povesti de succes

cam spune:

Am citit cu mult interes acest subiect, iar povestile voastre m-au impresionat foarte mult. De aceea m-am gandit s-o spun si eu pe a mea, numai cu gandul ca pot aduce speranta in sufletul celor care vor sa devina mamici.

In vara anului 1996, la respectabila varsta de 28 de ani, a trebuit sa fac o operatie de chist ovarian, operatie in urma careia am ramas fara ovarul drept. Desi eram destul de " batrini", eu si sotul meu nu prea eram incantati de ideea de a avea copii pentru simplu motiv ca nu aveam bani, dar nici nu se intamplase sa raman vreodata gravida, probabil ca daca as fi ramas, as fi pastrat copilul.
Pe vremea aceea nici nu ne trecea prin cap ca ne numaram printre cuplurile cu sanse infime de a concepe un copil.
Dupa operatie, medicul mi-a spus ca imi trebuie cel putin un an ca sa-mi revin din punct de vedere biologic, ginecologic, etc... Dupa un an, vazand ca nu se intampla nimic, am inceput lungul drum de mers pe la diferiti doctori, pomelnice de anlize repetate de nu stiu cate ori, hcg si alte "minuni" pe care cred ca le cunoasteti majoritatea dintre voi, urmate de diverse tratamente. Diagnosticul meu suna cam asa: metroanexita cronica, unicul ovar polichistic, uter retrovers, ovulatie din joi in pasti si atunci incompleta, etc.... Si ca sa fie tabloul complet, dupa doi ani de zile de tratamente si analize, l-am determinat si pe sotul meu sa-si faca spermograma, el fiind convins ca e sanatos tun... Si, surpriza, nu avea decat 2 000 000 de mormoloci !!!!! Parca a cazut cerul pe noi. Ne-am apucat sa citim, sa intrebam in stinga si in dreapta daca mai avem vreo sansa sa concepem natural un copil. Bineinteles ca toti ne-au spus nu, iar singura noastra sansa se numea FIV.
In vara anului 2001, la 32 ani ai mei si 35 ani ai sotului ne-am decis ca ar fi timpul sa facem FIV dar in Grecia, unde avem prieteni foarte buni care ne-au convins sa-l facem acolo.
Buun... si am inceput sa-mi ciuruiesc fundul de injectii apoi altele in burtica, ecografe, controale din doua in doua zile, o parte din voi cunoasteti "distractia". Medicul ginecolog mi-a spus de la inceput ca la varsta mea am sanse cam 30% sa "prind" sarcina, si cu cat inaintez in varsta cu atat mi se reduc sansele. Dar am crezut ca ma voi numara printre norocoase, insa n-a fost sa fie ..... Mi-a transferat doi embrioni, dar n-a rezistat niciunul.
Am uitat sa va spun ca medicul grec i-a repetat spermograma sotului si avea 40 000 000 de mormoloci dar cu mobilitate de numai 30 %. Am ramas masca, ce diferenta de rezultate, ca sa vedeti cum se fac analizele in anumite laboratoare din tara.
Ne-am intors in tara dezamagiti, suparati, fara nici o solutie la noua noastra problema pe care o vedeam, la un moment dat, ca si rezolvata.
Am inceput iarasi sa ne intrebam care din noi are vina cea mai mare, sa citim, sa mergem iarasi la doctori, iarasi tratamente....
In primavara anului 2002, ne-am hotarat sa mai incercam o data un FIV in Grecia. Si am luat-o de la capat.... Si iarasi fara nici un rezultat.... Eram suparata pe soarta, pe viata, pe destin pe tot ce vreti voi, o dezamagire mai mare ca asta nu mai traisem pana atunci si sper sa nu mai traiesc.
Mi-am revenit greu, foarte greu. La medici renuntasem sa mai mergem, ma saturasem de urcat pe mesele ginecologice, de scheme de tratament, de sex la comanda si de tot felul de investigatii. Deja incepusem sa ne consolam cu trista idee ca nu vom avea copii niciodata. De infiat nu eram de acrod sa infiem, asta este conceptia noastra, poate pentru ca am vazut si auzit destule exemple nereusite, sa nu ma judecati...
Am inceput sa caut pe internet tot felul de tratamente naturiste am inceput multe dar nu mai aveam rabdarea necesara sa le duc la bun sfarsit, eram mult prea dezamagita. Tot cautand pe net, am dat de acest forum si de LIVIA si tratamentul ei minune. Am gasit si pentru sotul meu un tratament tot aici pe forum. Dupa zecile de intrebari puse Liviei( pe care n-o mai gasesc acum pe forum?), care mi-a raspuns de fiecare data cu multa rabdare, m-am decis sa ma apuc de el dar pe care nu l-am urmat cu sfintenie tot din aceeasi lipsa de rabdare. Si l-am inceput si eu si sotul prim martie anul trecut. L-am urmat patru luni, dar fara ceaiuri si sucurile de legume, am luat ce a fost mai simplu, pastilele si tincturile. La sfarsitul lui iunie am intrerupt tratamentul pentru ca intervenisera niste probleme grave si nu ne-a mai stat gandul la asa ceva.
Cam pe la jumatatea lui decembrie incepusem sa ma gandesc la programul de Sarbatori si sa-mi calculez perioada cand vin rusii si constat ca am cam o saptamana intarziere, desi n-ar fi fost prima oara. Ma hotarasc totusi, fara prea mare tragere de inima, sa cumpar un test de sarcina de la farmacie, dar m-am gandit sa aman momentul dezamagitor (doar ma obisnuisem numai cu dezamagiri), pe a doua zi dimineata cand stiam ca e urina mai concentrata.
Si totusi nu prea aveam liniste, imi incoltise o mica speranta undeva in suflet dar mi-era tare frica sa sper la ceva. Noaptea la ora doua, ne mai avand rabdare, m-am sculat si am facut testul, aproape instantaneu, au aparut 2 liniute. Eram paralizata de emotie, parca il vazusem pe Dumnezeu. M-am intors in dormitor si atat m-am foit in pat incat l-am sculat si pe sotul meu (defapt asta si vroiam), la ora 4.30 dimineata i-am aratat testul. Nici n-a realizat ce-i ala, era prea buimac din somn, iar in momentul cand a realizat ce e .... nici nu va pot descrie cum a fost.
Acum sunt in a 17-a saptamana si inca mi-e frica sa cred in aceasta minune.

