In fiecare zi cu Dumnezeu (partea a 10-a)
Raspunsuri - Pagina 11
anda141 spune:
„Dar toate aceste lucruri... sunt date la iveala; pentru ca ceea ce scoate totul la iveala este lumina. De aceea zice: ’Desteap- ta-te tu, care dormi, scoala-te din morti si Hristos te va lumina’.” (Efeseni 5,13.14)
"Desi m-am nascut cu un spirit de aventura si am continuat sa il cultiv, trec uneori prin situatii in care Tatal ceresc ma provoaca, dar in acelasi timp ma pune in incurcatura, in dorinta mea de a „iesi in fata” pentru Numele Sau. Exact acest lucru mi s-a intamplat in cele 5 minute cat vanzatoarea imi marca si ambala cumparaturile. Am auzit in spatele meu o conversatie intre doi cumparatori: „Daca ai reusit sa rezisti fara ele doua luni, de ce cedezi ispitei acum?” spunea un barbat.
Fara un plan premeditat, i-am cerut vanzatoarei sa ma scuze un moment. M-am trezit sarind peste bara cromata ce despartea casele de marcat si, inaintand spre doamna cumparatoare, i-am spus: „Nu aveti nevoie de tigara; aveti nevoie de o imbratisare. Dumnezeu va iubeste atat de mult, iar eu sunt aici ca sa va imbratisez din partea Lui.”
Fara nicio ezitare, a venit spre mine cu bratele intinse si m-a imbratisat la randul ei cu mare entuziasm si cu un zambet radios. Nu mi-a spus nimic, dar in timp ce punea la loc, pe raftul din spatele ei, pachetele de tigari, comenta catre cel ce-i marca si ambala cumparaturile: „Chiar nu am nevoie de tigari. Mai degraba cumpar o prajitura.”
Mi-am terminat cumparaturile si am plecat spre masina intrebandu-L pe Dumnezeu: „Oare ce-a fost in capul meu?”
Am descoperit ca, daca sunt sensibila la indemnurile Sale, Dumnezeu are pentru mine multe clipe de slujire, in care lumina Lui sa ajunga prin mine la ceilalti. Si, desi nu mi-a dat explicatii cu privire la intamplarea de la magazin, am plecat mai departe impacata cu gandul ca, pentru o clipa, acea femeie a revenit la viata si a zambit spre Dumnezeu, in timp ce El o imbratisa cu mainile mele."
Ce anume te indeamna Duhul Sfant sa faci azi? Lasa-L pe Hristos sa te lumineze!
Autor: Catherine Carpenter
http://www.copaculdehartie.ro
Arhistefy spune:
NEPATIMIREA
Nepatimirea este o stare superiora. Stiti ce spune Sfantul Ioan
Scararul despre nepatimire? Spune ca este invierea sufletului inainte
de invierea cea de obste a trupului si mai spune ca nepatimirea este
cerul cel de pe pamant.
Nepatimirea are niste semne dupa care o putem cunoaste. Sa ne gandim
la urmatorul cuvant din Pateric: Se spune ca la un parinte s-a dus o
fecioara care i-a spus asa: „Am invatat Vechiul si Noul Testament pe
de rost”. „Si?” „Sase zile postesc si a saptea dezleg”. Si l-a
intrebat pe parintele ce mai trebuie sa faca, gandindu-se ca, cu ceea
ce a realizat pana acum, a facut mult. Si parintele a intrebat-o asa:
„ti s-a facut ocara ca cinstea?” Ea a zis: „Nu”. „Ti s-a facut lipsa
ca indestularea?” Ea zis: „Nu”. „Ti s-a facut paguba ca castigul?” Ea
a zis: „Nu”. Si atunci parintele a zis: „Du-te si pune inceput bun,
caci cu ceea ce ai facut inca nimic n-ai facut”.
Despre un parinte din Pateric se spunea ca din multa bunatate nici nu
mai stia ce-i rautatea. Nu mai presupunea rautatea. Nu se mai gandea
la nimic rau, din multa lui bunatate. Noi avem o alta stare
sufleteasca. Noi din multa rautate, de multe ori, nu mai putem
presupune bunatatea. Amestecam niste lucruri rele si in lucrurile bune.
Cum putem ajunge nepatimitori? Cum putem sa ne curatim de patimi?
Raspunsul cel dintai este acesta: de patimi ne curatim cand ocolim
pricinile patimilor. Adica degeaba vrem noi sa scapam de patimi, daca mergem acolo unde sunt ispite, unde sunt tentatii pentru pacate.
Multi marturisesc la spovedanie ca le vin tot felul de imagini
necurate in minte. De ce? Pentru ca au trait in ele, sau pentru ca
traiesc in ele, se uita la lucruri necuviincioase, la filme spurcate
si apoi vor sa aiba limpezime in suflet. Nu se poate asa ceva.
Sfantul Moise Arapul, pe care-l pomeneste Biserica noastra in 27
august, a fost cel mai iscusit dintre Parintii din pustia sketica, el
care inainte a fost talhar. Un talhar ajunge sfant! Cum ajunge un
talhar sfant? Cu energiile cu care a lucrat in rautate, cu acelea
lucreaza in bunatate.
Se spune ca cineva zicea asa catre Dumnezeu: „Doamne, invredniceste-
ma sa Te iubesc pe Tine cum am iubit altadata pacatul!” Pentru ca tot cu iubirea pe care o port in suflet am iubit si pacatul, acum as vrea sa Te iubesc pe Tine macar asa cum am iubit pacatele de odinioara.
Nicolae Iorga spune ca numai dintii bolnavi simt fierbinteala sau
raceala alimentelor pe care le primesc. Daca dintele nu-i bolnav, nu
simte durere nici cand bea rece, nici cand bea ceva cald, pe cand
daca dintii sunt bolnavi, atunci sufera. Asa-i si cu mandria. Cand
esti mandru nu-ti place sa-ti faca cineva vreo indreptare, esti
nemultumit si asta arata ca patimesti de mandrie, dar daca primesti
indreptarea, primesti ocara chiar cum ai primi cinstea, ai biruit
mandria.
