Increzatori sau rezervati?
Raspunsuri - Pagina 4
MissParker spune:
quote:Si eu sunt cam la fel (desi in ultima vreme incerc sa ma mai infranez) si am constatat aceleasi lucruri: uneori eu par prea sigura de mine (spun par fiindca stiu ca nu sunt, e de cele mai multe ori o masca de aparare) si atunci unii oameni nu au ezitari in a lovi, in a face "gafe" jignindu-ma, deoarece in sinea lor se gandesc "las-o, ca daca e asa dura si sigura pe ea, suporta ea...". Abia cand ma deschid total si imi arat vulnerabilitatea, am vazut ca unii reactioneaza total socati cu un "pe bune? dar nu ma asteptam ca tocmai tu sa fii asa" (dealtfel asa mi-am si dat seama de prima impresie gresita pe care o faceam de cele mai multe ori).
Originally posted by grodear
Imi place sa discut cu multa lume pentru ca sunt sociabila,discut orice si nu ma prea feresc de nimeni, poa' sa interpreteze cum vrea persoana respectiva, dar din cauza ca sunt prea sigura pe mine, am avut de suferit din cauza invidiei altora. Dar, asta e...sunt oameni si oameni...
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
X-file spune:
Nu cred ca exista cineva atit de increzator incit sa-i spuna primului venit durerile, indoielile, greutatile sale.Fiecare persoana are o aura, se spune.Cred ca aceasta aura este al 6-lea simt...Singura persoana cu care am putut discuta despre absolut orice este sotul meu. Cu el am putut discuta despre probleme pe care nu le-am spus nici macar mamei mele.Lucruri generale,sfaturi in probleme minore, uzuale, le cer colegelor de la serviciu in ultimul caz, cind nu ma pot decide asupra unui lucru.Dar de obicei stiu ce-mi place si ce vreau.Iar colegele te mai "sfatuiesc " si grasit intentionat...Cred ca e bine sa fim cu picioarele pe pamint si vedem adevarul, putine persoane merita increderea absoluta.Eu cred in "ingerul pazitor" si ma rog in fiecare zi sa aiba grija de mine.
silvi_2005 spune:
De-a lungul vietii nu am fost dezamagita sau nefericita decat atunci cand am asteptat ceva de la oameni... Incet, in timp am invatat cea mai importanta lectie de viata pentru mine: sa nu mai astept nimic, sa nu mai judec si sa nu trag niciodata concluzii pripite.
Sa nu ma intelegi gresit, iubesc oamenii, nu ma gandesc niciodata la ceva rau in ceea ce ii priveste, le ofer dragostea mea, ajutorul meu atunci cand pot dar pur si simplu nu mai pot sa fac asta gandindu-ma ca si ei la randul lor vor face la fel. Pur si simplu fac tot ceea ce fac pentru ca vreau eu, o fac fara sa astept ceva.Nu am trait dezamagiri multe...dar au fost destul de consistente
si am invatat ca atunci cand chiar ai o problema foarte mare, esti singur, cu gandurile si cu sentimentele tale.Poate chiar si cei mai apropiati nu te inteleg, oricat de mult se straduiesc ei sa spuna ca o fac.
De cand aplic asta...de cativa ani buni sunt mai linistita si fericita ca niciodata. Nu astept nimic special din partea nimanui, ma bucura gesturile frumoase si ma fac sa zambesc cele mai putin frumoase...ca de ...sunt oameni....gresesc si ei ca si mine.
Silvi si bebe Alain 19.01.2006
simali spune:
quote:
Incet, in timp am invatat cea mai importanta lectie de viata pentru mine: sa nu mai astept nimic, sa nu mai judec si sa nu trag niciodata concluzii pripite.
quote:
Eu nu cred ca asta este o tactica prea buna. Ascunde de fapt o mare dezamagire. Cred ca ar trebui sa avem asteptari de la oamenii din jurul noastru. Mai mari de la sot, copil, parinti (daca ei ne sunt si prieteni, daca nu distanta maxima), medii de la prietenii cei mai buni, mai mic de la cunostinte si colegi de serviciu.
Suntem dezamagiti nu atunci cand avem asteptari de la cei din jur ci atunci cand avem asteptari nerealiste de la cei din jur. Daca nu intelegem firea umana si incercam sa pretindem lucruri care sunt impotriva ei.
