Cum fac copiii nostri sport?

Vichi spune:

lu.more... fermecatoare povestea adevarata a micii tale gimnaste!...

Eu am avut in clasa (scoala generala) un grup de 8 gimnaste... Viata lor era exact asa cum o descrii tu... Nu aveau rezultate stralucite la invatatura, nu-si permiteau micile mele bucurii, cititul, plimbarile in parcuri cu prietenele, etc.... dar eu le admiram enorm, mergeam uneori la sala sa le privesc la antrenamente. Multumesc pt. reamintirea acelor zile!
Acum fetele acelea sunt profesoare de gimnastica sau de dans.

Descantec, scuze pt. off topic

Violeta

descintec spune:

Violeta, si mie mi se pare frumoasa povestea Ancai. Chiar daca e o poveste cu morala

D.

lu.more spune:

Am mai spus, Anca era o perfectionista in tot. La scoala are rezultate foarte bune, si in conditiile in care facea 5 ore de antrenament zilnic, a fost a 3-a din clasa, intr-o scoala cu program normal, in care facea aceleasi materii si acelasi numar de ore ca si restul copiilor.
A visat si ea intr-o vreme sa fie profesoara de gimnastica, pentru ca stia ca daca ar fi continuat, cariera de gimnasta i s-ar fi terminat oricum pe la 17 ani. Acum, dupa ce a incetat, nici nu mai vrea sa auda! I-ar placea sa fie politist!
Nu vreau sa ne indepartam de subiect.
Ideea mea e ca trebuie sa-i indrumam pe copii nostri spre o activitate fizica, sa faca miscare, nu neaparat sport! Le place sa bata mingea? Sa-i lasam! Sa mearga pe role? Sa se catere? Sa nu stam sa-i pazim la fiecare pas! Cand vor mai creste vor sti sa aleaga singuri ce li se potriveste mai bine!



« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

Rodica spune:

lu.more mi-a placut tare mult povestea Ancai, am avut nu numai rabdare, ci nerabdare s-o citesc.
Multa bafta si Dumnezeu sa-i deschida calea fetei tale.

Master Draciel spune:

Sint cu totul de acord cu persoana care spunea ca trebuie sa-si aleaga copilul sportul si nu parintii!Evident, aici intru in discutie si aptitudinile copilului pentru sportul respectiv, dar niciodata ceva impus , nu va reusi sa-i trezesca un interes prea mare.Asta o pot spune, in primul rind din experienta personala, avind un tata care a facut handbal de performanta si care, pe la 7 ani m-a luat de minuta si m-a dus la club.Nu aveam nimic pentru sportul respectiv( copilaria mi-am petrecut-o printre tribune!!), doar imi placea sa-mi vad tatal jucind si sa ma bucur atunci cind marca.Nu-mi aminteszc prea multe detalii dar stiu sigur ca pe toata perioada cind am " jucat" handbal, am sprijinit barele portii si speram din tot sufletul ca colegele mele sa stea cit mai mult pe mijlocul terenului!Nu vroiam sa il dezamagesc dar a avut destul de mult tact si usor, usor am renuntat!Crescind, m-am rientat singura spre ceea ce imi placea si fara sa ajung la performanta, reuseam sa merg cu placere la antrenamente.
Anul trecut, baiatul meu implinise virsta de 5 ani si era ca o tornada, nu statea o clipa locului, ceea ce m-a determinat sa incerc sa il inscriu la un sport.Recunosc ca am avut noroc, in sensul ca aici se organizeaza saloane ptr copii, unde se fac minisedinte de incercare ( de 30 min) pentru marea majoritate a sporturilor care pot fi practicate de cei mici.A facut un tur cam peste tot si s-a oprit la scrima.Zorro, masca, sabie...........la 5 ani si jumatate visezi!!!!Acum are aproape un an ,de cind face scrima si pot spune ca este pasionat de sportul respectiv.Nu ratam nici o competitie i_mportanta si de fiecare data imi spune:mami, tare mi-ar place sa fiu si eu acolo jos, in competitie!!de ziua lui i-am oferit un costum complet de scrima,inclusiv arma!Credeti-ma, de cite ori il vad imbracat,ma topesc.Mi se pare ca este asa frumos!!!!!Din iarna o sa inceapa si mici competitii, fiind inscris intr-un club municipal.
Tot anul trecut, la sugestia lui tac'su( ce-i drept!),l-am inscris intr-un club de arte martiale, unde practica jiujitsu.Initial a fost f incintat( deh, minimascul!!!!), dupa care a inceput sa se lase pe tinjeala....Nu mai mergea la antrenament cu acelasi entuziasm, se ocupa de altceva in timpul sedintei, il simteam absent, cu toate ca, daca proful ii cerea sa execute o miscare o facea corect;dar atit!!Am stat de vorba cu el, luind in calcul si varianta sa renunte ( desi ma cam durea sufletul ptr ca e un dojo privat si ma cam costase ochii din cap!!!!!).Mi-a raspuns ca se plictiseste..Am zis sa mai fac o incercare, dupa care....;renuntam.L-am mutat in alta grupa, cu copii un picut mai mari, ceea ce i-a reaprins flama,omuletul meu fiind o fire care e bine stimulata de competitie.Si, desi acum dau cu el de pamint colegii lui mai mari destul de usor, ma uit ca se face rosu la fata dar nu se lasa!!!!!E atent, pune intrebari si cind nu poate sa-i faca sa cada, se urca pe spatele lor si sta ca o maimuta!!(faza asta ma face sa rid mereu!!!!!).Dar in mod cert, acum merge cu mare placere la antrenamente( chiar e suparat ca nu are decit o ora pe saptamina!!!!!).
Deja imi vorbeste despre inot ( ceea ce cred ca o sa o rezolv mai simplu, mergind cu el la piscina!!!) si despre baschet.Dar cred ca trei sporturi......E cam mult pentru virsta lui!mai ales ca din toamna incepe echivalentul clasei 1, vor incepe temele.....Poate mai tirziu, in cazul in care o sa-l tina!