Deci, minuni exista...si am 36 de ani !!!!

Carmen

Tia spune:

postat de Delia21

USA
5 Mesaje
Trimise - 08/03/2004 : 16:52:41
--------------------------------------------------------------------------------

Fetele,ma bag si eu singura in seama.Cunosc o tipa,tot romanca,are 43 anisori impliniti,casatorita de vreo 17,si in ultimii 7-8 ani a facut la inseminari de s-a saturat;anul trecut in ian-feb,dupa ultima FIV,era asa de deprimata saracuta,de incepuse sa spuna ca nu mai vrea nici sa auda de cuvantul bebe.Ce mai,se impacase cu ideea,ca mai dupa ceva luni de 'sa nu mai aud',sa ramana.La inceput a crezut ca o fi menopauza,nu a spus la nimeni,vreo 3 luni,doctorul si sotul au aflat pe la vreo 5, si pe 17 feb 2004,a nascut o bebe si acum nu-i vine sa creada ca nu viseaza.Eu cred totusi in destin.Va pupicesc pe toate si sa auzim vesti bune.

adinut spune:

quote:

---

Originally posted by anka77

Cloe sa fii sanatoasa si sa iti traiasca bebelusii.
E minunat sa ai gemeni.Eu am o sora geamana si e super.

pupici de la mine.

Ancutza cu burticutza de 10 sapt.
DNP 4 aug
Prof.Ancar.Sf Pantelimon

---

buna ancutza si buna dragele mele.am citit acum toate povestile voastre, si m-au emotionat foarte tare.
povestea mea nu este atit de fericita ca a voastra, dar simt nevoia sa o spun.
noi avem un baietel de 8.5 ani deja, dar tot vreau sa ii mai fac un fratior sau o surioara. la ceva timp dupa nastere s-a intimplat din nou minunea, dar am zis ca atunci nu era momentul si am facut avort. era chiar 8 martie, nu o sa uit niciodata!
sa nu ma certati, multe dintre voi veti spune (pe buna dreptate, asa cum zic si eu acum), cum este oare posibil sa faci asa ceva? uite ca am facut si m-a pedepsit Dumnezeu, pentru ca de atunci tot incercam si degeaba. la inceput nu mi-am facut probleme prea mari ca nu ramin, credeam ca doar nu s-a 'prins'. dar au trecut anii si degeaba. am tot incercat si eu pe doctori, am trecut si eu prin crize de isterie cind dupa tratamente tot asteptam si speram ba chiar citeodata eram convinsa ca s-a intimplat, si cind veneau iar rushii simteam ca innebunesc. de ceva timp m-am mai linistit dar trebuie sa mai incerc! am auzit de dr. ancar de la sf. pantelimon, dar nu stiu cum sa dau de el. de aceea, ancutza, te rog mult, mult, multda-mi si mie un numar de telefon sau adresa cabinetului lui. mi-e groaza sa o iau iar de la capat, dar trebuie.
astept de la voi o veste buna, ca sa pot scrie si eu inca o poveste de succes!

