca de pe la 3-4 luni...
Avertizez mamicile mai sensibile sa nu citeasca mai departe, fiindca se pare ca am darul de a "baga prostii in cap" si altora.
...Depresia mea se leaga de faptul ca mi se pare ca toate relele pe care le vad in jur se vor intimpla si fetitei mele cind va fi mare.
Incepind cu durerea minora de la epilat si pina la nenorocirea unui avort sau a unei extrauteriune - toate lucrurile rele de pe lumea asta s-au adunat in mintea mea si am impresia ca i se vor intimpla copilei mele, iar asta imi provoaca o ingijorare cumplita. Mi-e mila de ea ca o vor fluiera camionagii pe strada, mi-e mila ca va merge la ginecolog, ca o va durea burta citeva zile pe luna, mi-e teama de influenta din licee - droguri, tutun, alcool etc.
Am adevarate atacuri de panica si este foarte rau... Si, evident, este numai vina mea ca o aduc in lumea asta rea...:(
Ma intreb cum o sa fie dupa ce o sa o nasc, daca acum am asemenea griji...
S-a mai confruntat cineva cu asa ceva?
Precizez ca am un sot super-meserias, o mama si o soacra de milioane, care ma vor ajuta cu tot ce se poate, am prietene experimentate in ale copiilor, un job care imi place - adica am (sau cel putin aveam pina m-a pocnit depresia) o viata excelenta, n-am avut avorturi sau altceva din chestiile insirate mai sus; pe bebelusa mi-am dorit-o mult si am avut norocul sa ramin insarcinata repede.
Si totusi, minunati-va si voi de ceea ce imi poate trece prin cap
daca a mai trecut cineva prin asta... mi-ar prinde bine un sfat :( :( :(
multumesc
ad_risnov spune:
Si eu m-am numarat printre mamaicile care au suferit de depresie post-partum.
Inainte de a merge la maternitate pt. operatie, pt. ca am nascut prin cezariana, totul era ok, moralul de invidiat, fara vreo teama de ceva.
La trei zile dupa nastere m-a apucat o oboseala crunta (au venit f.f. multi sa ne vada la spital) si s-a pornit prapadul: plas din orice, mai ales din cauza ca nu aveam lapte. Era ingrozitor, nu puteam nici deschide gura ca ma apuca jalea. La fel cand il vedeam pe bb
.
Am plecat acasa in aceasta stare ingrozitoare care la mine a continuat cele 40 de zile de lauzie: eram debusolata, tematoare, trista, aveam atacuri de panica atunci cand bb plangea, nu simteam nici o bucurie ca-l am (ba chiar m-am gandit ce mi-o fi trebuit
), ma simteam ca o prizoniera, toata viata dinainte, plina de libertate, se naruise...
Eram disperata pt. ca simteam ca sunt alt om pe care nu-l recunosteam si cea mai mare spaima era ca n-o sa-mi mai revin. Din fericire nu a fost asa si fix la 40 de zile parca mi s-a luat un val de pe ochi si totul a intrat in normal.
Era o adevarata minune pt. mine si pt. sotul meu care a tr. sa suporte 6 saptamani de chin.
Acum nu mai avem nici o problema si ne bucuram clipa de clipa de minunea care a intrat in viata noastra, baietelul nostru Rares Ioan
.
Pt. fetele care inca n-au scapat de starea proasta: tr. sa cereti ajutorul fie celor din jurul vostru, fie tr. sa va mobilizati toate resursele pt. avedea partea buna a lucrurilor si pt. a nu mai cadea in partea negativismului si tristetii.
Pana la urma totul este trecator si nu vor dura o vesnicie problemele de adaptare, ingradirea libertatii sau problemele cu masa lui bb, cu vomatul, cu plansul samd.
Candva va rasari soarele pe strada fiecaruia
.
Important este sa stim sa alungam norii
!
Adriana - mamica lui Rares (13.02.2004)
Album Rares 1 Album Rares 2
Bebelusi ian.-febr. 2004
Roxana_G spune:
Da, am trait depresia. Nu pot spune care este punctul in care am scapat de ea. Alternau perioadele bune cu crize. In prima saptamana am plecat noaptea la 4 pe strazi sa o aduc pe mama la mine. Plangeam si eu pe langa puiuta mea, incat sotul meu nu stia pe care sa o linisteasca mai intai. Simteam ca nu mai pot, ca nu ma descurc. Pasa asta s-a mai linistit cand am fost nevoita sa raman singura cu ea o saptamana si m-am descurcat chiar bine.
Colicile au fost un cosmar. Ma gandeam care din noi ar trebui sa planeze pe geam. Nu mancam si nu puteam dormi. A trecut si asta, cu putin ajutor de la sot si familie!
Am trait si anxietatea legata de siguranta copilului. Ma temeam mereu sa nu pateasca ceva. Si acum ma obsedeaza uneori sa nu o fure cineva, sa nu pateasca ceva. Nu cred ca voi scapa niciodata de asta, doar e puiul meu.
Am trait o depresie adanca la revenirea la serviciu. Nu credeam ca imi mai revin, eram aproape bolnava. Dupa prima saptamana voiam sa imi dau demisia. Acum am invatat sa imbin cele 2 roluri.
Pana la urma totul trece. Cred ca fiecare resimte depresia mai mult sau mai putin. Important este sa gasim intelegere si suport de la cei apropiati.
