cand adolescentul o ia razna!

pisigri spune:

dragele mele, desi nu am inca, copii si nici nu mai sint adolescent (teoretic...) am decis sa va povestec propria mea experienta (majora) care ar putea permite desprinderea unor idei legate de acest caz. promit sa ma straduiesc sa nu dau sfaturi si sa nu emit judecati...daca pe alocuri o sa-mi scape cite ceva de genul asta sper sa ma iertati.

familie frumoasa, armonioasa, o sora cu 7 ani mai mica, un tata...un pic cam neimplicat in problemele familiei. eu primul copil, premianta, intrata prima la liceu si facultate, mers la olimpiade etc. crescuta cu multa dragoste de o mama care vrea ce e mai bun pt copiii ei, nu-i pot reprosa decit grija exagerata (pina la atacuri de panica) si ambitia poate putin cam mare sa fiu mereu cea mai buna, concretizata in vesnice intrebari "dar X cit a luat?" X fiind colegii cu care eram in competitie directa pt premiul I...n-am fost un copil pretentios, am avut perioade cind tata a fost somer si ne descurcam mai greu, am inteles, am ajutat etc. crescuta cu principii sanatoase, cred ca mereu m-am ghidat dupa principiul ce tie nu-ti place altuia nu face (mergind pina la a renunta la diverse lucruri din teama de a nu cauza vreun inconvenient cuiva)..

ei, si ma indragostesc..de actualul meu sot, care avea dublul virstei mele. decid sa mint acasa, imi incep viata sexuala (stiam destule deja despre contraceptie BTS etc) la 21 de ani (adica tirziu dupa unii) si observ ca mi se modifica consistenta scurgerii vaginale, ma duc dupa ureche la un ginecolog, ala imi face un prim control ginecologic extrem de dureros, la un moment dat incep sa am o fff usoara singerare, ma duc iar la gineco...ajung in final la un medic bun (o femeie) imi recolteaza pt analize, nu iese nimic, fac echo, nimic...intre timp singerarea devine mai abundenta, repet analize nimic, incep sa singerez cumplit, vb cu dr, imi spune miine dimineata te prezinti sa te internez...o bag pe mineca, vine mama de la job, ii povestesc...tot...scandal monstru, mama sa cada din picioare, urlete, acuze,,eu eram deja disperata...a doua zi merg cu mama la spital, dr era de garda, ii spune mamei ca o sa-mi faca un chiuretaj terapeutic, la care...vine bomba: "faceti cu ea ce stiti"....
acum, dupa 5 ani, parca inteleg reactia mamei, atunci m-a terminat psihic. imi face internarea, ma baga intr-un salon, ma ia dupa vreo ora, imi injecteaza ceva in vena, imi face interventia, ma doare cumplit, imi recoleaza iar diverse chestii, ma tiriie inapoi in salon, aveam dureri, crampe, vorbesc la tel un pic cu actualul sot, eram singura singura...speriata...tehuie de la ce mi-or fi injectat...pe la prinz cind ma trezesc imi spune dr ca pot sa o chem pe maica-mea sa ma ia...o sun, vine..mergem acasa vai de capul meu, nu-mi vorbeste nu stiu cit timp, regim strict de viata, nu te mai vezi cu "ala", eu incep sa mint iar...si tot mint...si aum o fac fara remuscari. si am trecut prin multe su dupa acest episod, si nu m-am mai confesat niciodata mamei.
am aflat apoi de la dr (care a ramas in continuare dr meu) ca mama a stat in ziua aia pe holurile spitalului cit a durat interventia si perioada de dupa, ca a alergat la laborator sa duca materialele recoltate pt analize, ca a dat "dreptul" desi nu ii fusese cerut...ce folos, daca in momentele in care eram disperata si as fi avut nevoie sa-mi spuna ce o sa se intimple sau cit de tare o sa doara, ea a ales sa ma lase singura si a fost in stare sa spuns "faceti ce stiti cu ea"..?

