cum sa procedez cu mama

andruskandu spune:

Cateodata am mintea libera sa-mi zboare gandurile, mai ales noaptea sau in masina (in drum spre casa- fac mai bine de 2 ore), si-mi trec cele mai teribile ganduri prin cap: c-as fi bolnava, si mama mai ca m-ar palmui, c-as cadea in prapastie (ipotetic), si ea m-ar impinge... c-ar fi Andrei bolnav, si mama mai rau mi-ar face...

de m-apuca plansul in microbuz, sau merg pe strada plangand... si vad lumea ca se uita cu mila la mine...

Si de cateva saptamani am si-o durere in piept... stiu ca-i pe sistem nervos.
Stau si ma gandesc apoi... ma torturez singura, asta fac! A ajuns sa-mi faca rau chiar daca nu e langa mine, mi-e de-ajuns sa ma gandesc la ea.

Singurul rau pe care nu mi-l poate face e ca nu are cum sa-mi ia copilul. Cel mai scump dar, singurul care ma face sa "merg mai departe" cu zambet. Pe Andrei n-are cum sa mi-l ia... in rest parca mi-a luat tot: copilaria, adolescenta, prima tinerete... i-au apartinut.
Si-apoi ma gandesc: daca ar fi posibil sa mi-l ia? Stiu, n-are cum. Sunt constienta de asta...dar v-am spus, cum imi zboara mintea la cele mai teribile tampenii si suferinte...

Inima nu e judecata dupa cat iubesti, ci dupa cat te iubesc altii
(Vrajitorul din Oz)

Sunt PUTERE si IUBIRE pentru pretioasa EMMA!


Poznele lui Andrei

Nasterea lu' Andrei

www.dropshots.com/andruskandu" target="_blank">PozeAndrei

Andreea lui Andreiut Puiut 11.06.2006

andruskandu spune:

Acum cateva zile imi zicea G. (taty): "de ce n-o suni sa-i ceri banii?"...i-am zis "nu pot" si-am inceput instantaneu sa plang. I-am spus ca nu pot... cred c-a inteles si el, c-a zis "lasa, ca ne descurcam noi cumva".

Concluzia e c-am ajuns sa ma torturez singura...

Inima nu e judecata dupa cat iubesti, ci dupa cat te iubesc altii
(Vrajitorul din Oz)

Sunt PUTERE si IUBIRE pentru pretioasa EMMA!


Poznele lui Andrei

Nasterea lu' Andrei

www.dropshots.com/andruskandu" target="_blank">PozeAndrei

Andreea lui Andreiut Puiut 11.06.2006

mariamunteanu spune:

Andruska, penultimul tau mesaj m-a speriat f. tare. Inseamna ca influenta mamei tale e foarte malefica pt. tine. N-ai putea sa eviti - macar pt. un timp - s-o suni ? Nu se poate sa te chinui(e) asa. Cauta-ti un psiholog cu [] care sa vb, te-ar ajuta sa te intaresti.

Ai un copil de crescut, nu se poate sa lasi ca relatia cu mama ta sa-ti rapeasca energia si pofta de viata.

Maria

andruskandu spune:

Maria, multumesc!

Vezi tu, cand sunt acasa cu Andrei uit de toate... numai cand sunt singura ma napadesc gandurile... ca acum. Iar am plans ca proasta, de am o fata umflata si pocita (na ca mai pot glumi).
Stiu c-ar trebui sa merg la psiholog. N-am fost niciodata. Am purtat discutii "off-line" cu o psihiatra (de la noi din spital) acum cativa ani. am intrebat-o daca ma vede ca pe un om normal sau am nevoie de consult si tratam. Pe atunci imi spunea ca sunt in regula... nu stiu ce-ar spune acum...
Oricum, cred ca m-am potolit, deocamdata, cu plansul.

Inima nu e judecata dupa cat iubesti, ci dupa cat te iubesc altii
(Vrajitorul din Oz)

Sunt PUTERE si IUBIRE pentru pretioasa EMMA!


Poznele lui Andrei

Nasterea lu' Andrei

www.dropshots.com/andruskandu" target="_blank">PozeAndrei

Andreea lui Andreiut Puiut 11.06.2006

mariamunteanu spune:

Tu esti un om normal cu o mare problema. Nu ai nevoie de tratamente psihiatrice, ci de o persoana competenta care sa te ajute sa te regasesti.

Se poate sa plangi si sa-ti otravesti viata pt. niste toane, fie si ale mamei tale ? Mama ta e un om ca oricare altul, nu e stapana ta, nu-i datorezi nimic pt. ca te-a nascut si crescut, era obligata s-o faca. Patreaza distanta si fizic si mental. Tu si numai tu esti stapana pe viata ta. Tu si numai tu hotarasti pt. tine.

Asta-i buna, cand esti singura te amarasti cu gandurile la mama ta, in loc sa te gandesti la moda sau la Brad Pitt . Wake up ! Esti femeie, esti tanara, esti sanatoasa, ai un copil minunat, lumea e a ta ! Sa plangi din iubire e de inteles, dar pt. o mama capricioasa nuuuu. Hai, taie cordonul ombilical !