peca spune:

lu, sincer sa spun am citit cu lacrimi in ochi povestea Ancai...si mi-am amintit de copilaria mea:

eram clasa I, au venit la scoala sa selectioneze fete pt. gimnastica...asa dupa ochi..m-au ales...m-am dus..parinti nici nu erau de acord.....dar nu mai aveau ce face...le-am spus: "vreti nu vreti..eu ma duc" si am iesit trantind usa in urma mea, am stat intr-un oras mic, unde ma puteam descurca singura...am fost plina de entuziasm...pana am cam invatat ce era pe acolo de invatat, dar nu aveam rabdare si nici vointa de a face perfect...eu vroiam doar sa stiu..cum sa fac flicul, cum sa fac aia sa vad ca pot si apoi interesul disparea....
pe la "casa pionerilor" am facut cunostinta cu camerele in care se facea :floricultura, ceramica, aerobic, informatica, modelism.......mergeam la ce aveam chef..ai mei stiau ca eu sunt la gimnastica si eu mergeam cam o luna - doau la fiecare cerc..sa vad ce si cum (curiozitate). A venit antrenoarea acasa sa vada de ce m-au trimis la alt cer? ai mei au ramsa muti, habar nu aveau; le-am explicat m-am plictisit...ma dor mainile, cad si ma pune sa ma urc inapoi, pe ea nu o doare capul ca pe mine ma doare, nu ma lasa nici 5 nimute sa ma frec unde ma doare...

apoi incepand cu calsaa 5-a am facut atletism..obligata de proful.care era antrenor la club si nu avea elevi, si m-a amenintat ca ma lasa corigenta daca nu merg...., si handbal....ai mei saracii ar fi preferat sa stau mai mult acasa si sa imi vad de lectii decat sa fac atat sport...
incepand din clasa a 7-a am facut la club..plecam de acasa la 7, spre scoala, la 2 terminat orele aveam 1 ora la dispozitie sa ajung in celelalt capat a orasului la antrenamente, mancam pe drum cate un corn si o sana, antrenamentele se terminau la 7 si eu la 8 eram acasa....spre terminarea clasei a 8 nu m-au mai lasat, caci venea admiterea la liceu si eu nu invatasem mai nimic...
in liceu l-am facut la tg. mures, m-am dus singura la club si m-am inscris dar trebuia sa stau un an fara lagitimatie..si am vazut diferenata dintre mine care faceam handbal ca hobby, si fetele care incepusera liceul sportiv si faceau handbal de la clasa I.

asa ca pot spune, nu va suparatii pe copii care isi pierd dupa o luna entuziasmul....fiecare "incercare" isi are farmecele ei si din fiecare copilul invata ceva,....sau cel putin ii astampara curiozitatea...si nu se stie de unde sare iepurele, dar mai mult ii dezvolta imaginatia, si independenta

descintec spune:

Se pare ca eu sunt singurul tartor de p-aci :))) Oricum, n-am cum sa schimb asta. Una din valorile pe care vreau sa le invete copiii mei e consecventa. Deci, daca sportul si-l aleg ei, eu ma grija sa se tina de el. Nu pot altfel. Impartim timpul, efortul, in asa fel incat sa razbim cu toate. Au sprijinul meu nelimitat pentru asta.