Rox si Alexandra Maria (10.02.2004)
Nedda spune:
Mai fete dragi, eu cred ca sunt defecta. N-am avut nimic dupa nastere. Imi amintesc ca in spital fiind, am intrat in baie sa fac un dus lasand-o pe Lara cu sotul. Cand am iesit din baie plangeau amandoi. Pai cum era daca ma mai "depresam" si eu in conditiile alea? Asta, asa ca o gluma. Adevarul e ca am avut parte de tot ajutorul de la soacra mea, o femeie extraordinara, si de la iubitul meu sot. Iar Lara mika tacea instantaneu la mine in brate. Deci toate problemele erau rezolvate.
Acum ma bantuie problema gasirii celei mai bune gradinite si scoli din oras si a deschiderii unui cont special in care sa-i strang bani de facultate. Restul temerilor mele ca n-o sa fiu o mama buna si etc. - la gunoi cu ele. Cui ii trebuie?
Eu cred ca sta in fiecare dintre noi puterea de a trece peste depresia post-partum. Nici-o mamica n-ar trebui sa puna la indoiala faptul ca ea e cea mai buna pentru puiul ei. Si cine e in stare sa simta o fericire mai mare decat a noastra atunci cand dam nastere puilor nostri si cand ii tinem la piept?
Curaj mamici viitoare, ca nu e chiar atat de greu!
Daniela si papusa LARA - 7 aprilie 2004
Leta spune:
Va multumesc pentru raspunsuri.
Partea proasta la mine este ca disperarea mi se adinceste pe zi ce trece... si nici macar nu am nascut inca...
As da orice sa dau timpul inapoi si sa nu mai fiu insarcinata. Este groaznic, gasesc cite un rau in orice situatie, am prietene care sint mame singure si mi se rupe inima de mila lor (desi ele se simt ok), mi-e mila de mama cind o vad gatind in bucatarie, ma uit cu groaza la liceenele de 15-16 ani care sint fardate ca la 25 de ani si le aud vorbind despre sex cum nu vorbesc eu nici acum la 30 de ani.
Si ma apuca o panica ingrozitoare...
Helen spune:
Sabina, adevarul este ca in perioada aia de inceput cand eram tare ,,amarata'' singura bucurie si multumire sufleteasca deplina era cand il alaptam pe Cosmin, deci nu din punctul asta de vedere am zis ca lactatia agraveaza depresia... ci hormonal! Asa mi-a zis mai tarziu dr de fam, am mai citit si aici pe forum... Eu as fi alaptat in continuare daca aveam cu ce... Chiar m-am simtit f frustrata ca nu vroia sa suga ca lumea si am pierdut laptele... nu vroia ptr. ca il invatasera in maternitae cu biberonul iar eu nu am avut probabil suficienta rabdare si nu m-a lasat inima sa-l flamanzesc si sa nu-i dau cu biberonul... dar asta e!
In plus, cunostinata asta a mea de care spuneam ca din cauza depresiei postnatale a intrat in spitalul de neuropsihiatrie si a stat 3 luni acolo, i s-a spus ca in cazul agravarii depresiei ca prim pas se impune oprirea lactatiei ... amanunte nici eu nu stiu!
Dar avand in vedere ce spui tu Leta, nu vreau sa te panichez si mai tare dar cred ca e grav cu tine. Nu stiu cum ti-as putea spune cu menajamente dar daca acum esti asa, dupa ce vei naste o iei pe ulei rau de tot. Cred ca nu mai ai putere sa iesi singura din situatia asta si ai nevoie de psihiatru... poete e suficienta doar psihoterapia si te vei simti mai bine...oricum dupa ce nasti va fi si mai rau si nu stiu zau... Cred ca va trebui sa fi supreveghata medical daca vrei sa fie totul bine cu tine si cu copilul... vad ca esti constienta ca nu esti in regula, asa ca fa ceva acum repede si sa vezi apoi dupa ce trec toate ce fericita vei fi alaturi de fetita ta si vei gandi pozitiv!
Dar totusi, ceva trebuie sa te fi tulburat? Iti dorei f mult baiat?
Helen siDan Cosmin (21 Ianuarie 2004)
Albumul nostru
Albumul comun cu bb-ii de ian-febr 2004
Sabina spune:
Draga Helen, mie mi-a zis doctorul exact contrariul...si anume ca echilibrul hormonal se restabileste prin alaptare.E vorba de Dr .Badiu,ginecolog si de Ana Culcer, sefa neonatologie de la Spitalul Universitar Bucuresti.E o persoana extrem de informata, m-a ajutat enorm sa trec peste depresie si sa alaptez copilul.
Cred ca lactatia se opreste in cazuri de depresie grava din cauza medicatiei specifice care nu are voie sa treaca la bebe.
Sabina si
Sofia Galagia
www.desprecopii.com/forum/photo_album_cat.asp?sqldtl=834" target="_blank">Poze cu noi
Cele mai frumoase fete
Leta spune:
Nu, Helen, nu mi-am dorit baietel, de 2-3 ani tot spun extaziata ca eu voi avea o fetita care va arata asa, o s-o cheme asa, o s-o imbrac asa etc.
Numai ca acum, cind ea este in mine, o simt cum se misca, traieste, ma simt extrem de panicata ca nu voi putea sa o feresc de relele de pe lumea asta.
Si inainte se intimplau lucruri rele, dar nu le dadeam importanta. Eram foarte echilibrata, stapina pe mine, independenta.
Acum toate nenorocirile au capatat dimensiuni monstruoase in ochii mei. Lumea mi se pare urita si rea.