Daca te astepti ca un coleg de serviciu sa-ti apere tie interesele in lupta pentru un post sau ca sotul tau sa accepte fara scene sa-si sacrifice cariera ca sa stea acasa cu copilul, sau ca parintii sa-ti dea cu imprumut banii lor de batranete ca sa-ti deschizi o afacere, sau ca cea mai buna prietena nemaritata sa nu-ti sufle un tip care pare a fi o partida buna, sau ca propriul copil sa nu aleaga compania iubitei de Craciun, daca ai acest tip de asteptari, vei fi foarte des dezamagita.
Dar sa astepti respect de la copilul tau, dragoste de la sot, sprijin chair si material (proportional cu veniturile lui) de la un bun prieten, recunostinta discreta de la cineva pe care l-ai ajutat -eventual intoarcerea favorului, sprijin de la o ruda apropiata aflata intr-un post important, o marire de salariu din partea sefului daca sti ca ai facut treaba buna... este cat se poate de natural.
Ca unii te dezamagesc uneori... da se intampla. Dar...
- Daca o ruda aflata intr-un post important nu ma ajuta - ma duc la el si-i mai dau o sansa, apoi pun in circulatie toata famila pana cand face ce trebuie.
- Daca copilul meu nu ma respecta nu mai vorbesc cu el pana nu-si cere scuze;
- Daca o prietena nu vrea sa ma ajute ma duc sa discut cu ea motivul pentru care spune ca nu poate; de multe ori iti dai seama ca are motive foarte serioase, ca situatia ei nu e asa pe roze, etc.
Adica eu nu numai ca am asteptari ci si fortez usor, cu diplomatie, situatiile astfel incat cei din jurul meu sa faca ceea ce trebuie. Si evident si eu incerc sa-mi fac datoria fata de ei.
alice
MissParker spune:
Alice, de acord cu tine cu exceptia acestui punct:
quote:
Originally posted by simali
Dar sa astepti respect de la copilul tau [...] ... este cat se poate de natural.
- Daca copilul meu nu ma respecta nu mai vorbesc cu el pana nu-si cere scuze;
Da, poate ca este natural, stiu si la ce te referi tu fiindca tu esti o mama buna si e normal sa-ti doresti respect de la copil (pe care sunt sigura ca-l si primesti), dar eu din postura copilului de la care s-a "asteptat" respect solicitandu-l cu urlete, cu pumni in spinare si palme peste cap pot sa-ti spun ca nu sunt de acord sa se "astepte" respect de la copii. Suna a obligatie si in familie singura obligatie merge de la parinti spre copii, niciodata invers. Plus ca respectul se castiga, nu se pretinde si nu se asteapta.
Mama mea avea asteptari (a se citi pretentii) imense de la cei din jur (in special de la copii, ca erau mai neajutorati si mai usor de manipulat), dar ea nu oferea emotional decat respingere si indiferenta...
silvi_2005, eu din ce ai scris tu am inteles nu ca nu ai avea asteptari de nici un fel, ci ca incerci sa-i iei pe toti asa cum sunt si sa nu te ghidezi in actiunile tale dupa asteptarea unei anumite reactii de la ceilalti. Asta incerc si eu. Adica: daca vreau sa ajut, ajut fara sa astept recunostinta, altfel ma simt meschina si marunta.
Am facut asa ceva o singura data si mi-a parut rau. Adica am incercat sa ajut controlat. Am donat niste bani si am coordonat o actiune de donare pentru o amica de-a mea care avea cancer la san, dar care fusese cunoscuta o viata intreaga pentru iresponsabilitatea cu care isi traise viata: avea ciroza uscata din cauza alcoolului, avea 2 copii cu 2 barbati diferiti, era cam usuratica si nu avea un caracter prea frumos, insa am trecut peste astea si am decis s-o ajut. Ei bine, m-am lasat si influentata de mama si matusa mea care au vrut sa preia in Romania, la fata locului, actiunea, si am fost de acord ca tipei sa i se dea banii in mai multe rate, sa i se ceara chitante de la toate medicamentele cumparate (pentru a justifica sumele care i se dadeau) etc. Bun, in final a iesit un mare c...t fiindca tipa a plecat la mare cu un amant si si-a lasat copiii de izbeliste, apoi incepuse sa sune regulat la mama ("n-a mai trimis Felicia nimic?"), dar una peste alta samburele chestiunii este ca eu de fapt am vrut s-o ajut, ca doar nu mi-a bagat nimeni mana in buzunar, deci ar fi trebuit sa-i fi dat toti banii dintr-o data (in total au fost vreo 1000 de marci) si sa nu ma intereseze ce face cu ei. In fond, era viata ei, nu?