O SINTEZA A GINDIRII PARINTELUI TEOFIL IN 750 DE CAPETE
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
Fericirea a treia talcuita de Episcop-vicar Irineu Bistriteanul
"Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul"
Traind in societate, semenii nostrii se pot opune uneori vointei
noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate si de multe ori
putem fi pagubiti si jigniti. In astfel de situatii, firea noastra
pacatoasa ne indeamna sa ne maniem, sa ne infuriem, sa ne razbunam cu cruzime impotriva dusmanilor si chiar sa lovim. Hristos Domnul, Care
a rabdat lipsa de credinta a celor din neamul sau, Care a fost
indulgent cu slabiciunile si frica Apostolilor Sai si a primit
moartea ca un Miel nevinovat, ne invata blandetea si ne spune:
"Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima" (Mt. 11,
28). Blandetea a caracterizat pe Sfintii Apostoli, pe care
Mantuitorul i-a trimis in lume ca pe niste oi in mijlocul lupilor
(Mt. 10, 16). Ea trebuie sa fie principala virtute a oricarui
crestin, caci Domnul numeste adesea pe credinciosi "oi" (In. 10, 1)
si "miei" (In. 21, 15), animale recunoscute ca cele mai blande.
Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si al iubirii aproapelui.
Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu
silinta de a nu supara si a nu se supara de nimic. Ea este o putere a
sufletului desavarsit prin care omul isi pastreaza calmul si
seninatatea in mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii sai.
Sfantul Marcu Ascetul arata ca "blandetea este temelia rabdarii,
ajutatoarea fratietatii, frana impotriva enervarii, imitarea lui
Hristos si pricina de bucurie". Prin blandete se izoleaza raul, se
curma galceava si scanteia razboiului nu ia foc. Cel bland nu
carteste impotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-si bate joc, nu
graieste de rau, nici nu osandeste pe semenii sai. El nu se manie si
nu se razbuna cand este infruntat si jignit. De aceea, inteleptul
Solomon graieste: "Cel incet la manie e mai de pret decat un viteaz,
iar cel ce-si stapaneste duhul e mai de pret decat cuceritorul unei
cetati" (Pilde 16, 32).
De blandete da dovada acel credincios care priveste ocara sau
nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu in vederea unui bine ce-
l va primi mai tarziu (cf. II Regi 16, 12). Culmea blandetii sta in
iubirea fata de cei ce ne pricinuiesc necazuri si suparari, poruncita
de Mantuitorul prin cuvintele: "Binecuvantati pe cei ce va blestema,
faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si
va prigonesc" (Mt. 5, 44). Sfantul Ioan Scararul defineste blandetea
"pastrarea seninatatii interioare si a iubirii fata de cel ce ne
supara cand este de fata". Blandetea ne invata sa nu raspundem cu rau
celor ce ne batjocoresc, sa ocolim orice prilej de vrajba. Cu asprime
si cel bun se inaspreste, pe cand cu blandetea se face bun si cel
rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand un om manios intalneste pe
un om bland, este ca si cum s-ar scufunda in apa un fier care arde".
O minunata lectie de blandete ne da Sfantul Macarie cel Mare. Odata
mergea cu un ucenic prin pustie. Inaintand mai repede, ucenicul a
intalnit o raspantie de drum pe un preot pagan caruia s-a adresat cu
manie: "Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului". Preotul
pagan, maniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tanar, care a
cazut la pamant ametit. Plecand mai departe, preotul pagan il
intalneste pe Macarie si ii zice: "Dumnezeu sa-ti ajute, iubite
frate, si sa-ti lumineze calatoria". Miscat de acest salut, popa
idolesc ii zise: "Cum de ma numesti frate, ca doar sunt pagan si
tocmai mai inainte ti-am trantit la pamant ucenicul". Macarie ii
raspunse: "Acum, cu atat mai mult, iti doresc drum bun, dupa ce ai
apucat pe un drum rau, al razbunarii. Iar frate te numesc pentru ca
toti avem un Tata, pe Dumnezeu". Vorbirea binevoitoare a Sfantului
Macarie l-a emotionat profund pe preotul pagan si, dupa o lunga
convorbire, a cerut sa fie botezat si s-a increstinat. Iata cum
blandetea cucereste inima si face bun pe cel rau.
Blandetea este echilibrul spiritual fata de sine si fata de semeni.
Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poarta un titlu de mare
noblete: "om bland". Cei blanzi sunt scutiti de multe suparari si
tulburari, capata o buna inraurire asupra celor din jur si pot sa
stinga ura si mania indreptate impotriva lor. Fiind impacati cu
Dumnezeu, cu semenii si cu sine, cei blanzi se bucura de o stare de
liniste si siguranta deplina. Innobilandu-se necontenit pe sine, omul
bland emana din fiinta sa o mare putere de transformare a societatii.
Pe calea blandetii, el patrunde in sufletele oamenilor si, prin
puterea blandetii, el castiga simpatia si bunavointa oamenilor. Numai
aceia care au inima blanda, plina de sentimente de ingaduinta si
rabdare, pot afla cu adevarat "odihna sufletelor" (Mt. 11, 29).
Rasplata promisa celor blanzi este mostenirea pamantului. Aceasta
fagaduinta poate fi interpretata si ca o proorocie pentru urmasii lui
Hristos care, prin blandete, aveau sa stapaneasca sufleteste lumea,
cucerind-o pentru viata crestina. Viata si atitudinea celui bland
este tonica in domeniul aplanarii conflictelor dintre oameni. Prin
forta spirituala a celui bland participam si noi la mostenirea scumpa
crescuta din legea fratiei, a respectului si iubirii fata de om ca
chip al lui Dumnezeu. Pamantul fagaduit celor blanzi este "pamantul
celor vii" (Ps. 114, 9), unde moartea n-are loc de salasluire, iar
viata este fara de sfarsit. Cei ce intrupeaza blandetea Mantuitorului
traiesc cu nadejdea ca, pentru blandetea, rabdarea si smerenia lor,
vor primi dincolo de taramul acestei vieti, ca mostenire vesnica,
"pamantul cel nou" (II Pt. 3, 13; Apoc. 21, 1).
