Sa ne intelegem copiii: traumele nasterii
Raspunsuri - Pagina 2
sanziana72 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Andrea_S Dr. Fred Schwartz, intr-un articol despre muzica si reducerea stresului perinatal imbina experienta sa de medic anestezist (care foloseste muzica in medicina) cu cea de parinte, si impartaseste idei si descoperiri foarte utile. Sa ne punem in locul copilului: ... Fie ca e nascut natural sau prin cezariana, copilul instinctiv cunoaste traseul pe care trebuie sa-l urmeze si nu se asteapta deloc la ce i se va intampla in afara trupului mamei. El e obisnuit cu dragoste, muzica, cantece, vorbe dulci, blandete, gingasie. Orice e diferit de experientele lui familiare din pantec, deja e stresant. Si cu cat experienta nasterii e mai dura, cu atat e mai traumatizanta. |
Cu o zi inainte sa nasc (prematur) am citit o carte, "Nastere in liniste". Din pacate nu o gasesc acum pe net sa v-o arat, eu am citit-o in franceza.
Vorbea tocmai despre aceste traume ale nasterii, mai ales din punctul de vedere al copilului.
In mare spunea cam acelasi lucru cu ceea ce spui tu aici si multe altele. Cel care a scris-o era tot medic si incepuse sa practice astfel de nasteri prin anii 70.
Vorbea de pozitia nefireasca in care sunt puse sa nasca femeile, nu pentru ca le ajuta la nastere, ci pentru ca e mai simplu pentru doctori sa vada ce se intampla. In loc sa se foloseasca forta gravitationala care ajuta nasterea atunci cand o faci in genunchi, nu, acum femeile trebuie sa nasca impotriva ei.
Vorbea de toata agitatia si stressul in care se naste un copil. Ne nastem in spital, un loc rece, impersonal si stressant (nici nu e de mirare ca multor oameni le e frica de spital, doar e primul loc pe care l-au cunoscut cand au intrat in lume). In jurul nostru sunt o gramada de fete si voci necunoscute, lipsite de emotia si dragostea cu care ar trebui sa fim primiti.
Toata lumea vorbeste tare, tipa, se agita, se vantura dintr-o camera in alta. E ca si cum ai fi in mijlocul unei intersectii si nici de cum in locul de pace in care ar trebui sa venim. Peretii sunt albi, lumina stralucitoare. Toate simturile bebelusului sunt suprasolicitate inca de la nastere. Ca si cum te-ai trezi dintr-o data din dulcea muzica a unui concert simfonic in plic concert de hard-rock (sa nu fiu inteleasa gresit, mie imi place hard-rockul, dar e o alegere ulterioara si personala
Acest doctor povestea cum si-a creat o echipa cu care nasterea se petrecea cu totul altfel. Toata lumea vorbea in soapta (de la medici la asistente), camera era in semiintuneric sau o lumina blanda. Acompanierea nasterii se facea cu dragoste, nu pe banda rulanta. Confortul emotional al mamei si copilului erau pe primul loc. Nimeni nu brusca copilul, nu il zgaltaia, nu il smulgea de langa parintii lui. Legatura dintre copil si mama, increderea, se creaza atunci, in primele secunde de viata, iar in maternitatile actuale nu prea se tine cont de asta. La puii de pasare prima persoana pe care o vad cand ies din ou, o considera ca fiind mama lor. Ce ne face sa credem ca bebelusii nu ar avea si ei nevoie ca prima figura pe care o vad si care ii primeste in viata sa fie mama lor ?
Taierea cordonului ombilical ar trebui sa se faca si ea doar dupa cateva minute pentru ca altfel, pana copilul invata sa isi foloseasca cum trebuie plamani, aportul de oxigen din organismul lui nu va fi suficient si se ajunge la hipoxie.
In alt articol am citit ca s-a facut un studiu referitor la taierea rapida sau dupa un timp a cordonului ombilical. S-a observat ca la aceia la care taierea cordonului s-a facut dupa un timp de la nastere au avut mai mult fier in sange si nu s-au anemiat pentru ca rezerva pe care au primit-o de la mama le-a ajuns pana pe la 6 luni cand au inceput diversificarea.
Imediat dupa ce s-a nascut, copilul ar trebui luat in brate de mama lui si pus la san, gol, piele pe piele (bineinteles amandoi inveliti sa le fie cald). In felul acesta bebelusul va regasi persoana pe care o cunoaste, ii va invata mirosul, se va linisti sugand. Va regasi confortul pe care il avea inainte de nastere. Ar trebui sa stea acolo o perioada (o ora, doua) ca sa isi regaseasca echilibrul si sa isi aduca aminte de primul contact cu lumea ca de un loc placut si primitor.