Cam la asta ma refer.
In plus, si eu am constatat ca atunci cand dai de greu cu adevarat, oamenii care-ti sunt alaturi sunt f. putini. De aceea si eu mi-am mai redus asteptarile, incercand sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu toti oamenii sunt ca mine si deci nu pot avea aceleasi reactii... indiferent cat de mult mi-as dori eu asta.
Un alt exemplu ar fi cadourile pe care le-am primit de la cele 5 colege ale mele de servici pe care le invitasem la nunta noastra in 2003. Au facut "colecta" exact ca la ziua de nastere, au pus fiecare cam 20 de euro (nu exagerez) si cu suma asta au venit ele la cununia mea. Mi-as fi dorit sa am superioritatea de a reactiona altfel, dar am fost f.f.f. dezamagita (eu cu 20 de euro nu ma duc nici la o onomastica, daramite la o nunta) si m-a durut foarte tare lipsa lor de sentimente fata de mine exprimata prin acest gest. Asta am simtit. Ei, in 2004 am fost invitata la nunta uneia din ele si m-am hotarat sa ma comport exact asa cum sunt eu, fara sa ma intereseze ce facuse ea: am ajutat-o cu invitatiile, i-am facut meniurile pt. restaurant, i-am daruit 100 de euro, o sticla de sampanie si un album superb si consider ca prin asta m-am respectat pe mine insami in primul rand. A fost foarte surprinsa si - din proprie initiativa - mi-a marturisit ca ii pare foarte rau ca s-a lasat convinsa de celelalte colege sa puna bani la comun la nunta mea si ca de acum incolo nu mai face decat cadouri individuale.
X-file, ba sa crezi ca exista si asemenea oameni naivi care umbla cu inima mereu pe palma, eu am fost pana de curand unul din ei
si poate ca in anumite privinte inca sunt. Am incasat destule lovituri, dar se pare ca e greu sa ma schimb, desi incerc. Am citit undeva ca aceasta "falsa intimitate" (nevoia sa ne povestim viata primului intalnit) are legatura cu o copilarie in care nu am invatat sa ne delimitam de parintii nostri, sa ne stabilim granitele propriului Eu. Dar lucrez la asta... Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
pisimuky spune:
Draga mea, eu nu sunt o fire sociabila si prin urmare nu ma imprietenesc foarte usor. Sunt foarte selectiva in a-mi alege prietenii si nu de multe ori am fost catalogata ca "sunt cu nasul pe sus" tocmai din cauza asta. Da' pe mine ma lasa rece, sa-ti spun drept. Am fost dezamagita, firesc, de suficiente ori si nu ma mai implic emotional intr-o relatie de amicitie pt. ca am ajuns la concluzia ca e foarte putin probabil sa gasesti un prieten adevarat in ziua de azi. Fiecare are probleme lui, interesele lui si cele mai multe prietenii sunt de fatada. Nu creditez pe nimeni cu incredere din start, adica de prima data cand am cunoscut persoana respectiva, stau in expectativa pt. ca aparentele sunt inselatoare. Mi s-a intamplat, si nu o data, sa imi placa ulterior ( sau chiar sa iubesc )oameni care mi-au fost profund antipatici la prima vedere.Nu cred ca te poti ghida dupa anumite criterii in a-i "adulmeca" pe cei cu adevarati sinceri. Fiinta umana e atat de complexa.... Si, da, imi dau seama cand cineva e invidios la adresa mea ( de cele mai multe ori pe genul acesta de oameni ii tradeaza privirea ) - asta daca am intalnit persoana respectiva fata in fata.
Mamica de 
nazdravan Rares si 
Mihnea
Good things last forever.
silvi_2005 spune:
MissParker binenteles ca vb la modul general ca nu am asteptari speciale de la oameni pentru ca asa cred eu ca e mai bine....pt mine cel putin. In ceea ce priveste familia, dincolo de asteptari cred ca in primul rand aici vb de sentimente, e normal ca cei care te iubesc sa te respecte si sa incerce macar sa te inteleaga.
Eu una de la copilasul meu nu imi propun sa am vreo asteptare, vreau doar sa fie sanatos.Normal ca o sa-l educ sa stie sa respecte ceea ce il inconjoara, incepand cu oamenii si continuand cu natura....pentru ca asa mi se pare normal. In rest nu vreau decat sa fie sanatos si fericit, eu una o sa veghez sa fie asa cat imi sta in putinta sa fie inconjurat de dragoste si sa aiba copilaria pe care o visam eu.