puffy spune:

povestea mea este una de succes,nu e cu happy end,dar cred ca poate fi incadrata la povesti de succes.
sunt convinsa ca multe dintre voi au auzit de cele ce mi s-au intamplat.
de ce o consider de succes???poate asta va intrebati..poate durerea a facut-o sa isi piarda mintile??
io cred ca nu...sa nu mai lungim vorba si sa intru in subiect.
dupa 7 ani de casatorie, din care numai un an jumate am luat anticonceptionale, m-am hotarat sa devin mamica.dar au trecut anii si nimic nu sa intamplat.e drept, nu se gasea nimeni pe lumea asta sa ma convinga sa ajung pe masa la ginecolog.deci dupa 6 ani de casatorie, fara nici un control ginecologic, imi dau seama ca viata mea fara un copil nu mai poate continua.si ajung la dr.o femeie calma, blanda, e drept am ajuns cu o recomandare, si am deschis usa tot timpul cu capul.dar asta nu conteaza.imi da de facut spermograma sotului(care iese buna), fac toate analizele...rezultatul...era clar...cu ciclu normal...dar fara ovulatie.imi da medicamente ptr stimulare ovariana cu clomifen, pe care recunosc doar o luna l-am luat cum trebuie.si plec din tara.in sept anul trecut.acolo nu am vb cu fetele decat de FIV.eram hotarata.deja imi luasem gandul.trecuse un an de la vizita mea la ginecolog.si nimic.si odata ajunsa acasa, am realizat ca nu imi vine desi aveam dureri ca la menstruatie.si am facut un test(cred ca in 7 ani am facut mii)fara sa spun nimanui.visasem prea mult la momentul in care imi voi anunta sotul si familie ca sunt gravida.si a iesit pozitiv.lacrimi de bucurie...o sarcina urmarita si para urmarita...de frica devenisem ipohondra.echo peste echo...sa fiu sigura ca bb e bine...singurul meu defect ca sa ii zic asa e ca am colul scurt.si am fost diagnosticata cu iminenta de avort.si utrogestan, no-spa, am renuntat la serviciu,toata familia imi statea la picioare de dim pana seara.am gresit.am grestit ptr ca desi m-am rugat dlui la primul control la ginecologie sa ma ajute, cand am ramas gravida am fost la restaurant.trebuia sa merg sa multumesc Dlui ca mi-a ascultat ruga.am platit ptr asta.si am platit scump.desi practic in cazul meu e o eroare medicala.dr nu a vrut sa imi faca cerclaj, am "nascut"in luna a sasea.zm pus ghilimele ptr ca ptr ei a fost avort.dar am nascut.poate cu chinuri mai mari decat alte femei.dar nu mai conteaza.fetita pe care am nascut-o la 650 de grame a murit dupa numai 5 zile.pe 29 feb anul asta.azi de fapt sunt 3 sapt.intr-un fel e un omagiu adus fetite mele.intr-un fel e o ruga ptr dzeu sa ma ierte, sa aibe grija de ea si ea de noi sa ne trimita un copilas.ni-l dorim enorm.
e o poveste de succes ptr ca am reusit sa raman.si cu ajutorul lui DZEU voi ramane din nou.trebuie sa credeti..si sa va rugati.numai un alt copil va reusi sa ma faca sa merg inainte.sper ca nu v-am intristat.bafta la toate.

puffy

Laura_72819 spune:

Puffy, impresionanta poveste. Ma gandesc la suferinta prin care ai trecut si ma doare sufletul. Dar partea buna a lucrurilor e ca ai ramas insarcinata, ca ai dus sarcina atat de mult, deci se poate. Parerea mea e ca a fost o deficienta a medicului care a supravegheat sarcina, poate n-ar strica , data viitoare sa consulti macar inca un medic. Am o prietena care a patit la fel ca tine, la 6 luni si jumatate a pierdut sarcina. Urmatoarea sarcina a fost cu noroc, acum e mamica "batrana", baietelul cred ca are undeva intre 6-7 anisori. Probabil ca trebuie sa-ti odihnesti trupul dupa o sarcina, apoi , sa incerci din nou.