Ne mai miram ca atatia oameni sunt speriati de viata, de lume ? Chiar daca nu ramane amintirea constienta a primului contact cu lumea, amintirea emotionala ramane inscrisa in subconstient si se manifesta mai tarziu in viata adulta.
De fapt nasterea ar fi bine sa se faca acasa, intr-un loc familiar si placut. Doar pentru cazurile cu probleme este indicat spitalul. In tarile nordice, in Anglia, exista aceasta optiune, de a naste acasa.
Se mai poate naste in apa, ceea ce face lucrurile mult mai placute si usoare si pentru mama si pentru copil, numai ca si aici exista uneori contraindicatii (daca mama are o infectie care in apa s-ar putea transmite si copilului sau pot sa apara complicatii medicale...).
Pentru usurarea nasterii mai exista remedii homeopate (se iau cam cu o luna inainte), mai exista tehnici de respiratie si relaxare sau energetice (gen Qi gong, reiki...).
Exista optiuni, numai ca in ziua de azi lumea se teme de nastere. Iar ceea ce se urmareste este eficienta si prea putin se tine cont de sufletele celor implicati.
Nasterea a incetat sa mai fie un moment sacru prin care ar trebui intampinat un nou suflet care vine pe pamant.
Ne nastem, traim si murim. Dar cum, nu mai conteaza !?
"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)
Andrea_S spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Andrada Deci daca e o trauma si prin nastere naturala si prin cezariana pe unde am putea sa-i scoatem (zic ca sa evitam trauma)? A L’amore che move il sole e l’altre stelle. www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu |
Draga Andrada,
Eu una nu am mentionat cuvantul "evitare".
Putem vorbi de ameliorare, de metode de vindecare sau de ajutorare a copilului dupa nastere, dar nu se poate evita. Orice copil trebuie sa treaca prin asta. Dar important este CUM trece, si CUM este ajutat ulterior sa depaseasca amintirile dureroase.
Andrea
Andrea_S spune:
Am ales cuvantul "trauma" pt ca se potriveste experientei de care vorbim.
"Stres", dupa mine, ar fi fost un cuvant mai bland, avand in vedere ca totusi nasterea este o situatie exceptionala, o experienta unica pt fiecare mama si pt fiecare copil, chiar daca procedurile medicale si/sau naturale sunt similare in multe cazuri.
Ca argument pt alegerea cuvantului, voi reda mai jos definitiile sale.
"Trauma" provine din greaca si inseamna "rana/stricaciune/infrangere".
Definitia din DEX: trauma, traume, s.f. 1. Traumatism (1). 2. Emotie violenta care modifica personalitatea unui individ, sensibilizandu-l la alte emotii de acelasi fel, astfel incat acesta nu mai reactioneaza normal. – Din fr. trauma, germ. Trauma.
Definitii din dictionare in engleza: Trauma este orice tip de leziune, fie ca e produsa fizic, fie ca e produsa emotional. In sens psihologic, termenul e folosit pentru a exprima o experienta care este dureroasa, chinuitoare sau socanta din punct de vedere emotional, care adesea are efecte mentale si fizice prelungite. Este o experienta neplacuta care cauzeaza stres anormal.
Andrea
iulia_b spune:
O fi o trauma pentru copil nasterea, dar sa pornesti in lume cu sentimente negative induse de mama cred ca e si mai rau. Ce sens are dupa sa ma apuc sa-i (sa-mi) plang de mila...Ma uit la mine ca si eu sunt un pic mai ipohondra...ce-ar fi sa ma gandesc si la traumele nasterii, pe langa traumele nealaptarii, ne-AP, gradinitei, E-urilor etc...
Nu stiu ce sa zic de nasterea acasa...e drept ca pana la spitale se nastea si pe camp dar si mortalitatea era mare, atat pt mama cat si pt fat. Si daca exista 0,5% risc pt copil sa-l nasc intr-un mediu in care nu exista mijloace necesare de ingrijire eu una n-as face-o. Desi este trendy acasa...
Ajutam copiii in masura in care reusim sa alungam orice gand rau din minte si sa ne repetam in fiecare zi..."Va fi bine"..desigur asta nu inseamna ca trebuie sa ignori semnele unei boli.
Andrea_S spune:
De acord cu tine, iulia_b.
Intentia mea cu acest subiect este nu sa plangem de mila cuiva sau sa ne stricam cele noua luni minunate ale sarcinii.
Personal, m-am straduit sa fac din sarcina cele mai frumoase 9 luni din viata mea, si chiar asa a si iesit. Cand am aflat ca gogoasa mea cea draga si scumpa, si vioaie din burtica, are probleme, mi-am pastrat increderea si credinta ca Dumnezeu are grija de toate si ca totul va iesi bine pana la urma. Daca m-as plange, m-ar pedepsi viata.
Cred ca este posibil sa ne pastram starea de spirit buna si frumoasa, si in acelasi timp, sa fim constiente de implicatiile mai putin placute ale nasterii. A fi constient de ceva nu e totuna cu a fi negativist.
