Cum fac copiii nostri sport?

Am avut o discutie contradictorie cu cineva zilele trecute. Persoana respectiva era de parere ca un copil trebuie sa treaca prin tot felul de sporturi si sa aleaga ce i se potriveste. Voi cum procedati cu copiii? Sau cum va ganditi ca veti face?

D.

OtiliaLia spune:

Cam asa a procedat mama cu mine, si eu cred ca a fost bine.

descintec spune:

Otilia, ai putea sa detaliezi putin? Ce sporturi? Cat de des schimbate? Te-ai fixat pana a urma pentru vreunul? De ce crezi ca e bine asa cum a procedat mama ta?

D.

Rodica spune:

Pai din teorie cum sa stie copilul ce-i place? Trebuie sa incerce si fotbal si karate, si volei, si tenis, si cate putin din toate.
Eu n-am fost niciodata la vreun club dar s-a ocupat tata de noi. Patine cu rotile- pe vremea aia-, de gheata, tenis, volei, inot- si eu si fratele meu inotam foarte bine- dans (vals, tango, ca restul le-am invtat singuri)...bicicleta, planorism si altele.
E dificil sa alergi cu copilul dintr-un capat in altul al Bucurestiului, dupa orele de program, ca sa mearga la antrenamente, dar macar sa-i invat eu cate ceva....
pupici,
ro

lu.more spune:

Eu cred ca e bine sa-i oferim cat mai mult copilului, de toate si nu numai sport. Ma gandesc la tot ce e activitate in timp liber: sport, desen, dans, etc. etc. etc.
Iar in momentul in care se fixeaza, ii place cu adevarat ceva, sa-l indrumam in acest sens. Iar daca dupa o vreme nu-i mai place, sa nu-l fortam. Avem cu totii talente ascunse si cum altfel sa le descoperim? Asta e parerea mea.

O sa va dau exemplul Ancai, fetita mea.
Avea 5 ani cand a inceput sa faca gimnastica in Romania. Ii placea, iar antrenorul ei ne spusese ca are "stofa" de gimnasta. Participase la o selectie facuta in gradinitele din oras, in cadrul careia 400 de fetite au fost alese la inceput "la ochi", numai dupa criterii de inaltime si greutate. Dupa 3 saptamani ramasesera doar vreo 10, dupa alte 3 saptamani doar 4, iar Anca era cea mai buna.
A continuat asa 1 an si jumatate, apoi am venit in Franta. Dupa cateva luni aici, ne-a spus ca gimnastica ii lipsea, deci am cautat s-o inscriem intr-un club si l-am ales pe cel mai bun: era centrul departamental de formare a viitoarelor gimnaste. "Pepiniera", locul unde se descopereau talentele si se pregateau viitoarele gimnaste de performanta. Dupa un an acolo, ni s-a propus sa intre in grupul de elita, in care erau doar 4 fetite selectionate in tot departmentul.
Din momentul acela lucrurile au inceput sa se schimbe, antrenamentele sa fie din ce in ce mai dure (4-5 ore zilnic) iar noi ne-am spus, cum ne-am spus intotdeauna, ca atata vreme cat Anca vrea sa continue, o vom lasa.
Doar ca Anca e perfectionista de felul ei si si-a dat seama ca "multi veniti, putini alesi". Asa ca in august trecut, la reluarea antrenamentelor, a inceput sa lase de inteles ca vrea sa inceteze sa mai faca gimnastica, iar motivul nu era ca i se parea foarte greu, ci ca entuziasmul dinainte in ceea ce priveste viitorul incepea sa scada. Am suferit mult impreuna cu ea, fiindca voiam ca ea sa fie sigura ca decizia de a termina totul era cea mai buna. Daca intrerupea o luna gata, nu ar mai fi putut recupera!
A fost un chin si pentru ea si pentru noi, care a durat pana in octombrie, cand ne-am hotarat sa punem punct.
De atunci n-a regretat niciodata hotararea luata.
Ne-am gandit apoi ca trebuie s-o punem sa faca miscare in continuare, mai ales ca facuse sport de performanta si stim ca mai ales in astfel de cazuri activitatea fizica nu trebuie sa inceteze brusc. A fost incantata sa o inscriem la un stagiu de esclada, pe perete artificial la vremea aia, fiindca era iarna si nu se organizau iesiri.
Dupa 3-4 ore de exercitii si-a dat seama ca invatase tot, era cea mai buna la catarat si se plictisea. Stagiul a durat 6 saptamani, dupa care nu a mai vrut sa mearga. Acum, ca vor merge pe munti "adevarati", ar incanta-o din nou ideea, dar mai ales ca sa iasa la plimbare...
De ceva vreme ne tot spune ca-i place baschetul. O sa vedem de la toamna. Ii place sa inoate, dar nu atat incat sa mearga regulat sa faca inot, a descoperit de putina vreme patinajul pe gheata si ii place si asta, si ne mai spune ca ar vrea sa se inscrie la un curs de teatru. E foarte sportiva din fire, dar acum, dupa tot ce-a tras cu gimnastica, de cate ori vine vorba sa faca vreun sport, ne spune de fiecare data "Da, dar NU vreau sa mai fac competitii!!!".
Aproape 5 ani de gimnastica sunt o experienta buna, a invatat o multime de lucruri, e mai disciplinata, se descurca singura (de la 7 ani tot pleca cu valijoara 3 zile pe ici, o saptamana pe colo, si trebuia sa se descurce singura).Iar daca n-am fi fost vigilenti, ar fi putut sa se transforme intr-o experienta traumatizanta.