Silvi si bebe Alain 19.01.2006
zenon spune:
quote:
Originally posted by pisimuky
Am fost dezamagita, firesc, de suficiente ori si nu ma mai implic emotional intr-o relatie de amicitie pt. ca am ajuns la concluzia ca e foarte putin probabil sa gasesti un prieten adevarat in ziua de azi. Fiecare are probleme lui, interesele lui si cele mai multe prietenii sunt de fatada.
Nu stiu daca asta are a face cu momentul 2007 sau cu starea de maturitate (cel putin asa se zice ca esti in jur de 30 de ani, he! he!). Ca adult iti faci prieteni mult mai greu, o prietenie adevarata necesita timp, energie... Nu e ca in copilarie unde ti-era prieten cine avea mai mult timp sa se joace cu tine.
Si prieteniile din copilarie dureaza mai mult pentru ca se creeaza la un moment in care nu existau tot felul de masti, obstacole sociale gen statut sau mai stiu eu ce: erati doar voi copii si pasiunile voastre impartaiste sau nu (de regula astea la baza prieteniilor din copilarie)
Si iar mi se pare semn de maturitate sa nu consideri brusc prieten orice persoana amabila (este un minim de socializare, totusi, ca daca am sta sa ne dam in cap ca sa ne aratam adevaratele sentimente...)Am auzit la destui romani in strainatate, vai, numai zimbete false si prieteni ioc. Tocmai asta ziceam: este chestie de civilizatie si, in acelasi timp de maturitate sa recunosti ca nu obtii un prieten dupa ce l-ai vazut de 5 ori. Poate fi un amic, o cunostinta, cel mult, dar nu prieten. Si-ti ajustezi asteptarile pe masura.
ca sa raspund la subiect: sint rezervata. Nu suport sa ascult confesiunile cite unuia care se plictiseste si tine sa-mi povesteasca mie viata lui (fara ca eu sa-i cer asa ceva), in consecinta nu oblig pe nimeni sa asculte povestea vietii mele.
Cind am de mers cu trenul, cu avionul, cu masina, am intotdeauna castile pe urechi. Ascult ce vreau eu.
Elise spune:
Miss Parker,
nu stiu daca sint sau nu "scorpionul clasic", eu cred ca nu... nu "vinez" razbunare, ba chiar sint delasatoare din punctul asta de vedere. E drept ca nici n-am avut mari shokuri care sa justifice ura... asa ca nu urasc pe nimeni. Nici nu iubesc prea multa lume, dar asta deja e alta discutie.
Pur si simplu am "intiparita" ideea de sigurantza personala - si, pentru mine, sigurantza personala reprezinta niste usi inchise. Cu cit mai inchise, cu atit mai bine.
In rest, da, pot sa spun ca am foarte multi prieteni.
Dar doar in rest.
Elise & BBLisa
simali spune:
quote:
nu sunt de acord sa se "astepte" respect de la copii. Suna a obligatie si in familie singura obligatie merge de la parinti spre copii, niciodata invers. Plus ca respectul se castiga, nu se pretinde si nu se asteapta.
quote:
Este firesc sa se astepte respect de la copil atata timp cat si tu, parintele iti tratezi copilul, in orice situatie, chiar si de conflict, cu acelasi respect. Nu este normal sa ceri mai mult decat oferi.
Am vazut chiar ieri la televizor reclama la o emisiune cu o mama si o fica care mi se pare ca faceau schimb de pozitii pentru o zi. Mama se ducea la fiica adolescenta si o apuca de par (nu tare dar jugnitor) si-i cerea sa-i dea scultare. Fiica raspundea urat si totul degenera grotesc. Mama respectiva primea de la fiica ei exact ceea ce oferea.
Tu draga Miss Parker cand vei fi mama esti putintel in pericol, dupa parerea mea. In calitate de copil sensibil care a suferit mult tinzi sa cazi in extrema cealalta. Adica sa devi un parinte excesiv de permisiv. Iar aceasta abordare te v-a face sa suferi in continuare, pentru ca un copil prea rasfatat nu este capabil sa iubeasca pe nimeni la randul lui. Iar tu ai mare nevoie sa fi iubita de copilul tau. Am indraznit sa-ti spun asta pentru ca stiu ca esti o persoana care v-a sti sa o ia ca pe o parere .
alice