Desi stiam ce inseamna nasterea ideala si am inteles ca pur si simplu nu se poate sa am asa ceva, totusi am inteles (din experienta altor mame) ca pot face ceva sa diminuez consecintele negative, atat pt mine, cat si pt copil.
Voi, mamici, cum ati procedat?
Andrea
Atitudinea naste altitudinea!
sanziana72 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui gazzella sanziana72, Michael Odent ? Felix (3 ani si 10 luni) Bendis (1 an si 10 luni) |
Cred ca era vorba de cartea asta :
Pour une naissance sans violence
de Frédérick Leboyer
"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)
Happiness_4_us spune:
Pe toate perioada sarcinii, am avut un gand si numai unul: da Doamne sa am o nastere usoara! Nici o secunda nu m-am gandit: da Doamne sa am un copil sanatos si sa vina cu bine pe lume!![]()
Asa ca Dumnezeu a dat o nastere floare la ureche,in sensul ca dupa montarea epiduralei in 4 ore a aparut minunea, insa hipoglicemia severa pe care a facut-o Andrei in mai putin de 24 de ore de la nastere, avea sa ne schimbe radical vietile tuturor. Nici in ziua de azi, dupa multe investigatii facute,inclusiv la spitalul de copii din Boston, nu am gasit raspunsul la intrebarea: ce anume a declansat aceasta hipoglicemie?
A fost oare nasterea traumatizanta ptr el, iar eu habar nu am avut si am fost atat de egoista incat m-am gandit numai la mine?![]()
Nana,
Andrei Stefan ( 26.09.2007)
Povestea nasterii fluturasului!
Fluturas iubit, sa nu uiti niciodata, ca mami este intotdeauna cu un pas in urma ta. Trebuie doar sa intorci privirea si sa intinzi manutza si mami te va ajuta in orice clipa!
natynic spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Andrea_S Desi stiam ce inseamna nasterea ideala si am inteles ca pur si simplu nu se poate sa am asa ceva, totusi am inteles (din experienta altor mame) ca pot face ceva sa diminuez consecintele negative, atat pt mine, cat si pt copil. |
Andrea, eu cred ca pentru aprimi raspunsurile, sau macar tipul de dialog pe care il astepti, ar fi bine-daca vrei-sa ne impartasesti un pic experienta ta personala.
O fi sau nu trauma pentru toate mamele si pentru toti copiii, dar fiecare experienta este unica. Si, in acest sens, toate teoretizarile expuse aici sunt generalizari. Mie de pilda, degeaba mi se vorbeste de nasterea in apa, acasa, in liniste, in genunchi, cu copilul pus la san sau cu tehnici de relaxare. Degeaba aflu si ca in general copilul hotaraste momentul nasterii. Am facut niste complicatii grave, amenintatoare de viata si in lipsa cezarienei de urgenta atat eu cat si fetita mea, aflata abia in a 31-a saptamana, nu am fi avut nici o sansa. Pe sus am fost internata si taiata in aceeasi zi. Fetita mea a fost dusa rapid in terapia intensiva a prematurilor si in 5 minute i s-au montat perfuzii pe capsor si pe manuta si a fost izolata la incubator. Asa am vazut-o apoi, zile si zile la rand; au trecut saptamani pana sa o pot lua in brate. Luam medicamente si nu am avut voie sa alaptez si am pierdut laptele, nu am pus-o la san NICIODATA. Deci, concluzionand, pentru mine toate aceste alternative, solutii nu au existat, nu au fost posibile; nu am avut alta sansa.
N-o fi drept nici pentru mine nici, mai ales, pentru ea care era perfect dezvoltata pentru acea varsta a sarcinii si nu a avut nici o vina ca a trebuit scoasa mai devreme. Dar, Andrea, m-am straduit sa ma "revansez" apoi fata de ea. In nici un caz insa nu mai stau sa jelesc trauma prin care a trecut. Sper sa nu ma insel-cred ca si pt ea e undeva departe, pentru ca este o luptatoare. Cum sunt dealtfel majoritatea copiilor. Nasterea e un dat ce nu poate fi evitat.
Hai deci sa ne concentram asupra miilor de traume ce dau sau, mai ales, vor da peste ei cand mai cresc. Pentru ca de ele numai noi ii mai putem (DACA putem) feri...
As zice insa sa-ti descarci sufletul, sa spui de ce pt TINE a fost o trauma. Eu cred si sper ca nu vei intalni numai raspunsuri ironice...

Naty
mamica
Iuliei Elena-esenta tare in sticluta mica (30.01.2008) DA-I DOAMNE MINUNII MELE SANATATE, MINTE SI NOROC!