Lali spune:

Puffy, m-a impresionat puterea pe care o ai sa te consideri o poveste de succes.

Sa-ti de Dumnezeu sanatate si un bebe cat de curand !

Lali

anis spune:

Puffy mi-au dat lacrimile.Te admir pentru curajul tau de a porni o noua batalie, si mai ales pentru starea ta de spirit. BRAVO!



AniS

aime spune:

O sa va povestesc despre mine, daca o sa aveti rabdare sa ma "ascultati", desi in cazul meu nu a existat nimic spectaculos dpdv clinic, doar ca nu se intampla (trebuie sa va spun ca n-am apelat niciodata la metode contaceptive). Cam pe la 27 ani, fara sa mi se mai fi intamplat, intr-o luna nu mi-a venit ciclul. N-am indraznit sa sper nimic si am dat fuga la medic. Diagnostic: ovar drept micropolichistic. Am fost foarte constiincioasa si cam in 6-7 luni, am scapat. Ciclul venea regulat asa ca ne-am pus serios problema mostenitorilor. Am apelat la acelasi medic, care fara alte analize preliminare mi-a recomandat sa fac instilatii cu alfa chimio “numaistiucum”. Am facut 10 asemenea instilatii, dupa care am facut Polidin si antibiotice si am asteptat...in zadar. Am crezut (eu si sotul) de cuviinta ca ar trebui ca si sotul meu sa faca o spermogarma. Interpretarea a fost “apt”. Astfel, un pic cam deceptionati (de nesansa dar si de prestatia medicului, nu vreau sa supar pe nimeni) am inceput sa ne documentam singuri (fara pretentia de a da sfaturi, ci doar ca sa intelegem ce sa intampla) si am lasat la voia celui de sus, sperand ca visul va prinde viata. Am asteptat 2 ani, timp in care nimic nu s-a intamplat. O sa intrebati de ce atat? Nu stiu, eram prea obositi sa auzim incurajari de felul “relaxare si optimism, etc si amd. Cand am implinit 30 ani ne-am hotarat sa o luam de la capat. Am schimbat medicul, am facut consult+ eco, din nou nimic nu arata ca ar exista vreo problema. Am inceput tratament de stimulare, am facut HSG (trompe permeabile, proba Cotte buna). Am repetat spermograma, nr. indivizi=130 mil, mobilitate buna, viabilitate buna. Tot nimic.
Iar am schimbat medicul. Am refacut investigatiile si ptr. ca totul parea ok, dr m-a sfatuit sa apelez la o inseminare artificiala ceea ce am si facut (…de 3 ori) dar fara rezultat.
Iar lacrimi, iar disperare, moralul era la pamant, ba chiar cu ceva cm sub nivelul marii…de bani pierduti nici nu se mai punea problema.
Dupa cele 3 luni de stimulari, medicul mi-a recomandat jumatate de an pauza, pe care am si luat-o. Anul trecut, am refacut HSG (acelasi rezultat bun) si de atunci doar controale de rutina, ptr ca trebuie sa am grija de mine.
Dupa luni in care nu a fost zi, ora sau minut (fara sa devin obsedata) in care sa nu ma gandesc la nesansa noastra, am gasit “desprecopii” si mi-am zis un pic mai plina de optimism “again” ptr a nu mai stiu a cata oara. Am purces dar, din nou, la drum, constienti fiind ca daca suntem sanatosi e imposibil sa nu reusim.Trebuia sa fim mai atenti cu noi si sa incercam sa nu pierdem nici un moment pretios.Am inceput prin a face dozari hormonale si urmarirea corecta si cu simt de raspundere a temperaturii. Rezultatele dozarilor au iesit bune, deci un punct castigat...Am inceput iar stimulari, mai usoare si monitorizari. A trecut o luna fara ca sa se fi intamplat nimic, iar bocete, iar deznadejde...dar am incercat sa ma mobilizez si am trecut iar la tratament, monitorizare, temperaturi...totul parea ca la carte, dimensiuni foliculi si endometru, mucus, prestari, dar prestari cu dragoste , speranta a inflorit in sufletul meu chinuit. Dar nu prea tare; timpul trecea greu...imi impuneam sa fiu optimista...cu cat se apropia ziua Z, eram din ce in ce mai nervoasa, mai botoasa.trebuia sa se intample duminica 14 martie si ma gandeam cu groaza la un alt w-e ...Dar a venit si ziua de duminica, am fost la biserica de dimineata (chiar m-am impartasit) cu gandul ca nu cumva sa vina nenorocitii...A venit si ziua de luni, aveam o stare de ... nu stiu cum sa ma exprim ... de plans continuu ... speranta inmugurise in mine si mi-am zis ca fie ce-o fi...si mi-am luat un test de care am gasit, f ieftin, blue dream de 30.000, pe care scria ca se face la 7 zile de la conceptie. luni dupa amiaza, fac primul test (eram singura acasa) nu mai aveam rabdare sa vina dimineata, si ... mai intai a iesit dungulita etalon rosie-rosie...deja mi se inlacrimasera ochii ptr ca eu credeam ca asta e...apoi incet, timid, dar hotarat a aparut si a doua dungulita mai roz, dar f ferma. Cu mainile tremurand, tineam testul ...am multumit celui de sus (desi inca nu-mi venea sa cred) si mi-am sunat sotul... L-am studiat amandoi vreme de cateva minute si nu ne venea sa credem. Sotul ma tot intreba "cum si la inceput era alb-alb?" . Mai aveam un test ptr a doua zi dimineata. Mi-am sunat dr, care m-a trimis a doua zi la testul beta din sange. Era bucuroasa, era si triumful ei. A doua zi am repetat si testul de urina, care a iesit la fel de pozitiv si testul de sange. Apoi am mai repetat testul de sange la 48 ore si dupa vizita la am putut spune, in sfarsit,ca vom fi parinti .