nu am ajuns niciodata la injuraturi si alte mahalagisme de-astea cu mama, dar mi-am pierdut increderea si nu stiu daca o s-o recapat vreodata. m-am bagat in destule belele si a trebuit sa ies singura din ele. mi-a dat dumnezeu destula minte cit sa nu fac ceva ireversibil. am acum o relatie normala cu mama, o iubesc si o respect, dar ceva s-a rupt iremediabil atunci, si daca n-as fi avut o educatie solida, un pic de minte si un pic de noroc, nu m-as afla unde ma aflu acum. si desi dpdv teoretic ii inteleg mamei reactia (stie si ea ca a gresit, ulterior cind i-am scos ochii pe tema asta a recu7noscut plingind ca era atit de innebunita incit nici macar nu-si aminteste aceasta replica), ma rog la dumnezeu sa nu ajung vreodata sa imi dezamagesc copiii in felul in care m-a dezamagit ea pe mine atunci, sa nu-i fac vreodata sa se simta atit de singuri, parasiti, neputinciosi si la mila unui strain cum m-am simtit eu in momentele alea...

in cazul prezentat probabil ca adevarul e undeva la mijloc...cine stie unde s-a petrecut acel "faceti ce stiti cu ea'...

CriPOD spune:

pisigri, e tare trista povestea, dar e o lectie buna.
A fost un moment de egoism in viata mamei tale, e un lucru bun ca recunoaste.

Depinde atat de mult din ce unghi privesti lucrurile! Acum vreo 15 ani iti dadeam dreptate 100% ca mama ta nu a fost la inaltimea asteptarilor tale. Intre timp, insa, am invatat ca si mamele sunt oameni si incerc sa umblu o mila in papucii fiecaruia. Nu-i iau apararea, dar te-ai gandit ca poate a fost un moment de soc pentru ea? Soc la care ai contribuit si tu, ascunzandu-i lucruri importante din viata ta inainte. E greu cu increderea asta, dar e un drum cu doua sensuri. Imi imaginez doar ca i-ai zdruncinat increderea in tine foarte tare in momentul ala, ca s-a simtit mintita si inselata.
Cred ca e bine ca presupui ca adevarul e undeva la mijloc.

Eu as fi curioasa totusi, ce te-a determinat s-o minti in primul rand? Cred ca din raspunsul la intrebarea asta as putea invata ceva.

Ariel, mai stii ceva de fata?

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

pisigri spune:

mQQm,
am mintit-o de la bun inceput pentru ca stiam ca nu va agreea ideea unei relatii cu un barbat care avea dublul virstei mele...istoria acestei povesti de dragoste e lunga dar nu-si are locul aici; ideea de baza este ca stiam cine m-a crescut si cum m-a crescut, stiam ca o asemenea relatie nu avea sa fie privita ca ceva normal, am fi ajuns de cind as fi deschis gura la acuzatii de genul "ala vrea doar sa se culce cu tine", "isi bate joc de tine", "cine stie ce peste o fi" etc....asta ca sa nu mai spun ca sotul meu este un personaj...public aici in iasi (nu dpdv politic, multumesc domnului..:P), iar mama cind a aflat (tirziu) incepuse sa ameninte ca se duce la el la servici sa faca scandal doar-doar o sta departe de mine "de-acum incolo"...
in plus, eu nu am discutat prea multe cu mama privind relatii sexuale, protectie, etc. stiu doar ca ea este adepta sexului dupa casatorie (mi s-au aruncat in fata vorbe grele pe tema asta cu ocazia aceleiasi discutii si aceluiasi incident, faza extrem de curioasa este ca toate analizele au iesit perfecte atunci, asa ca am suportat un chiuretaj terapeutic care a rezolvat problema, dar nici in ziua de azi nu stiu care a fost problema, ca nu am facut nici un tratament dupa, cu exceptia antibioticului, 3 zile..) si eu deja imi "distrusesem viata" si fireste ca toti prietenii mei erau de vina, ca ea "nu asa m-a crescut" etc etc etc. consider ca 21 de ani este destul de "tirziu" in ziua de azi ca virsta pt inceperea vietii sexuale, si nu am facut-o de dragul de a nu mai fi virgina, ci pentru ca atunci am vrut si m-am simtit pregatita. insa pt o mama ultra-protectoare, indoctrinata temeinic la rindul ei de mama sa si cu o viata sexuala dezastruoasa alaturi de tatal meu...replica mea "mi-e mai frica sa ma marit si sa descopar ca nu ne potrivim in pat decit ca as putea intilni vreun idiot care sa-mi reproseze ca nu am fost virgina la nunta" a sunat...tragic.