Toate astea, pentru a spune ce, de fapt?
Ca eu sunt pentru a-i incuraja pe copii sa aiba o activitate, atata vreme cat aceasta le produce satisfactie de orice fel. Noi sa le propunem, dar sa-i lasam pe ei sa aleaga. Oricum e mai bine decat sa stea in casa sau sa joace sotronul in fata blocului.

Astept cu interes si alte pareri.

Cu bine, Lulu



« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

OtiliaLia spune:

quote:

---

Originally posted by descintec

Otilia, ai putea sa detaliezi putin? Ce sporturi? Cat de des schimbate? Te-ai fixat pana a urma pentru vreunul? De ce crezi ca e bine asa cum a procedat mama ta?

D.

---

Pai s-o luam incetisor, daca gresesc ordinea scuze....
dupa 2 ani - patinaj cu rotile, bicicleta (trotineta nu se pune dar a fost)
pe la 3 ani - inot
pe la 4 ani - balet (e tot ceva educatie fizica)
pe la 5 ani - patine de gheata (pe care le-am folosit cu placere in fiecare iarna pana am aterizat in insorita Japonie)
dupa 7 ani - tenis (practicat doar ca hobby in continuare)
pe la 8 ani - badminton (continuat pana la incheierea facultatii, am facut parte din echipa facultatii - nu prea talentata oricum)
pe la 10 ani - schi (la fel ca patinele, am continuat practicarea pana la mutare, aici nu prea am zapada, si cand e zapada nu e timp, sau e prea departe iar pana acum n-am ajuns acasa in sezon)
dupa 12 ani volei (la care am renuntat aproape imediat, ca aveam incheieturile negre de la vanatai)
dupa 9 ani baschet (care a durat pana am incheiat liceul, de 3 ori pe saptamana cate 2 ore)
pe la 14 ani - handbal (care nu mi-a placut din aceleasi motive ca si voleiul, sport mult prea dur)
am mai cochetat cu sahul (care nu e fizic inceput pe la 4 ani - ca performanta doar tarziu in facultate am studiat temeinic, dar am ajuns la cateva campinate nationale - am inceput prea tarziu, nu aveam cum recupera ce altii invatasera de mici)
In facultate (dupa 18 ani) asta deja cand eram independenta (vorba vine), pana aici am ales ce mi s-a putut oferi intr-o localitate maruntica de tot unde am crescut pana la 18 ani.
tir (talentata dar chioara)
orientare turistica (locul 3 la individual pe tara)
judo (am inceput in oct dar am renuntat in martie ca venise epoca fustelor .... si ciolanele mele vinete... numai a domnisoara nu aratam)
Eu cred ca a fost foarte bine, pentru ca asa am ajuns sa imi formez cate o parere despre ele. (si am fost lasata sa aleg ce vreau - sa vad cum e sau sa renunta daca nu-mi place. Nu a fost nimic impus - cu exceptia inotului). Si vident ce mi-a placut am continuat pana s-a putut.