Maria

MissParker spune:

Draga mea Andreea,

Special pentru tine un text care mie mi-a mangaiat sufletul ranit si m-a ajutat MULT DE TOT:


Despartirea de parinti
- Thomas Gruner -

“Dar venindu-si in sine a zis: 'Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune : Tata, am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.' Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.” Fiul risipitor, Evanghelia dupa Luca 15:17-20


“Despartirea de parinti” este titlul unui roman de Peter Weiss, publicat in 1961. Autorul descrie, avand ca punct de plecare moartea ambilor parinti, dificila cautare de sine a unui tanar, drumul lui din casa parintilor, care se opusesera autonomiei fiului, pana la cariera de artist care prin arta sa se opune acelei paturi a societatii din care faceau parte parintii sai. Astfel, cu ajutorul artei autorul se prezinta ca el insusi si opereaza desprinderea de origini. La o noua lectura a acestui roman modern de cultura m-am intrebat daca nu cumva despartirea de parinti are si o semnificatie mai profunda. Fiindca in fiecare adult ale carui nevoi elementare nu au fost satisfacute in copilarie, in fiecare adult care nu a primit acceptare si dragoste pentru fiinta sa exista si la maturitate copilul care adesea continua sa-si doreasca si sa spere o viata intreaga iubirea autentica a parintilor lui. Exista si in adult o parte care nu poate renunta la speranta ca un efort deosebit sau un gest de iertare ii va aduce totusi iubirea parintilor. Caci in copilarie aceasta speranta era vitala. Adesea ea ramane insa doar o iluzie.

Despartirea concreta de parinti poate fi necesara in multe cazuri, prin distanta aceasta despartire poate duce la o anume linistire. Uneori aceasta despartire concreta apare numai prin moartea parintilor. Atunci iese la iveala faptul ca parintii continua sa traiasca in noi cu toate mesajele lor, cu toate ratarile lor, cu tot ceea ce poate ne-au dat in viata, cu tot ceea ce ne-au furat in viata, cu lupta lor, cu propria lor istorie, cu visurile si cu nefericirea lor. Moartea mamei si a tatalui nu il elibereaza pe adult de istoria pe care a trait-o el cu ei. Chiar dimpotriva, s-ar putea ca „despartirea de parinti” sa reprezinte pentru multi oameni o sarcina cu care ei trebuie sa se confrunte in viata in foarte multe feluri. Un adult nu mai are nevoie de parinti ca sa traiasca, dar despartirea este atat de dureroasa deoarece in acelasi timp ne luam ramas bun de la sperante si iluzii, de la iubire si de la dorintele copilului din noi.

In grupele de terapie pe care le-am vizitat si in forurile „our childhood” de pe internet, oamenii povestesc adesea cum isi revad parintii si de fiecare data sfarsesc prin a fi raniti de catre acei parinti. Parintii nu vor sa stie ce simte copilul lor devenit adult, cum traieste acesta si ce suferinte are. De multe ori parintii vin doar cu pretentii si cereri, fac reprosuri sau palavragesc neintrerupt despre lumea lor marunta, despre vecinul care si-a cumparat o masina, despre florile din balcon sau despre problemele lor cu batranetea. Numai ca in realitate ei nu vorbesc deloc cu copilul lor devenit adult. Cateodata copilul devenit adult nu reuseste sa-si reprime furia fata de parinti, reactioneaza agresiv si are apoi remuscari: daca as fi altfel, daca m-as putea purta altfel, atunci si parintii mei ar fi asa cum am eu nevoie de ei. Aceasta nevoie este insa nevoia disperata a copilului infometat de dragoste din noi. Adultul ar vrea de fapt sa fuga mancand pamantul de langa acesti oameni, insa copilul din noi se simte atras cu o forta irezistibila catre parinti. Copilul vrea sa mai verifice o data si inca o data si inca o data daca nu cumva de data asta, daca nu cumva macar cu scurt timp inainte de moartea parintilor va veni ceva, un gest cat de marunt pe care el si l-a dorit si l-a asteptat dintotdeauna. Acest conflict interior este extrem de dureros, fiindca indiferent cum se zbat si se agita oamenii, adesea este aproape imposibil sa indeplinim concomitent dorintele copilului din noi si ale adultului care suntem astazi.

Astfel, de exemplu, o femeie care a fost abuzata in copilarie de tatal ei si nu l-a mai vazut pe acesta de multi ani de zile afla ca el este pe moarte. I se transmite de catre rude ca trebuie sa se grabeasca daca vrea sa-si mai vada tatal pentru ultima oara. Atunci sa moara, gandeste femeia spontan, cat rau mi-a facut acest om si cat am suferit o viata intreaga din cauza lui. Acum va fi si el parasit, la fel cum am fost si eu in copilarie. Insa in aceasta femeie a supravietuit si fetita care isi dorea cu disperare un tatic, fetita care credea in continuare ca intr-o buna zi tatal se va opri cu atacurile incestuoase si va deveni acel tata de care ea avea atata nevoie. Atunci, spera fetita, va putea si ea in sfarsit sa-i daruiasca tatalui intreaga iubire pe care i-o purtase dealtfel toata viata. Aceasta fetita nu l-ar fi lasat niciodata de izbeliste pe taticul ei aflat pe patul de moarte, cu sensibilitatea ei ea simtise imediat atat nevoia si singuratatea tatalui, cat si nefericirea copilului care fusese odinioara tatal ei. Si acea fetita facuse deja totul (TOTUL) pentru a incerca sa-i aline lui suferinta, sa-l salveze.