adevarul e totdeauna undeva la mijloc; eu...mi-am iertat mama pt ce a fost atunci, dar acum pur si simplu m-am obisnuit sa nu am nevoie de ea ca sprijin pt diversele probleme pe care le intimpin. povestea mea insa demonstreaza (zic eu) ce tragedie se poate intimpla in urma unei reactii disproportionate sau nepotrivite din partea mamei, primul sprijin in care ar trebui sa avem incredere toata viata si care ar trebui sa fie cel mai bun prieten. povestea mea a avut happy end mai ceva decit filmele americane. gindindu-ma insa in urma, ce m-as fi facut daca mama ar fi avut dreptate, daca intr-adevar barbatul pe care il alesesem sa fie primul ar fi fost de fapt un ticalos...cum as fi putut cauta din nou sprijin la cea care, in loc sa fie alaturi de mine, m-a judecat mai aspru decit oricine altcineva?

si in cazul care a deschis acest topic...cine stie care o fi fost de fapt reactia mamei cind a aflat ca fiica si-a inceput viata sexuala? cine stie la ce presiuni au fost supusi amindoi copiii in urma discutiei dintre cele doua mame? cine stie in ce fel a intervenit si mama baiatului in relatia celor doi, de pina la urma ei s-au despartit? eu cred ca o fata desteapta (si cea descrisa in acest caz este o fata desteapta) isi incepe viata sexuala cind chiar isi doreste asta...si daca deodata s-a simtit privita cu...ura, dezamagire, de mama sa bolnava...daca a mai si aflat ca "soacra" ar fi comentat de rau despre ea..ca am auzit si mame de baieti care considera ca baiatul lor trebuie sa se "usureze" si el ca asa e normal pentru un barbat, dar toate fetele/femeile care accepta sa se culce cu feciorul sint niste femei usoare si "in nici un caz nu mi-o aduci pe asta ca nora"...

parerea mea este ca cel putin fiica stie foarte bine care a fost momentul care a schimbat la 180 grade relatia sa cu maica-sa, chiar daca maica-sa poate nu isi da seama ce gest/cuvint a putut avea aceste consecinte tragice. mie mi-e mila de amindoua, dar parca....simpatizez un pic mai mult cu fata, pentru ca la ora asta ea este debusolata si e in pericol sa-si rateze viata pe care o are inainte...

lorelaim spune:

Pisigri - la 21 de ani esti adult, la 16 ani esti minor... Strict din simpla curiozitate: de ce nu te-ai dus la prietenul tau sa discutati problema si temerea ta si sa rezolvati situatia ca doi adulti responsabili? De ce trebuia sa o implici pe mama ta - avand in vedere ca stiai cum vede ea astfel de situatii...? Si eu tot la 21 de ani mi-am inceput viata sexuala... da' nici prin gand nu mi-a trecut sa ma duc la mama si sa-i povestesc - viata mea e viata mea si la 21 de ani sunt perfect consitenta si responsabila de faptele mele - nu mai sunt atasata de "cordonul ombilical" de mama.
Reactia mamei tale este perfect normala - avand in vedere ca era in stare de soc saraca de ea. Eu sincer o inteleg perfect pe mama ta pt ca bunica mea e la fel... Bunica mea inca mai crede ca eu m-am maritat fata-mare la 35 de ani... Doar n-o sa fiu tzaka sa-i spun ca se inseala...
In situatia povestita de Ariel este vorba de o ado la 16 ani... Din punctul meu de vedere situatia este complet diferita.