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
Pilda cu oaia cea pierduta. Ce se spune in aceasta pilda? Ca daca
cineva, cioban fiind, pastor de oi fiind, pierde o oaie din o suta de
oi, le lasa pe cele nouazeci si noua si se duce si o cauta pe cea
pierduta, si cand o gaseste – fiti atenti – „se bucura de ea si o
pune pe umerii lui si o duce la turma”. Sfantul Ioan Gura de Aur
observa ca nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii
lui si o duce la turma. Si zice catre prieteni si catre vecini:
„Bucurati-va impreuna cu mine, ca am aflat oaia mea cea pierduta”. Si apoi adauga o concluzie, care singura numai daca ar exista din
Evanghelie, tot ai sti Evanghelia, si anume zice asa, ca: „Bucurie se
face in cer pentru un pacatos care se pocaieste – fiti atenti – mai
mult decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au trebuinta de
pocainta” (Luca 15, 7). Parca te iau fiorii cand te gandesti la
astfel de lucruri. Asa a privit Domnul Hristos, cu bunatate, pe
pacatosi. Nu pentru ca sunt pacatosi, ci pentru ca ar putea sa nu mai
fie pacatosi si ar putea sa se intoarca la Dumnezeu.
O SINTEZA A GINDIRII PARINTELUI TEOFIL IN 750 DE CAPETE
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
"Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui"
Cat timp traieste pe pamant, fiinta omenesca indura multe si felurite
suferinte. Unii sunt bolnavi iar altii sunt singuri si parasiti. Unii
n-au pe nimeni sa-i ingrijeasca si sa-i mangaie. Altii traiesc in
mare mizerie incat la moartea lor nu se gaseste nimeni sa-i ingroape.
In astfel de situatii, crestinul trebuie sa raspunda cu un sentiment
de mila si sa actioneze cu fapte de indurare. Mila fata de aproapele
este o fiica a iubirii de oameni, caci zice Sfantul Grigorie de
Nyssa: "Mila este impreuna patimirea fata de cei cazuti in
suferinta". Indurarea crestina izvoraste din iubirea fata de Dumnezeu
si de aproapele (Mt. 22, 36-39) si consta din ajutorarea celor aflati
in nevoie.
"Binefacerea este ceva maret si dumnezeiesc – zicea Sfantul Ciprian.
Ea este o mare mangaiere a credinciosilor, un adapost mantuitor, o
ancora a nadejdii. Ea este adevarata si cea mai mare slujire a lui
Dumnezeu, o slujire cu ajutorul careia crestinul dobandeste har, Il
castiga pe Hristos ca judecator indurat". Prin milostenie ne asemanam
lui Dumnezeu Cel "mult-milostiv" (Ps. 85, 14) si Il urmam pe Fiul Sau
Iisus Hristos, a Carui invatatura, activitate si viata intreaga a
insemnat o revarsare a bunatatii, milei si dragostei Tatalui ceresc.
Mantuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire
marturisita printr-o totala daruire de Sine, pana la jertfa de pe
Cruce. Cand ii vedea pe oropsitii vietii, le striga: "Mila Mi-e de
popor" si indata turna balsamul tamaduitor peste ranile celor
suferinzi si cu o inima zdrobita. El ne-a spus: "Aceasta este porunca
Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (In. 15, 12).
Indemnandu-ne sa ascultam aceasta porunca, Sfantul Grigorie de
Nazianz zice: "Fa-te celui lipsit dumnezeu, urmand milei lui Dumnezeu".
Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Mt. 11, 28; 15, 32), ne-a
aratat ca de felul cum ne vom achita de aceasta datorie atarna soarta
noastra vesnica, raiul sau iadul. El i-a fericit pe cei milostivi
(Mt. 5, 7) pentru ca intr-adevar "mai fericit este a da decat a
lua" (Fapte 20, 35). "Cel ce pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta"
zice un dicton vechi. Langa mana care ti se intinde dupa ajutor sta,
nevazut, mana lui Hristos Care a zis: "Intrucat ati facut unuia
dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Mt. 25,
40). Aceasta convingere o avea un om din Constantinopol care s-a
deprins sa fie milostiv de la varsta de zece ani cand preotul a spus
in predica ca cel ce da saracului pune chiar in mainile lui Hristos.
Mergand acasa ingandurat si indoielnic, a vazut pe cineva dand paine
unui sarac zdrenturos si in clipa aceea chiar Iisus statea alaturi
luand in mainile Sale painea si binecuvantandu-l pe cel milostiv. De
atunci omul din Constantinopol era convins ca tot ce da saracului da
lui Hristos. Si marturiseste ca tot timpul vede chipul lui Hristos
stand deasupra capului saracilor. De aceea este cuprins de frica si
face milostenie dupa putere.
"Chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt
felurite si porunca aceasta este intinsa". Ele sunt cuprinse sintetic
de Sfanta Biserica in cele sapte fapte ale indurarii sufletesti.
Faptele indurarii trupesti sunt: a satura pe cel flamand (Mt. 25,
35); a adapa pe cel insetat (Mt. 25, 35; 10, 42); a imbraca pe cel
gol (Mt. 25, 36; Iac. 2, 15); a primi in casa pe cel strain (Mt. 25,
35); a cauta pe cel bolnav (Mt. 25, 36; II Cor. 1, 4); a cerceta pe
cel robit (Mt. 25, 36); a ingropa pe cel raposat (In. 19, 38-42).
Faptele indurarii sufletesti sunt: a indrepta pe cel ce greseste
(Iac. 5, 20); a invata pe cel nestiutor (I Tim. 2, 4); a sfatui pe
cel indoielnic (Fapte 17, 27); a ne ruga pentru aproapele (Efes. 6,
18; I Tim. 2, 1); a mangaia pe cel intristat (Rom. 15, 4); a rabda pe
cei ce ne pricinuiesc necazuri (Lc. 21, 19; I Pt. 2, 19-21); a ierta
celor ce ne gresesc (Mt. 6, 12-15).