OtiliaLia spune:

Am uitat sa precizez alpinismul - in facultate, la care am renuntat dupa ce am dat cu fundul de pamant la propriu si am realizat ca e cam periculos ceea ce faceam.
Printre alte activitati nesportive: desen, sculptura, electronica, astronomie, fotografie (care este si in prezent pasiune, doar ca acum nu-mi mai realizez singura fotografiile pe hartie), teatru, gradinarit (si acum imi place si am flori gramada) toate acestea la clubul scolarilor, pian (14 ani, la care am renuntat pentru ca la plecand de acasa la facultate nu am mai avut instrumentul cu mine si fara exercitiu se pierde abilitatea) si chitara (3 ani - imi lacea dar ma deranja ca mis e intarisera buricele degetelor si erau neaspectuoase).

mamamariana spune:

Hai sa iti spun cum se petrec lucrurile aici... In fiecare trimestru la scoala elevii fac sporturi de sezon. De exemplu, in sezonul cald fac inot, in cel rece fac baseball, atletism, basket samd. Astea sunt orele de sport care sunt de 3 ori pe saptamana. In afara de asta, de alte 3 ori pe saptamana exista o ora dupa scoala care se numeste "after school activities" si se fac in general alte sporturi care nu sunt de echipa sau se pot face cu o clasa intreaga ca: badminton, tenis, thai dancing, etc. Si inca... nu s-a terminat, ca orice scoala care se respecta, si scoala aceasta are echipa de: fotbal, basket, etc. Pot sa iti spun ca fiica-mea face din toate. E in echipa de fotbal si basket a scolii, face parte din lotul de inot si nu pierde o ora de sport (chiar daca are ciclu) din cursul saptamanii inclusiv "after school activities". Si sa nu crezi ca s-a terminat! Mi-a cerut sa ii platesc cateva lectii de tenis pentru ca nu era asa de "tare" la sportul asta si chiar mai si joaca cu tati din cand in cand (o data pe saptamana). Mai merge si la sala de fitness si evident, la piscina mai mult ca sa se racoreasca dupa o zi grea sau in weekend.
Nu s-a plans niciodata ca e prea mult si nici nu vrea sa le lase mai moale. Nu pot sa o opresc... daca ei ii place, o las sa faca cat mai multe sporturi. E adevarat ca nu va fi f. buna la nici unul din ele pentru ca le amesteca, insa are o constitutie excelenta, e sanatoasa tun, puternica si o conditie fizica f. buna. Cred ca chestia cu sporturile i-a dezvoltat f. mult independenta, spiritul de echipa (isi face f. usor prieteni), reflexele si sistemul imunitar.
Pe de alta parte, gurile (nu stiu daca sa le spun rele sau bune) zic ca sportul in general le alunga gandurile rele tinerilor. Sportivii nu au vicii (cica), nu au grija drogurilor (si la noi e cam periculos...), alcool, tutun, etc.
Dar asta nu inseamna ca copilul meu nu se aranjeaza, gateste, ca nu isi face unghiile, nu se machiaza si tot tacamul - nu a scapat nici o etapa din evolutie. La 14 ani aproape are si boyfriend.
Am vrut sa arat aici ca se poate cu cat mai multe sporturi, cat mai variate si in general care ii plac copilului, deci nu il opriti daca vrea acolo sau dincolo. Acu' depinde si de taxe... aici majoritatea sunt gratuite, adica se fac la scoala.
Oricare va fi alegerea, va urez succes!
Numai bine,
Mamamariana

descintec spune:

Lulu, felicitari Ancai. Experienta pe care a avut-o cu gimnastica a fost grozava si tota viata o sa aiba insemnatate pentru ea.

Mamamariana, e tare fain introdus sportul in scolile de pe acolo. La noi, stiti cum e: orele de sport, la care se face mai mult sau mai putin sport si in general specialitatea pe care o are profesorul de educatie fizica. Maria nu e o fetita sportiva din fire, adica nu e genul de copil caruia sa ii vina manusa orice sport. Ea trebuie sa invete sportul respectiv, dupa care merge brici. Cred ca asta vine si din oaresce narcisism, ii e jena de primele balbaieli, nu-si asuma riscul de a parea caraghioasa. Sau nu si-l asuma, incercam sa trecem peste asta. Profesoara lor de educatie fizica e voleibalista. Deci avantaj pentru copiii care fac sport cu mingea. Restul nu invata sa joace, daca prind bine, daca nu, ghinion. Oricum, mie tare proasta mi se pare organizara in privinta sportului pt copiii din Ro. Si la scoala si in cluburi, unde te costa de te usca.