"Daca dragoste nu e... nimic nu e..."

pisigri spune:

lorelaim,
la ora aia locuiam cu parintii si trebuia sa explic cumva de ce o sa fiu eu internata in spital...mai ales ca dr nu mi-a spus ca e vorba de o internare de jumatate de zi...si chiar daca mi-ar fi spus, nu puteam sa risc sa apara vreo complicatie, sa o sun pe mama din spital "stii, intru in operatie" sau "am uterul perforat si singerez ca un porc injunghiat ca am venit sa fac un chiuretaj terapeutic si uite ce s-a intimplat"...impreuna cu prietenul meu cel responsabil (sesizez o oarecare ironie in replica ta si nu stiu de ce) am facut celelalte vizite la gineco de cind a aparut problema, impreuna cu el mi-am cumparat tratamente peste tratamente recomandate dupa ureche (dovada unde s-a ajuns pina la urma) pentru ca eram studenta si banii de buzunar nu-mi ajungeau nici sa folosesc WC in centru (ca sa ma exprim elegant...). asa ca da, am considerat necesar sa imi informez mama.

ok, poate 21 de ani ti se pare mult. dar 21 de ani ar trebui sa fie o virsta la care sa fii un pic mai stapina pe reactiile tale, mai matura dpdv afectiv. cu atit mai mult, o reactie exagerata din partea mamei, pentru virsta de 16 ani, raneste mai mult

si oricum, am mai spus, noi aici avem parte de frinturi de realitate, nu de "the whole picture". si in mod evident indreptarea situatiei nu se va produce prin vreun miracol

CriPOD spune:

pisigri, cred ca pentru mama ta a fost momentul in care s-a desumflat balonul. A trait cu iluzia (alimentata cumva de tine) ca esti perfecta dupa asteptarile ei. Ai incercat sa o menajezi, iar ea a continuat sa traiasca in bula ei. Cu atat mai mare i-a fost socul cu cat ai "dezamagit-o" mult dupa ce ai devenit majora. Cat despre tine, cred ca a fost momentul in care ti-ai luat zborul cu adevarat. Este o lectie buna, trebuie sa avem mare grija ce presiune si asteptari punem pe umerii copiilor si care ne sunt prioritatile, s-ar putea sa oboseasca incercand sa ne faca pe plac... Eu asta am inteles din situatie, s-ar putea sa ma insel...

Mersi de raspuns!

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

Elise spune:

pisigri,
te inteleg perfect - dar, in aceeasi masura, sint convinsa ca reactia mamei tale a fost provocata de soc, ceva de genul "sa-i faceti ce stiti sa o scoateti din starea asta".
Cind eram copil, am avut o reactie ciudata la niste medicamente si maica-mea m-a gasit dimineatza...intepenita. Daca incerca sa ma atinga, urlam din toate puterile (eu nu-mi amintesc partea cu urlatul, ci doar ca nu puteam deloc sa ma misc).
S-a gindit imediat ca am ...paralizat, din cine stie ce motiv, si ca o sa ramin asa (?!) - si ce crezi ca a facut?
A... plecat.
S-a imbracat, in liniste, si a plecat de acasa.
Si m-a lasat acolo, imobila si umflata ca un butoi.