Milostenia este buna si bineplacuta cerului daca e facuta in numele
Domnului nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru
recunostinta de la oameni (Lc. 14, 12-14). Milostenia cu adevarat
crestina trebuie sa izvorasca dintr-o iubire sincera fata de
aproapele si sa fie facuta cu discretie, nu intr-un duh de mandrie
(Mt. 6, 2-4). Poporul nostru are o zicala plina de intelepciune: "Fa
binele si arunca-l in apa". Adica, nu calcula folosul ce l-ai putea
avea, ajutand pe cineva, ci fa-o dezinteresat, pentru slava lui
Dumnezeu si pentru binele semenilor. Sa savarsim binele cu darnicie
si cu convingerea ca Domnul a fagaduit mila si imparatia Sa celor
milostivi.
Cea dintai rasplata pe care ne-o ofera facerea de bine este bucuria
inimii (cf. Isaia 58, 8). Cei milostivi primesc in viata pamanteasca
ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. 40, 1; Tobit 11, 14). Pentru
milostenia noastra Domnul ne va ierta pacatele, cum spune Sfantul
Apostol Petru: "dragostea acopera multime de pacate" (I Pt. 4, 8; cf.
Iac. 5, 20). Daca suntem buni cu semenii nostri vom scapa de focul
iadului fiindca "milostenia izbaveste de la moarte" (Tobit. 12, 9) si
"mila biruieste in fata judecatii" (Iac. 2, 13). Sfantul Ioan Gura de
Aur ne spune ca noi, crestinii, cu milostenia putem cumpara raiul, nu
doar ca acesta ar fi ceva de cumparat cu bani, ci pentru ca Domnul a
fagaduit mila si Imparatia Sa celor milostivi. De aceea, Sfantul
Apostol Pavel ne indeamna sa facem ce e bine, sa ne inavutim in fapte
bune, sa fim darnici, sa fim cu inima larga, agonisindu-ne buna
temele in veacul viitor, ca sa dobandim viata vesnica (cf. I Tim. 6,
18-19).
(Episcop-vicar Irineu Bistriteanul)
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema"
Prin pacatul neascultarii stramosului Adam ne-am osandit si ne-am
facut vrajmasi lui Dumnezeu, "fii ai maniei" (Efes. 2, 3), pierzandu-
ne in moarte (cf. Rom. 6, 23). Moartea e punctul extrem al starii
noastre de instrainare si vrajmasie in care ne-am situat fata de
Dumnezeu prin pacat. Dar la "plinirea vremii" venind in lume Fiul lui
Dumnezeu ne-a impacat cu Tatal "desfiintand vrajmasia in trupul
Sau" (Efes. 2, 15) si "facand pace prin sangele Crucii Lui" (Colos.
1, 20). In noaptea Nasterii Domnului ingerii aduc solia pacii: "Slava
intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni
bunavoire" (Lc. 2, 14). Noi care "ne-am impacat cu Dumnezeu prin
moartea Fiului Sau" (Rom. 5, 10) suntem chemati sa-L urmam pe
Hristos, "pacea noastra" (Efes. 2, 14). Pacea, intemeiata pe adevar
si dreptate, trebuie sa fie legea noastra de vietuire.
Toate bunurile pamantului nu pot sa ne fie placute fara pace, pentru
ca fara aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfantul
Ioan Gura de Aur. Pacea ofera conditiile indispensabile si prielnice
pentru viata si activitatea noastra in vederea prosperitatii si a
fericirii. De aceea, Mantuitorul ii fericeste pe cei ce se straduiesc neincetat pentru realizarea si mentinerea pacii (Mt. 5, 9). Dupa
invatatura Bisericii "facatorii de pace" sunt, in primul rand, cei ce
savarsesc jertfa cea fara de sange, rugaciuni si posturi pentru
impacarea noastra cu Dumnezeu, pentru ca "pacea lui Dumnezeu, care
covarseste orice minte, sa pazeasca inimile noastre si cugetele
noastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4, 7). Biserica este facatoarea
de pace, prin excelenta, intrucat este fidela propovaduitoare si
slujitoare a pacii sfinte, rugatoare si osarduitoare pentru ca sa fie
pace si infratire pe pamant. Aproape in toate slujirile ei, ea se
roaga "pentru pacea de sus", "pentru pacea a toata lumea",
impartasind si dorind "pace tuturor", intru pacea Mirelui ei.
Facatori de pace sunt, de asemenea, toti cei care iarta pe dusmanii
lor si, prin interventii intelepte si prin comportare exemplara,
contribuie la stingerea certurilor si conflictelor dintre oameni,
impacandu-i si ajutandu-i sa traiasca in prietenie. De dragul pacii
trebuie sa facem unele concesii, "sa ne purtam sarcinile unii
altora" (Gal. 6, 2), sa ne pazim de contrazicerea fara motiv serios
si de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. In aceasta privinta, Sfantul Apostol Petru indeamna: "Cel ce voieste sa iubeasca viata si
sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu
graiasca viclesug; sa se fereasca de rau si sa faca bine; sa caute
pacea si s-o urmeze" (I Pt. 3, 10-11). Din dragoste pentru Dumnezeu,
credinciosul iubitor de pace foloseste toate armele credintei cu
scopul de a ramane in comuniune frateasca cu semenii sai sau se
impaca cu dansii cand s-a aprins mania, cearta sau razboiul. El iarta
celui ce i-a gresit si cu bunatatea il dezarmeaza pe adversar, ii
inmoaie inima si-l aduce la pace, biruind astfel raul cu binele (cf.
Rom. 12, 19-21).
Facatorii de pace sunt, pe buna dreptate, considerati si aceia care
stabilesc armonia cuvenita intre pornirile trupului lor si vointa
sufletului, prin stapanirea deplina exercitata de suflet. Mantuitorul
a venit sa aduca in suflete linistea pe care o da cugetul curat si
usurat de povara pacatului. Aceasta pace launtrica adusa de Iisus
este fiica iubirii si sora a iertarii. Pacea sufletului cu Dumnezeu
este starea de armonie interioara care preface pornirile rele din om
in forte binefacatoare. In acest inteles scrie Fericitul Augustin:
"Fierbe cineva impotriva ta? Lasa-l sa fiarba! Tu, roaga-te! Uraste
numai febra sufletului sau". Din cele spuse, ca si din experienta
personala, cunoastem ca pacea este rezultatul unei biruinte
sufletesti, este o victorie asupra omului impatimit din noi si se
castiga cu pretul unor mari jertfe.