Cam atat (destul!).
Asta e povestea mea...sunt aproape 7 ani de asteptare, 7 ani de deziluzii, de disperare...dar de credinta mare in Dumnezeu. Nu exista rugaciune in care sa nu apara si aceasta rugaminte...ma rugam Maicii Domnului sa-mi binecuvanteze si mie pantecele...sa simt si eu bucuria de a fi mama, bucurie care insa nu se putea compara cu a Ei, cea de a fi aleasa sa fie mama pruncului sfant. Intotdeauna am crezut ca ma aude, dar inca nu ma vedea pregatita (poate prin rugaciune sau chiar sufleteste) ptr asa ceva...ea a stiut cel mai bine, cand si de ce acum...

Fetelor, nu e o poveste f impresionanta, dar ptr noi, cei care am trait-o e o poveste de succes.Suntem fericiti acum, dar nu si linistiti. Ne rugam ca totul sa decurga bine...insa am credinta ca puiul de om isi va vedea parintii spre sfarsitul acestui an. Va fi primul Craciun cu adevarat fericit din viata noastra.

Iepurasul a 'nceput livrarile ...deci fetelor, optimistelor, nu va pierdeti speranta, veti invinge, mai devreme sau mai tarziu va veni si clipa fiecareia din voi. Si nu e vorba'n vant...v-o spune o "calita a soartei".
Va doresc tot binele si sa auzim numai de .

aime

Madachan spune:

Aime draga,intr-adevar o poveste impresionanta!Sarcina usoara ,bebe sanatos si frumos iti doresc!!!

in 5 saptamani DPN 28 Nov.

Tia spune:

postat de cristina g

Trimis la - 19/03/2004 : 14:30:38
--------------------------------------------------------------------------------