S-a intors mai pe seara, cu dr., dar...pina seara n-a fost in stare decit sa se plimbe pe strazi.
Ti se pare o reactie normala?
Nu.
Da' nu stii niciodata cum poti sa reactionezi din disperare...sint momente cind pierzi controlul.
Iar eu am o mama care a trecut prin momente foarte dramatice alaturi de noi, si ne-a incurajat si ne-a sprijinit tot timpul. Atunci n-a mai putut.


Elise & BBLisa

lorelaim spune:

Pisigri - imi cer scuze daca tonul meu pare "ironic" - in nici un caz nu asta a fost intentia mea! Permite-mi sa-ti spun ca NU ai cum sa stii ce s-a intamplat cu adevarat in sufletul mamei tale... Numai cand esti parinte incepi sa te maturizezi in cel mai crud si real sens al cuvantului... Cel putin asa s-a intamplat cu mine... dupa ce am avut boboaca m-am simtit MULT MAI SIGURA PE MINE in toate situatiile, mult mai constienta de importanta mea in viatza (pt cea mica) si infinit mai responsabila pt tot ceea ce spun si ce fac...
Un lucru imi este clar NICIODATA nu poti fii pregatit pt ce surprize (mai mult sau mai putin placute) iti ofer un copil...
Exemplul Elisei este f elocvent... Socul poate sa te faca sa reactionezi total diferit decat s-ar astepta cei din jur.

"Daca dragoste nu e... nimic nu e..."

ariel_7000 spune:

eliza, oamenii au reactii atat de ciudate in stare de shoc! de ex. acum 2 ani, fiica-mea s-a inecat cu un covrigel,era vanata si nu mai respira si sotul meu se uita perplex la ea...noroc ca am intrat eu in camera si am luat-o pe genunchi si i-am dat una zdravana in spate de i-a sarit covrigelul din gat! l-am intrebat pe sotul meu de ce statea si se uita...si mi-a raspuns ca nu a stiut ce sa faca!


Save the Earth- it's the only planet with Chocolate!

anaisanais spune:

Din nefericire, parintii nostri au fost crescuti si, implicit, educati intr-o lume care se baza pe alte valori, decit cele pe care le afiseaza astazi aceasta lume. Din nefericire, iarasi spun, citi dintre noi, ajunsi parinti, nu reproducem greselile parintilor nostri? Acum stau si eu si intreb, si ma si intreb, in acelasi timp, cita vreme ne petrecem cu ai nostri: copii, sot/sotie, batrinii din familie? Cit de tare ne aplecam spre nevoile copilului nostru, fie el de virsta mica sau adolescent, cit de intelegatori sintem si cita incredere le acordam copiilor nostri? Poate ca fata de care vorbim aici este speriata( moartea nu este usor de acceptat nici atunci cind, sa zicem , esti''tert'' in relatie), poate ca vrea sa demonstreze ca poate sa se descurce singura, poate chiar are nevoie sa fie iubita si acum, cind este rebela si poate vrea sa i se confirme faptul ca este importanta, la fel de importanta ca sora ei mai mica, sau ca mama ei lovita de boala aceasta cruda,poate ca striga la tatal ei, un fel de :trezeste-te, tata, trebuie sa fii alaturi de noi trei, 2 copile si o femeie bolnava....
Este tare greu sa fii parinte si, din experienta stiu, atunci cind nu este vorba de problemele copilului tau, intotdeauna esti tentat sa oferi solutii''radicale'', dar atunci cind este el, copilul tau, in cauza, parca nu mai poti rationa si nu gasesti solutia buna....
ariel, cred ca doamna de care vorbesti ar putea sa ''reduca motoarele''in relatia cu fiica mai mare si, totodata, sa consulte un psiholog care poate o va ajuta pe ea, pe mama, sa inteleaga ce trebuie sa faca pentru copilul ei, pentru copiii ei, de fapt, si cum sa-l implice si pe tata .... In rest, ma rog lui Dumnezeu ca mama sa aiba rabdare si timp de la El, ca sa poata solutiona problema.