Despre insemnatatea duhovniceasca a pacii lucratoare ne edifica un
minunat exemplu din Vietile Sfintilor. Acolo citim ca odata, pe cand
Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga in chilia sa, a auzit un glas din
cer zicandu-i: "Macarie, inca n-ai ajuns la masura virtutii ca si
cele doua femei din cetate". In dimineata urmatoare, batranul pustnic
se scula, isi lua toiagul si o porni spre orasul unde locuiau cele
doua femei. Ajuns la casa lor, a fost intampinat cu bucurie. Apoi le-
a rugat sa-i spuna care este randuiala vietii lor, cum au reusit ca,
in lume fiind, sa ajunga la desavarsire. La inceput ele au refuzat
sa- i raspunda, dar la staruinta pustnicului au raspuns astfel: "Noi
nu ne cunoastem dintru inceput. Acum suntem sotiile a doi frati.
Astazi se implinesc cincisprezece ani de cand petrecem in aceeasi
casa si nu ne amintim sa ne fi dorit rau una alteia sau sa ne fi
certat vreodata, ci am trait in pace si buna intelegere pana acum. Nu demult am facut juramant sa nu ne despartim niciodata si sa nu ne
jignim cu nici un cuvant nesocotit pana la moartea noastra". Auzind
aceasta, Sfantul Macarie s-a minunat cum virtutea pacii inalta pe om
la desavarsire.
Facatorii de pace implinesc o lucrare asemanatoare cu cea savarsita
de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al pacii raul si
dusmania dintre oameni. De aceea, acestia primesc de la Domnul o
numire harica si nobila, asemanatoare cu a lui Hristos, Imparatul
pacii intru istorie si eternitate: "facatorii de pace", "fiii lui
Dumnezeu se vor chema" (Mt. 5, 9). Aceasta constituie cea mai inalta
cinste, cea mai mare rasplata la care se asociaza, in mod firesc, si
fericirea corespunzatoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva
fiu al lui Dumnezeu, daca seamana ura si vrajmasie, daca traieste in
certuri si in razboi. Pacea lui Dumnezeu odrasleste pacea launtrica
si amandoua ne dau puterea de a face pace in lume. Noi toti avem
datoria de a face pace, precum ne porunceste Sfantul Apostol Pvel:
"Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea
pe Domnul" (Evr. 12, 14).
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia
cerurilor"
Noi, oamenii, suntem facuti de Dumnezeu sa iubim, sa fim iubiti, sa
avem parte de bucurie, de pace si de mangaiere de la semenii nostri.
Dar de multe ori se abate asupra noastra prigoana, care izvoraste din
ura, ne loveste in suflet si in trup, pricinuieste suferinta, necaz
si durere. De asemenea, daca voim sa savarsim binele, dreptatea si
virtutea in general, ne atragem asupra noastra ura si pedeapsa celor
rai. A spune adevarul este o virtute care cere eroism pana la
sacrificiu si mucenicie. A savarsi dreptatea inseamna sa fii pregatit
sa primesti cu rabdare si cu barbatie uneltirile vrajmase ale
potrivnicilor dreptatii. Mantuitorul ne cere sa privim aceste
situatii suparatoare ca pe o binecuvantare si ii fericeste pe cei ce
au puterea sa invinga toate aceste obstacole care stau in calea
implinirii dreptatii si a adevarului.
In Fericirea a opta Domnul se adreseaza celor prigoniti pentru
dreptate. Aici, cuvantul "dreptate" inseamna - cum arata Sfantul Ioan
Gura de Aur - dreapta credinta si viata neprihanita, sfintenia. Sunt
drepti aceia care duc o viata ireprosabila, impodobita cu fapte bune,
aceia care se straduiesc sa aiba un nume mai bun si care tocmai de
aceea pot avea o buna marturie de la cei din jurul lor. Dreptatea
trebuie urmarita nu numai in fata oamenilor care cunosc doar cele din afara, ci mai ales inaintea lui Dumnezeu Care priveste in inima. In acest inteles a spus Iisus: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Mt. 5, 20). Asadar, cei prigoniti pentru dreptate sunt toti cei care, pentru credinta lor sau pentru virtutile lor crestine, au suferit din partea semenilor.
Pentru dreptate a fost prigonit Abel, fiul lui Adam, Iosif, feciorul
patriarhului Iacob si aproape toti care, de-a lungul veacurilor, au
primit porunca de la Dumnezeu sa combata raul, minciuna si ratacirile
idolesti si sa predice adevarul si dreptatea. Asa au fost proorocii
Legii Vechi, Ilie, Isaia, Ieremia, sau Ioan Botezatorul. Bine spunea
Sfantul Apostol Pavel: "Unii au fost chinuiti, altii au suferit
lanturi si inchisoare, au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la
cazne" (Evr. 11, 35-37). Modelul sublim al dreptatii este Fiul lui
Dumnezeu. El a venit in lume ca "om al dreptatii" intru Care nu s-a
gasit viclesug. Nimeni nu L-a vadit de pacat, nici de minciuna, nici
de vreun rau cat de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepti
i-a mustrat, pe cei sarmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat. Si,
totusi, nimeni n-a fost mai urat, mai batjocorit, mai prigonit decat
El. Mantuitorul nostru a fost rastignit pe cruce pentru cauza dreptatii.
Domnul a proorocit ucenicilor Sai ca si ei vor fi prigoniti: "Daca va
uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru
ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea
lumea va uraste" (In. 15, 18-19). El a numit "fericiti" pe toti aceia
care au puterea sa sufere batjocuri, prigoane si chinuri pentru
biruinta dreptatii, a binelui si a adevarului in lume. Numarul
acestor "fericiti", care au suferit pentru credinta si dreptatea
adusa de Hristos, este nesfarsit. Biserica noastra ii numeste martiri
sau mucenici. Frumusetea vietii lor consta in aceea ca au fost atat
de legati de credinta in Hristos, incat au marturisit ca de Hristos
nu-i poate desparti "necazul, sau stamtorarea, sau prigoana, sau
foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia" (Rom.