Otilia, Rodica ati cam amestecat toate sprturile si ati bagat pe acolo orice miscare fizica pe care ati facut-o. E ok, nu facem analize . Si copiii mei merg cu rolele, cu bicicleta, mai trag cate un fotbal, badminton pe langa bloc, iarna schi, dar nu le-as fi pus la sporturi .

Am sa explic unde era contradictia mea cu mamica despre care vorbeam. Ea zice ca Rodica, ca trebuie sa treaca prin tot felul de sporturi, ca altfel de unde sa stie. Eu nu prea sunt de aceeasi parere. Nu spun ca ar trebui sa ramana la un sport care realmente nu-i place. Dar daca unui copil ii place sau nu un sport se cam vede de la inceput, din primele luni. In general astea sunt oricum usoare. Ce am observat insa: cand dau de greu copiii sunt tentati sa renunte. Brusc nu le mai place, vor altceva. Si numai cu sportul fac asa. La muzica, de exemplu, apare acelasi fenomen vizavi de instrumentul pe care il studiaza. A inceput cu pianul. Ooo, ce frumos, ii place la nebunie. Cand incepe transpiratia, brus simte o atractie fatala fata de vioara. Parintii cred in luminarea si instinctul micutului si schimba. Dar dupa o vreme, la fel de brusc, are alta revelatie: e facut pentru flaut. Asa si cu sportul. Dar eu stiu si din experienta personala ca o chestie devine cu adevarat frumoasa dupa ce ai trecut bariera, dupa ce apare cunoasterea. Eu cred in caracterul formator al sportului in sensul asta. Si cred ca trebuie sustiniti si nu lasati sa renunte cand dau de greu. Chiar daca nu sunt primii in ceea ce fac. Subliniez insa, nu cu orice pret. Se poate sesiza daca e vorba de ceva ce nu se potriveste copilului. Trebuie doar sa ii privim cu ochii deschisi.

D.

lu.more spune:

quote:

---

Originally posted by descintec

Si cred ca trebuie sustiniti si nu lasati sa renunte cand dau de greu. Chiar daca nu sunt primii in ceea ce fac. Subliniez insa, nu cu orice pret. Se poate sesiza daca e vorba de ceva ce nu se potriveste copilului. Trebuie doar sa ii privim cu ochii deschisi.

D.

---

Eu pot sa-ti raspund, dar tot din prisma experientei pe care am avut-o cu Anca.
Spui ca nu trebuie sa-i lasam sa renunte cand dau de greu.
Eu cred ca trebuie sa facem diferenta de la inceput intre sportul de performanta si sportul ca simpla activitate fizica.
Trebuie sa stim de la inceput care ne sunt obiectivele, ale noastre si ale copilului nostru.
Uite, despre Anca ni s-a spus de la inceput ca are talent, "stofa" cum am mai spus, de campioana... de mare campioana. Iar cand am inscris-o aici, unul din antrenori a remarcat-o imediat, in prima clipa, fara sa stie cine e si de unde vine. Iar cand s-a aflat ca vine din Romania, se uitau toti la ea ca la masini straine, toti parintii nu vorbeau decat despre "mica romanca". Era de departe cea mai buna si toti ne-au spus acelasi lucru: daca munceste, Anca poate ajunge departe. Deci motivatie cat cuprinde, si pentru noi, si pentru Anca, si pentru antrenori!!! In toate domeniile trebuie efort si renuntare pentru a ajunge in varf. Cu atat mai mult in sport. Si cu atat mai mult in gimnastica, iar acum stiu acum mea ca fetitele acelea pe care le admiram la televizor, nu au avut copilarie. In aceste conditii, nu e suficient sa-ti placa ceea ce faci, trebuie sa te daruiesti cu totul, nu 100 %, ci 150 %! Nu inseamna numai renuntare, inseamna mai ales puterea de a continua sa urci pe paralele cand ai mainile pline de sange, sa continui sa faci un flip pe barna desi cu un minut inainte ai calcat pe alaturi si ti-ai julit picioarele, sa cazi, sa urci din nou, iar sa cazi, iar sa urci, fiindca trebuie sa faci asta bine de 100 de ori pe zi, de 200 de ori pe zi, pana devine reflex, pana cand te simti pe cei 10 cm ca si cum ai fi pe un covor lat de 2 metri...
Iar la un moment dat iti dai seama ca in aceeasi clipa in toata lumea, sute de fetite ca si tine fac exact acelasi lucru, si ca toate viseaza sa fie cea mai buna, iar cea mai buna trebuie sa fii TU!
Doamne, nu m-as mai opri! Am vazut asta de zeci de ori... Iar apoi vine concursul! Exercitii care mergeau perfect la antrenament, repetate de sute de ori, au fost ratate in concurs! Pentru ca era presiunea publicului, pentru ca poate te-ai dus acolo prea sigura pe tine, nu te-ai concentrat o fractiune de secunda, iar asta a fost de ajuns, gata, ai calcat pe alaturi, mana ti-a alunecat si n-a mai prins bara, ai batut pe trambulina un centimetru mai la dreapta... ai ratat!
In momentul acela te intrebi la ce ti-au folosit sutele de ore de antrenament, renuntarile, efortul, durerea... In momentul acela vine psihologul si te ajuta, mai mult decat pot ajuta parintii... Iar peste o saptamana, alt concurs. De data asta stii ca orice se poate intampla, ti-e frica, nu mai dormi noaptea, in dimineata cu pricina ai greturi si te doare stomacul din cauza stresului...
Si nu ai decat 9 ani!!!
Va spun sincer ca am suferit ca un caine in perioada aceea! La fel am suferit si cand Anca a decis ca nu mai vrea sa continue! Nu-mi facusem iluzii, dar undeva in adancul sufletului mi-am spus, de multe ori, ca poate EA va fi cea mai buna. Cand toti ti-o spun, oameni de specialitate, incepi si tu sa crezi, si mai tarziu sa speri. Deceptia e cu atat mai mare. In ziua cand Anca si-a strans lucrusoarele de la club, cand si-a golit vestiarul, cand a spus "la revedere", ea n-a plans, eu da! Era o pagina care se intorcea si nu aveam certitudinea ca faceam bine ceea ca faceam. Acum o vad fericita, si-mi zic c-am facut alegerea cea buna.