Andrea_S spune:
Pt Naty si restul mamelor:
Am deschis subiectul pt a atrage atentia asupra copiilor, nu asupra mea sau a mamelor. Experienta nasterii la mine nu a fost cine stie ce. Floare la ureche, comparativ cu ce au scris multe mamici pe forum.
Dar, asa e, Naty, corect este sa spun si despre experienta mea.
La ora actuala cred ca copilul meu va necesita o alta interventie chirurgicala pe creier (va rog sa nu ma compatimiti, ca nu e cazul si nici nu-mi place; iau lucrurile asa cum sunt si cumva familia noastra va trece cu bine si prin asta).
Inainte sa ne spuna prima ecografie cum arata copilul si care e starea lui eu si sotul ne adunam informatii despre o nastere in apa sau nastere acasa, naturala, fara interventii medicale. Financiar nu prea eram pregatiti sa plecam in afara pt a implini acest vis, dar poate ca am fi reusit si cu asta.
Dar s-a vazut clar: capul copilului prezinta ceva ce cere musai cezariana, daca vrem sa evitam riscuri pt el.
Dupa ce i-am vazut fetzishoara din burtica, nasucul si buzitele alea care semanau cu ale mele, m-am indragostit nebuneste de el, abia asteptam sa facem cunostinta fata in fata, si am uitat de mine, de dorintele mele cu nasterea etc.
In ultima luna aveam colul scurtat. Ii simteam capul si manutele zilnic si ma rugam de el si de Dumnezeu sa mai stea pana cand e pregatit si pana cand va putea medicul sa ma opereze.
Stiind ca era bine pt el sa se nasca normal, ca asa ar fi beneficiat si el de un start mult mai bun in viata (i se declansau in mod natural toate procesele, si se pornea in mod natural lantul de aminoacizi esentiali vietii), mi-am dat seama ca va porni in viata cu lipsuri. Lipsurile poate ca vor fi invizibile si nu il vor afecta cine stie ce in viata, dar eu vreau sa stiu ce se intampla, ca sa stiu cum il ajut pe viitor, cand va fi cazul. La ora actuala totul e posibil, sunt atatea metode de tratament.
El era vioi, n-avea treaba
. N-a fost sa ma opereze miercuri, ci a doua zi. Pana atunci, am discutat cu mamicile din sala de travaliu si mi-am mai descretit fruntea si am mai prins curaj. Abia dupa nastere urma sa aflam exact ce are capshorul lui.
Mi-am pastrat increderea, am vb cu bebe, ne-am jucat, m-am rugat la Dumnezeu si am chemat toti ingerii sa ne ajute si sa iasa bine.
A doua zi, toate bune si frumoase, mi s-a facut ce era de facut dpdv medical, am adormit bustean si gata. Dupa trezire am putut articula doar: "copilul e bine?" Raspuns: "da, e bine". Si asta a fost tot.
Mi-am vazut copilul doar 2 min. Mi l-a adus o asistenta langa mine, bebe a scancit (ma simtise, m-a recunoscut), am schimbat emotii, ganduri, senzatii si apoi mi l-a luat si bebe a scancit iar (mi-am dat seama ca plange dupa mine). Copilul arata bine, frumusel foc, o mandrete de copil (asa cum e fiecare bebe in ochii mamei, nu?).
In primele zile de viata i s-a luat sange (si-asa ei au f putin) ca sa fie dusa o proba la laborator, i s-a facut un RMN (unde l-a anesteziat si 24 de ore i-au luat sa se trezeasca complet) si abia dupa 5 zile de la nastere am aflat ca la creier are ceva rar intalnit.
Va rog sa ma iertati ca nu dau detalii despre "boala" lui, dar imi vad copilul normal si sanatos, si voi continua sa cred asta, chiar daca sunt constienta de realitate.
Ai si tu dreptate, Naty, cumva e si "trauma" mea. Dar de patru luni incoace el e prioritatea, el e cel care sufera, el trece prin furcile caudine, nu eu. Am vazut copii cu cazuri mult, mult mai serioase, am vazut mamici care au suferit (in sarcina si/sau la nastere) si sufera mai mult decat mine, si copii care sufera mult mai mult si de mai multa vreme decat copilul meu. Ma rog la Dumnezeu sa ne dea tuturor puterea sa ne sustinem copii prin orice ar trece si sa se faca toti bine mai repede.
Chiar daca era un copil perfect sanatos, tot nu as fi minimizat sau ignorat efectele nasterii pt el. Daca ceva e dat de la natura, nu inseamna ca e si placut sau ca a fost si gata, nu are rost sa ne mai batem capul.
Fiinta umana e complexa, si, asa cum mentionau si Sanziana si alte mamici, multe lucruri patrund in subconstient inca de la nastere si ies la iveala mult mai tarziu, poate chiar cand nu ne asteptam.
Andrea
Atitudinea naste altitudinea!