8, 35). Atitudini asemanatoare au manifestat in multe momente din
istoria Bisericii credinciosii care s-au jertfit pentru credinta cea
dreapta si pentru adevarul Evangheliei.
Un exemplu, in aceasta privinta, il avem pe Sfantul Mucenic Iachint
(m. 108), care era din Cezareea Capadociei si a trait pe vremea
imparatului Traian. Tanarul, in varsta de douazeci de ani, era
gardian al camerelor imparatesti si, fiind crestin, se ruga in
ascuns, pazind cu sfintenie legea Evangheliei. Intr-o zi de mare
praznic paganesc, fiind de fata si imparatul, Iachint a fost parat de
un ostean pagan din aceeasi garda ca-l vazuse si il auzise rugandu-se
in taina unui anume Iisus, pe Care-L numea Dumnezeul Sau. Furios ca
la curtea sa a indraznit sa calce legile tarii, suveranul a poruncit
ca tanarul crestin sa fie adus inaintea sa, dupa care l-a silit sa
guste din carnurile jertfite idolilor. Iachint a refuzat si, cu multa
barbatie, a marturisit pe fata credinta sa in Hristos. Dupa ce l-au
batut cumplit peste tot trupul, l-au inchis in temnita, unde i s-au
dat spre mancare doar bucate din jertfele idolilor. Dar viteazul
nevoitor al lui Hristos n-a vrut sa guste din acestea, ci a ramas
postind 40 de zile. Slabind de foame si de suferinta, Iachint si-a
dat duhul in mainile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa
dreptatii, ca premiu ceresc pentru osteneala.
Rasplata celor prigoniti pentru dreptate consta mai intai din bucuria
pe care o simt acestia. Asa a simtit-o Sfantul Arhidiacon Stefan
care, in timp ce era omorat cu pietre, "privind la cer, a vazut slava
lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7,
55). Asa a simtit-o Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in timp ce era
nedreptatit, exilat si prigonit, rostea mereu: "Slava lui Dumnezeu
pentru toate!" Cine a ajuns la masura de a infrunta linistit si
bucuros prigonirile pentru dreptate, a ajuns la Imparatia cerurilor,
care este "dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17).
Prigonirile sunt pietrele pretioase cu care este impodobita in cer
cununa sfintilor. Deci, daca dorim sa fim impreuna cu Hristos in
vesnicia fericita, atunci trebuie ca, aici, pe pamant, sa ne facem
partasi patimilor Sale. In Urmarea lui Hristos citim: "Cum putea-vei
fi incununat, cand nimic suparator nu ti s-a intamplat? Deci, rabda
cu Hristos, de vei sa imparatesti cu El". Starea de dreptate il face
pe om vrednic de a fi numarat in "ceata dreptilor" care gusta
fericirea raiului. Intr-adevar, rasplata deplina pentru cei ce sufera
pentru realizarea binelui in lume va fi data in ceruri. In acest
sens, Mantuitorul se roaga: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie
impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava
Mea" (In. 17, 24).
(Episcop-vicar Irineu Bistritean)
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
"Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice
tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea.
Bucurati- va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri"
In Biserica lui Hristos mucenicia este un fapt permanent, valabil
pentru credinciosii tuturor veacurilor care stiu ca "prin multe
suferinte trebuie sa intram in Imparatia lui Dumnezeu" (Fapte 14,
22). De aceea, Sfantul Apostol Pavel scria: "Toti care voiesc sa
traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti" (II Tim. 3, 12).
In toate generatiile de crestini a existat pe langa mucenicia
sangelui si o mucenicie a evlaviei. Daca prigoanele sangeroase din
primele veacuri ale erei crestine au incetat de mult, totusi, chiar
in vremea de astazi, exista o patimire pentru credinta. In aceasta
privinta, Fericitul Augustin scria: "Intreaga viata a unui crestin,
cand e traita dupa Evanghelie, este o mucenicie si o cruce". Intr-
adevar, cei ce urmeaza astazi calea lui Hristos sunt adeseori
ironizati, clevetiti, batjocoriti si considerati ipocriti sau
"inapoiati". Marturisirea lui Hristos devine izvor de neintelegeri si
luari in ras, de ostilitati si marginalizari. Din toate acestea se
vede clar necredinta si paganismul zilelor noastre.
Ura impotriva ucenicilor este ura impotriva Fiului lui Dumnezeu, este
dovada ca facem parte din Biserica sau Trupul lui Hristos, Care ne-a
spus: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (In. 15,
20). Crucea este punctul de plecare, dar si substanta vietii
crestine. Crucea, oricare ar fi ea: boala, moarte, prigoana, ura
celor rai, esec, saracie, este o dovada ca apartii lui Hristos, ca
esti fratele Lui, ca porti haina Lui mohorata ce I s-a dat cand era
dus la moarte. Crestinul intelept stie ca este dator sa suporte cu
inima voioasa ocara pentru credinta, cum ne incurajeaza Sfantul
Apostol Iacob: "Drept mare bucurie sa socotiti, fratilor, feluritele
ispite in care cadeti ... ca sa fiti desavarsiti" (Iac. 1, 2-4).
Insusi Mantuiroeul ii fericeste pe toti aceia care vor suferi ocari,
prigoniri si chiar moarte din cauza credintei in El si din cauza
predicarii Evangheliei in lume. Prin suferintele lor, crestinii au
prilejul sa-L preamareasca pe Domnul si sa experieze mangaierile
speciale ale prezentei Sale.
Hristos Domnul a spus ucenicilor Sai: "Nu va temeti de cei ce ucid
trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela
care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena" (Mt. 10,
28). Un adevarat ucenic al lui Iisus priveste suferinta sa personala
ca o semnatura, ca un semn dumnezeiesc ce se afla pe calea care duce
la cer. Asa au privit suferinta martirii crestinismului care
constituie pentru noi "pilda de suferinta si de indelunga
rabdare" (Iac. 5, 10). Ei au mers spre temnite intunecoase, spre
spanzuratori si spre ruguri cu zambetul spre buze, si coborau
treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flamanzi, cantand psalmi si
imne de preamarire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica pomeneste ziua
mortii sfintilor mucenici ca o zi de biruinta si de bucurie. Noi ne
asemanam acestora atunci cand rabdam in liniste clevetirile si
deraderile pentru pricina ca ne rugam si postim, ne spovedim si
participam in mod frecvent la slujbele bisericesti. Aceasta rabdare
va fi primita de Dumnezeu "ca o jertfa de sange", fiindca Hristos,
prin sangele Sau, a sfintit toate "crucile" ucenicilor Sai.