Buna dragutelor,
Am sa va spun povestea mea cu gandul ca voi aduce si eu o raza de speranta celor ce doresc sa aiba in ochi acele luminite pe care le au doar mamicile.
Mi-am cunoscut sotul prin niste prieteni intr-o toamna frumoasa.Dupa doua saptamani m-a cerut de sotie.Nu stiu daca va puteti da seama ce fata am facut.(Veneam dupa o relatie de 5 ani care s-a sfarsit destul de urat.)Ei bine, dupa ce l-am trimis sa faca un dus rece,sa se mai gandeasca,sa se consulte...am acceptat, dar imi doream o nunta primavara (fixuri ce mai!).A fost de acord sa mai amanam momentul oficializarii, dar ideea e ca nu ne feream cand faceam dragoste. Ne-am spus ca daca e sa fie il vom primi cu tot sufletul nostru.Si minunea s-a intamplat, ne sarbatoream casatoria, eu eram insarcinata in luna a treia si studenta in ultimul an.Trebuie sa va spun ca desi aveam acasa la parinti posibilitatea de a urma cursurile unei facultati la zi, am optat pentru varianta la seral, pentru ca imi era rusine sa cer bani pentru fiecare suc tatalui meu.In conditiile acestea toate concediile de odihna s-au dus pe sesiuni si luna de miere la fel.Bun, imi termin cu bine examenele,sarcina evolua ca la carte,fara greturi,ameteli,cu o dispozitie extrem de buna.Si uite ca sefului meu ii vine marinimia si imi da o saptamana de concediu sa ma relaxez.Totul decurgea bine cu sarcina aveam deja 26 de saptamani. Super,il alintam "Gigi" si ii spuneam seara povesti convinsa fiind ca ma aude; cand ieseam la plimbare ii vorbeam in gand si cateodata chiar cu voce tare. Putin ma interesa ce spun oamenii si-asa nu-i cunosteam.Acestea fiind datele, ne-am hotarat sa petrecem acea saptamana de vacanta la soacra mea la Bucuresti.Si acum incepe partea grea a povestii...Pe cand sa ne intoarcem cei de la C.F.R. au declansat o greva care a tinut cateva zile, iar eu trebuia neaparat sa ma intorc la serviciu, nu puteam abuza de bunatatea sefului, asa ca ne-am intors cu avionul.Am avut un zbor cu multe goluri de aer cu schimbari bruste de altitudine si de presiune. La un moment dat am avut senzatia ca in interiorul meu s-a desprins ceva ca o ventuza dar fara durere.A doua zi la serviciu am inceput sa am niste dureri ca cele de ciclu dupa care mi s-a pornit o hemoragie cumplita.Au chemat salvarea si m-au dus la spital.Durerile erau din ce in ce mai greu de suportat,au inceput sa-mi transfuzeze sange.Ma tot urcau si coborau de pe masa si nu reuseau sa-mi puna diagnosticul.Infirmierele cred ca erau satule sa ma tot urce pe targa, de pe targa pe masa si sa-mi tot schimbe cearceaful de sub mine,ma manevrau brutal si mie imi sareau ochii din cap de durere. Au incercat sa-mi declanseze nasterea,nimic, doar durere si o hemoragie ce nu puteau s-o controleze, aveam impresia ca mormanul de cheaguri ce iesea ma ridica in pat.Totul dura de cateva ore bune,sotul meu mergea din cinci in cinci minute sa cheme medicul de garda si il gasea de fiecare data consultand tratate de specialitate; depasisem deja limita mea de suportabilitate si am inceput sa-i rog pe medici sa ma omoare ca e prea mult.Femeile din salon plangeau in prosoape, sotul meu era ca in transa.Intr-un final m-au bagat in sala de operatie pt cezariana.Intraoperator mi s-a pus diagnosticul de infarct de placenta,decolarea placentei pe 2/3 din suprafata.Gigi n-a reusit sa respire,avea 980 gr.saracutul.M-am trezit a doua zi in reanimare iar una dintre bolnave mi-a spus ca toata noaptea am intrebat de ce a trebuit sa moara GIGI? M-am pus pe un plans din care nu ma mai puteam opri,aveam ochii cat pumnul, dureri de cap si toate celelalte de dupa o cezariana.La un moment dat a intrat o asistenta ca sa ne faca tratamentele si cand m-a vazut ce fac, m-a scuturat bine si mi-a spus: uita-te la fata de langa tine, are 19 ani si i-au scos tot pentru ca a facut septicemie dupa un avort autoprovocat,tu inca mai poti sa incerci sa ai copii!A fost ca un dus rece. M-am spalat pe fata si am inceput sa ma adun, sa-mi controlez gandurile negre pe cat puteam,sa depasesc cumva momentul.Ar fi multe de spus despre perioada asta. Oricum dupa perioada de interdictie de dupa cezariana, de fapt ceva mai repede pt ca nu mai aveam rabdare,am inceput sa muncim serios la conceperea unui bb.Si nu venea,si nu venea...Au urmat investigatiile,HSG-ul,diagnosticul trompe obturate,peretii uterului lipiti la intrarea in trompa stanga,ovare polichistice,etc.