Descintec, tu spui "Se poate sesiza daca e vorba de ceva ce nu se potriveste copilului"! Eu iti spun ca acest sport i se potrivea Ancai ca o manusa! Mi s-a intamplat sa ma opreasca cineva pe strada, aici, era o profesoara de dans, care mi-a spus "fetita dumneavoastra TREBUIE sa faca gimnastica". Dar nu era vorba doar de corpul pe care-l are, de funduletul bombat si de picioarele tari ca betonul, era vorba de toata impresia pe care o lasa, felul in care mergea, in care-si misca corpul.... A fost de nu stiu cate ori la concursuri si are zeci de medalii, mai mici sau mai mari pe pereti... Fetita mea ar fi putut, poate, ajunge "in varf".
Are un autograf personalizat de la Nadia Comaneci!!! "Pentru Anca, cu drag..." Il privesc cateodata cu nostalgie, eu, nu Anca! Anca e acum un copil fericit. Era facuta sa fie gimnasta, n-a fost sa fie, iar eu stiu ca e o fetita care are multa vointa si ca intr-o zi va gasi adevaratul drum, in care va straluci, cum ar fi putut straluci pe podium, dar poate fara asa de multe sacrificii!

M-am lungit, nu mai stiu de unde am plecat si unde voiam sa ajung, dar daca ati avut rabdarea sa cititi totul, va multumesc!
Sunt lucruri pe care nu prea le-am spus, iata, acum la o jumatate de an, le scot la iveala in fata voastra si-mi face bine sa ma descarc.
Multumesc, descintec, pentru subiectul propus!

PS Poate exemplul meu nu e unul bun, fiindca gimnastica e un sport aparte...




« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

descintec spune:

Lulu, eu nu ma refeream la o astfel de performanta. Ceea ce descrii tu sunt lucruri pe care noi doar le putem intui si imi inchipui ca traite sunt mult mai intense si grele. Deci renuntarea sau acceptarea la un astfel de nivel e pusa in balanta de o seama de lucruri de care noi, muritorii de rand , nu ne ciocnim. Cand am spus ca trebuie sa ii sprijinm cand dau de greu nu la o astel de situatie ma refeream. La una mult mai pamanteana, la felul in care copiii trec prin sport ca gasca prin apa, inainte de ajunge sa depuna cel mai mic efort real, pe motiv ca "nu li se potriveste". In conditiile astea nu ajungi la esenta.

D.