Daca pentru Iisus crucea a fost marea ascultare prin care a reparat
marea neasculatare a oamenilor, pentru noi acceptarea crucii inseamna
primirea vointei lui Dumnezeu, contrara proiectului nostru de
fericire pamanteasca. Numai privind la crucea lui Iisus, care este
dovada suprema a iubirii, se poate intelege crucea si se poate obtine
forta de a o purta. Se insala acei crestini care cred ca pot trai pe
pamant fara obstacole si lupte, ca se pot mantui fara suferinta si
cruce. Numai crucea ii maturizeaza pe oameni, asa cum taierea
mladitelor face via roditoare. Sfantul Apostol Pavel spune: "Pe cine
il iubeste Domnul il cearta. Dumnezeu va ia ca pe niste fii. Si care
este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? Orice mustrare, la
inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma
da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii" (Evr. 12, 6-7,
11). Aceste cuvinte ne incurajeaza sa primim crucile cu cunostiinta
ca prin ele ne exprimam fidelitatea fata de Hristos Dumnezeul nostru,
Care prin Cruce a adus bucurie la toata lumea.
De obicei, cand vin crucile, suntem ispititi sa-L intrebam pe
Dumnezeu "De ce?". Si, de multe ori, Il acuzam pe Dumnezeu ca le
ingaduie, sau ne plangem ca sunt prea grele. In schimb, Dumnezeu ni
le face pe masura, asa cum este bine ilustrat in urmatoarea
istorioara. Se povesteste ca un om se plangea mereu Domnului ca
crucea sa este insuportabila. Atunci Domnul ii permite sa mearga
intr- o mare fabrica de cruci si sa-si aleaga una mai putin grea.
Omul s-a dus si, incercandu-le la rand pe toate, n-a gasit nici una
mai usor de purtat. Atunci si-a dat seama ca tot a lui, cea de la
inceput, i se potrivea mai bine. De aici rezulta ca tot ce vine de la
Dumnezeu trebuie sa primim cu supunere, ca El nu va ingadui sa fim
ispititi peste puterile noastre, "ci odata cu ispita va aduce si
calea de a iesi din ea, ca s-o putem rabda" (I Cor. 10, 13).
Suferinta noastra unita cu a lui Hristos ne purifica si ne aduce
imense binecuvantari.
Cei care poarta crucea in duhul lui Iisus cu supunerea Lui, cu
blandetea Lui, cu sfanta Lui rabdare, vor primi mare rasplata de la
El, Care a spus: "Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa
este in ceruri" (Mt. 5, 12). Cand primim suferinta "ca venind din
mana lui Dumnezeu", atunci necazul se transforma in bucurie, sufletul
se lumineaza ca o raza de soare, harul lui Hristos ne intareste
inima, lin, neobservat, cum invioreaza roua o floare vestejita. Cine
este convins ca dupa lupta se da cununa, e intarit in chinuri si
mangaiat cand e dat mortii, putand striga cu Sfantul Pavel: "Cu tot
necazul nostru, sunt covarsit de bucurie" (II Cor. 7, 4). Incercarile
si nedreptatile de orice fel, primite in veacul de acum cu rabdare,
ne deschid raiul cel preafrumos si ne arvunesc "slava vesnica
covarsitoare" (II Cor. 4, 17). Cortegiul lui Iisus cel preamarit il
formeaza saracii, flamanzii, asupritii pentru dreptate si toti
purtatorii crucii. Constienti de aceasta, adevaratii crestini se
bucura cand sunt incercati, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel
care spune: "Intrucat sunteti partasi la suferintile lui Hristos,
bucurati-va, pentru ca si la descoperirea slavei Sale cu veselie sa
va bucurati. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti
sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste
voi" (I Pt. 4, 13-14).
"Pace va las voua, pacea Mea o dau voua" (In. 14, 27)
(Episcop vicar Irineu Bistritean)
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor"
Venind pe pamant, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din catusele
bunurilor materiale, din patima lacomiei, care inabusa dorul dupa
Imparatia lui Dumnzeu. In Fericirea intai Iisus nu fericeste pe
saraci in general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egala cu
desavarsirea si sfintenia. Pot exista cersetori zdrenturosi plini de
pofte si pacate, pot exista saraci care doresc sa aiba bani si sa se
imbrace luxos, pe care insa imprejurarile din afara ii impiedica sa
fie avuti. Asa ca Mantuitorul nu binecuvanteaza astfel de persoane,
ci ii fericeste pe cei "saraci cu duhul" (Mt. 5, 3), pe cei care s-au
eliberat de patima avutiei si si-au descatusat inima din tirania
dorintelor pacatoase. "Saraci cu duhul" sunt cei care nu vor sa se
imbogateasca sau care, avuti fiind, nu iubesc cu patima cele pe care
le poseda, nu sunt robii averii, ci stapanii ei, gata sa imparta
bunurile lor cu cei saraci.
Saracii cu duhul, pe care ii fericeste Iisus, nu sunt cei simpli,
fara cultura, adica cei neintelepti si nestiutori, cum socotesc unii, pentru ca Hristos a adus in lume lumina cunostintei si adevarul care
face pe om liber. Insusi Mantuitorul ne-a poruncit sa fim intelepti
ca serpii (Mt. 10, 16). Crestinii care cunosc si urmeaza pe Domnul
sunt invatati de Dumnezeu (I Tes. 4, 9), fii ai luminii, nu ai
intunericului (I Tes. 5, 5), intrucat au primit invatatura
dumnezeiasca de la Biserica prin harul Duhului Sfant (I Cor. 2, 5;
Colos. 4, 3-6; 3, 16). "Saraci cu duhul" nu sunt nici cei saraci de
bucurii materiale, cei dezmosteniti de soarta sau asupriti, pentru ca
Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oamenii impotriva
celorlalti.