Si o alta valoare de care as dori sa devina constienti e libertatea. Si cred ca devii un om liber numai daca intri in sistem la inceput. Fara sa inveti, sa-ti formezi mintea, sa-ti pregatesti spiritul, sa-l calesti, nu ajungi la ea.

parere personala

D.

lu.more spune:

Of! Descintec, descintec... Bineinteles ca trebuie sa-i invatam sa fie consecventi!
Parerea mea e ca inainte de a incepe ceva, trebuie sa ne fixam un obiectiv. L-am atins? Putem sa trecem la altceva sau sa continuam in acelasi sens pentru a ne perfectiona. Si cand zic "sa NE" fixam obiectivul, s-o facem impreuna cu copiii nostri! Ca noi, stiu, ii sprijinim, dar de pe margine! Le oferim conditiile, dar nu muncim in locul lor! Efortul fizic (ca despre asta e vorba) ei il fac, nu noi!
Trebuie sa fim consecventi, bineinteles, dar pana la ce limita? Eu cred ca depinde unde vrem sa ajungem.
Si ca sa nu ne blocam in acest stadiu al discutiei, spune-ne care a fost experienta ta. Spuneai mai devreme ca ca partea frumoasa incepe abia dupa ce bariera a fost trecuta. Cred ca ar fi interesant sa povestesti din experienta ta !

Si fiindca vorbeam despre obiective... Care e obiectivul pentru un copil care face sport? Daca e performanta, e cale lunga, multa munca, iar rezultatele sunt incerte...


« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

descintec spune:

quote:

---

Ideea mea e ca trebuie sa-i indrumam pe copii nostri spre o activitate fizica, sa faca miscare, nu neaparat sport! Le place sa bata mingea? Sa-i lasam! Sa mearga pe role? Sa se catere? Sa nu stam sa-i pazim la fiecare pas! Cand vor mai creste vor sti sa aleaga singuri ce li se potriveste mai bine.

---

Eu nu cred ca daca sunt lasati sa bata mingea langa bloc sau sa se dea cu rolele si cu bicicleta ii va ajuta mai tarziu sa aleaga. Te descoperi facand ceva, nu nefacand. Asta nu inseamna nici ca trebuie sa perseverezi in ceea ce simti ca nu ti se potriveste. Nici ca nu trebuie sa bata mingea sau sa nu mearga pe role cand au vreme.

Sa vorbim acum despre copiii obisnuiti, nu cei exceptionali, pe care parca ii trage un magnet spre sportul care li se potriveste. Sau care au un astfel de temperament incat innobileaza orice sport pe care il practica. Am cunoscut astfel de copii, dar nu despre ei vorbim acuma. Despre copii obisnuiti.
Sa pornim din momentul in care copilul a hotarat sa mearga la un sport. Ii place, e incantat, mai ales in primele luni cand nu transpira din greu. Dupa cele cateva luni incepe sa devina greu. Uneori foarte greu. Efortul e considerabil. Mai trebuie sa te si incadrezi in program, in timp ce copiii din jur au mai multa vreme de joaca. Copiii hotarasc in momentul asta ca simt ca sunt facuti pentru altceva. Foarte bine. Incercam. Inca un sport, inca unul. Cat mergem asa. Il ajuta la ceva?

Daca vorbim de inalta performanta, aici e vorba intai de temperamente innascute. Sunt si din cei pe care o vointa de fier ii duce la performante deosebite. Oricum, si acestia sunt daruti cu vointa, nu ii impinge nimeni de la spte. Dar sunt copii, cum e Anca, facuti pentru performanta. Aici numai ei pot decide cat de departe vor sa mearga. Eu nu as fi vrut sa ducem discutia in jurul marii performante.


D.

descintec spune:

Despre experienta mea personala:

Azi ii sunt recunoascatoare tatalui meu ca mi-a impus sa merg la antrenamentele de inot. Imi era de multe ori greu sa ma rup de copiii de afara cand venea ora hash. In bazin plangeam uneori din cauza efortului. Cu timpul am prins o dragoste fata de miscare, care s-a pasatrat peste ani. Si imi place sa imi simt corpul lucrand pana la limita. Am devenit constienta de el, de muschi, de felul in care lucreaza si ma bucur la maxim de cate ori il simt. Sportul iti da o anumita bucurie de a trai.

Despre copii: Maria a facut balet patru ani, de la 5 la noua ani. La inceput i-a placut, primii doi ani. Apoi a devenit greu de tot. Curge sange nu numai transpiratie. Doare. Dintre fetitele din grupa ei era cea mai elastica. Dar chiar si asa doare. A vrut sa renunte, am fost de acord, dar nu in mijlocul anului. Am reusit sa o conving ca trebuie sa termine ce a inceput: anul scolar, respectiv anul patru de balet. Din toamna a mers la inot. Anii de balet au ajuta-o mult in coordonare, constientizarea miscarii. Are cel mai curat stil de inot, desi nici pe departe nu e cea mai rapida si fortoasa. Nu se pune problema inaltei performante. Respecta un program riguros, antrenamentele sunt foarte grele, dar rezista. Nu mai e nici pe departe mimoza de acum cativa ani. Adora prietenii pe care si i-a facut acolo, cantonamentele, concursurile. Si nu in ultimul rand inotul, care e parte din existenta ei. Ar fi vrut sa incerce si dans la scoala fiindca mergeau colegele, si volei, si baschet. Din partea mea, in vacanta, cat pot muschii ei.

D.