(nu imi amintesc exact termenii medicali, dar cam asta mi s-a explicat).Si iata ca incepe odiseea refacerii mele pt a putea visa la titlul de mama.Am facut mai intai un chiuretaj pentru dezlipirea peretilor uterului,terapie pentru stimularea ovulatiei si o multime de hidrotubatii care ma dureau ingrozitor.Nu mai spun de durerile din zilele cu rushii pt ca probabil cele mai multe le cunoasteti.Cu starea psihica eram aproape la pamant, ciclul imi era destul de neregulat asa ca am facut la teste de sarcina de ma urasem, nu aparea decat o liniuta...de fiecare data doar o liniuta...In acest fel au trecut patru ani de chin.La un moment dat doctorita mea a hotarat ca e vremea pt o laparoscopie diagnosticala.Am facut-o si pe aceasta in urma careia s-a constatat un fenomen aderentional(sper ca ma exprim corect)care strangula ambele trompe.Au fost rezolvate aceste aderente mi-au facut si un test de permeabilitate care a iesit ok.Dupa aceasta interventie medicul mi-a spus ca in cel mult patru luni voi ramane insarcinata.Era iarasi soare pe strada mea...Am continuat tratamentul de stimulare a ovulatiei si de fixare in a doua jumatate in caz ca era ceva.Au trecut patru luni, cinci, sase,...,un an.Doar durerea si senzatiile neplacute dupa un astfel de tratament erau constante,aceeasi unica liniuta de fiecare data,nu mai faceam dragoste era deja sport cu zile programate,am tinut tot felul de posturi si m-am rugat cum am stiut mai bine...NIMIC... Simteam ca in ritmul asta am sa-mi pierd mintile, trebuia sa-mi reconsider pozitia, poate ca noua nu ne este data bucuria asta, poate ca trebuie sa ne gandim la varianta adoptiei.Am incercat sa las deoparte presiunea pe care in cea mai mare parte eu mi-o induceam,mi-am schimat modul de alimentatie in sensul ca am eliminat complet zaharul si l-am inlocuit cu miere, am mancat mai multe salate,mai multe fructe si am folosit numai paine neagra sau graham.Nu-mi mai faceam planuri decat pe termen scurt si incercam sa ma bucur de ceea ce aveam: un sot bun, o relatie frumoasa,de faptul ca venea primavara si se apropiau Sfintele Pasti.Ne-am luat o saptamana de vacanta si am plecat sa ne relaxam la Bucuresti la niste prieteni.In zilele acelea trebuiau sa apara rushii, insa de data aceea nu mi-am mai facut sperante, mi-am spus ca intarzierea se datoreaza schimbarii de altitudine, vacantei, orice explicatie era buna numai sa ma opreasca sa fug la farmacie sa cumpar un test de sarcina.N-am avut curajul decat dupa o saptamana dupa ce ne-am intors sa-mi fac testul...Au aparut doua linii!...Doua linii!!! Dumnezeule Mare sa mi se intample mie asa o bucurie? Am inceput sa constientizez ca ma cam jenau sanii de cateva zile si parca mirosul imi era mai sensibil.Ce credeti ca i-am spus doctoritei mele la care m-am dus in clipa urmatoare in vizita acasa? Am venit sa-ti spun ca vine barza! Va dati seama ca dupa atata timp, a doua zi la cabinet m-a tinut la echo vreo 20 de minute pana a fost sigura ca am dreptate. Nici nu mai conteaza ca din clipa urmatoare am avut repaos total toate lunile de sarcina, ca mi-a fost cam rau,ca am avut contractii tot timpul din trimestrul doi in colo...Am urmat toate indicatiile date si... stiti voi ce minune de fetita am? Suntem binecuvantate pentru ca putem face posibil miracolul vietii...Scumpa, ingerasul, steluta noastra de pe cer, are azi cinci ani, trei luni si unsprezece zile si e mai frumoasa, mai isteata si mai dragalasa decat indrazneam sa sper (ne-am dorit-o sanatoasa in primul rand); iar eu de cate ori imi amintesc ii multumesc in gand lui Dumnezeu pentru ca ne-a dat-o.
Va pup cu drag si va doresc sa va simtiti puternice pentru ca si aspirantele si cele ce sunt deja mamici au nevoie de putere si incredere ca totul va fi bine!

cristina & catalina g.