Dupa interpretarea data de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul
Chiril al Alexandriei, "saracia cu duhul" inseamna "smerenia de
bunavoie". Cei ce au aceasta virtute sunt lipsiti de cele doua pacate
– trufia mintii si nemasurata iubire de sine – care au dus la
pierzanie pe ingerii rai si pe primii oameni. In intelesul
Evangheliei, saraci cu duhul sunt toti acei avuti si neavuti,
invatati sau mai putin invatati, din orice loc si timp, care si-au
dat seama ca in sufletul lor exista un loc pe care nu-l poate umple
nici avutia materiala, nici marirea lumeasca, nici stiinta acestui
veac, ci numai Dumnezeu si darurile Sale vesnice. Ei isi desarta
mintea de trufasele tocmeli omenesti si isi elibereaza inima de
iubirea celor vremelnice, pentru ca intreaga lor fiinta sa fie
umpluta de bunuri ceresti si netrecatoare.
Saracii cu duhul sunt cei care, fiind inzestrati, cu tot felul de
calitati sufletesti, inconjurati de onoruri sau incarcati de bunuri,
nu au lasat ca acestea sa aseze pe constiinta lor funinginea
orgoliului, nepasarea fata de adevar si de bine. Patrunsi de
convingerea ca nu poseda nimic de la sine si ca nu se pot mantui fara
ajutorul lui Dumnezeu, ei implora necontenit harul Sau. Eliberati de
multumirea de sine si de mandria pentru propria lor viata, ei se
smeresc si recunosc ca mai au inca de facut mult bine si zic: "Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa
facem" (Lc. 17, 10).
O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, incat viata
lui spirituala a devenit asemenea unui cer care Il poarta pe Hristos.
Acesta s-a nascut la Roma dintr-o familie instarita si evlavioasa.
Educatia primita acasa si in scoala l-a umplut de intelepciune si i-a
aprins in suflet dorul dupa Dumnezeu. Fugind de acasa, a ajuns la
Edesa, unde a petrecut saptesprezece ani langa o biserica, in post,
rugaciune si milostenie. Unui credincios i s-a descoperit in vis ca
Alexie este "omul lui Dumnezeu", avand in suflet pe Duhul Sfant. Spre
a nu fi slavit de oameni, el a parasit acel loc, ajungand din nou la
Roma. Prezentandu-se tatalui sau ca un calator sarman, acesta fara a-
si cunoaste fiul, i-a ingaduit sa-si faca o coliba in apropierea
casei parintesti, unde a petrecut alti saptesprezece ani, suferind
batjocura si lipsuri, dar fiind iubit de cei saraci pe care-i
povatuia si-i miluia din hrana primita. Aici a raposat la 17 martie,
411, in timpul imparatului Honorius. El a fost intr-adevar "sarac cu
duhul" pentru ca a privit fara incetare la desavarsirea dumnezeiasca
si, straduindu-se sa se apropie de ea, si-a dezlipit inima de
avutiile pamantesti, socotindu-le desertaciuni.
Rasplata celor saraci cu duhul este dobandirea Imparatiei lui
Dumnezeu. Mantuitorul le-a promis acestora o rasplata prezenta,
spunandu-le: "a lor este Imparatia cerurilor" (Mt. 5, 3). Cu alt
prilej, Domnul a zis: "Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul
vostru" (Lc. 17, 21). Iar Sfantul Apostol Pavel ne arata ca
"Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si
pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17). Daca cei lacomi si
alipiti de forta gravitationala a materiei au inima chinuita si sunt
nemultumiti, saracii cu inima se bucura de adanca pace. Ei au pacea
unui vas ancorat intr-un liman sigur. Punandu-si nadejdea in numele
Domnului si necautand "la desertaciuni si la nebunii mincinoase" (Ps.
39, 5), cel sarac cu inima este fericit inca de pe pamant, iar in
viitor i se va darui slava si bucuria cerului.
(Episcop vicar Irineu Bistritean)
www.bconsulting.3x.ro
Arhistefy spune:
"Eu, deci, alerg, dar nu ca si cum n-as sti incotro alerg. Ma lupt cu
pumnul, dar nu ca unul care loveste in vant." I Corinteni 9:26
Ori de cate ori iei o hotarare intr-o privinta, aceasta va fi testata
in trei modalitati:
1) Prin experimentarea esecului. Cel mai mare test al determinarii
este esecul. M. L Retton, castigatoare a aurului olimpic,
spune: "Atingerea unui tel te face sa te simti bine, dar pentru a
ajunge acolo trebuie sa infrunti esecul, sa te ridici de fiecare data
si sa mergi mai departe".
2) Prin singuratate. Cand vei dori sa infaptuiesti ceva, oamenii vor
incerca sa te devieze de la traseu, sa te determine sa te multumesti
cu mai putin sau sa te provoace. Poate o fac neintentionat sau poate
le e teama ca maturizarea si succesul tau ii vor lasa în urma. Dar
trebuie sa-ti adresezi urmatoarea intrebare: "Pe cine incerc sa
multumesc - pe Dumnezeu sau pe oameni? Care dintre alegeri ma va face
sa fiu bucuros cand voi sta în fata lui Dumnezeu?
3) Prin infruntarea dezamagirilor crunte. Cand lucrurile merg
anapoda, cand viata devine dura, cand dusmanul incepe sa atace, vei
fi capabil sa mergi mai departe? Depinde? De ce? De disponibilitatea
ta de a-ti reinnoi angajamentul in fiecare zi. Pentru a te mentine pe
cale, poate te ajuta cuvintele lui William H Murray: "in momentul in care cineva ia o decizie din toata inima, si divinitatea intra in actiune. Apar lucruri care-l ajuta la indeplinirea hotararii, dar care in alte conditii n-ar fi aparut. O intreaga tirada de evenimente izvorasc din decizia respectiva,pazindu-l de incidente neprevazute si asigurandu-i asistenta necesara (materiala), evenimente la care persoana respectiva nici n-ar fi visat."
www.bconsulting.3x.ro