Femeia nu se duce la tatal ei aflat pe patul de moarte, dar copilul din ea sufera. Poate ca tatal ar fi rostit un cuvant iubitor sau si-ar fi recunoscut greselile, isi spune copilul. Cat de mult si-ar fi dorit fetita sa-l mai vada odata pe tata si sa stea de vorba cu el asa cum nu fusese niciodata posibil pana atunci. Nu cu ura, ci in liniste si armonie. Cat de mult si-ar fi dorit femeia sa se desparta de tatal ei in asa fel incat copilul din ea sa nu sufere. Insa femeia este constienta ca nu doreste sa cedeze iluziilor nocive ale copilului din ea. De asemenea, nu-i mai putea oferi tatalui nimic, deoarece ii oferise deja in copilarie atat de mult incat abia daca ii mai ramasese putina putere pentru propria ei viata. Multa vreme dupa inmormantare, la care nu a participat, femeia simte dorinta foarte puternica de a vizita mormantul tatalui. Simte un fel de bucurie, este ca si cum in sfarsit se poate duce fara frica la tatal ei; acum el nu o mai poate rani cu remarci rautacioase, cu incercari de santaj sau cu ignoranta lui. Insa tatal e mort, orice posibilitate de a comunica si de a se intalni cu el intr-un alt mod si la alt nivel apartine definitiv trecutului. Ea stie asta si totusi simte un dor fierbinte, o sete arzatoare pentru ceva ce tatal ei nu i-a oferit niciodata, ceva ce nu va putea primi niciodata de la nici un alt om. Aceasta finalitate o tortureaza cumplit. Cu multi ani in urma s-a rupt de tatal ei, dupa ce a recunoscut atacurile lui incestuoase in adevarata lor dimensiune si tragedie. Nu s-a putut rupe insa de lipsurile timpurii si de golul din ea insasi, ele au fost mostenirea tatalui ei, singurul lucru care i-a ramas de la el. Acel gol ramane ca experienta autentica si ca deficit real in corpul ei.

Multi oameni incearca mereu si mereu sa compenseze in viata adulta nevoile si lipsurile de care au suferit in copilarie. Pentru asta se folosesc adesea de alti oameni: prieteni, partenerii de viata sau propriii copii, multi terapeuti isi folosesc pacientii. Cel care nu a putut gasi oameni apropiati rataceste adesea o viata intreaga prin lume cautand ceva, fara a sti exact ce cauta: o sa-mi fie bine si o sa pot face ce–mi doresc cu adevarat atunci cand voi fi gasit ceea ce caut. Abia atunci imi voi gasi linistea. Si apoi mai sunt si aceia care nici macar nu simt acea lipsa, acel gol interior. Ei se multumesc cu surogaturi, se refugiaza (de inteles) in dependenta de diverse substante toxice sau in lacomie si acel comportament materialist care iese in evidenta tot mai clar in societatea noastra.

Multi se intreaba, direct sau indirect, cum se pot compensa lipsurile acelui copil, cum putem obtine azi ceea ce am avut nevoie atunci. Raspunsul este foarte simplu: nu se mai poate. Parintii care nu au putut iubi si nu au putut oferi nimic sau au oferit ceva gresit, ceva ce copilului nu-i trebuia, lasa in noi ca mostenire o dorinta si o sete care nu mai pot fi satisfacute niciodata. Cu timpul putem sa „demascam” iluziile si sperantele devenite nerealiste si sa renuntam la ele, insa setea de iubire originara este foarte tenace. Aceasta sete este ca o rana deschisa, peste ea poate creste cu timpul o pielita subtire, care se rupe insa imediat ce rana este atinsa in prezent. Acest lucru se poate intampla la moartea parintilor, la o intalnire cu acestia dupa ani de absenta sau fie si doar la primirea unei scrisori care soseste surprinzator de la unul din parinti. Sau cand suntem parasiti de cineva si cadem imediat prada intregii suferinte a copilului care am fost.

Poate fi decisiv pentru viata noastra sa fim capabili sa permitem acestor sentimente sa ia nastere in noi, caci acea sete de iubire spune intreaga istorie traita de copil cu parintii, istorie cu atat mai devastatoare cu cat acea sete a ramas pe veci nepotolita. Sentimentul acela de sete de iubire este insasi dovada ca acel copil nu a primit nimic, ca nu s-a putut satura niciodata. Putini oameni sunt intotdeauna, 24 de ore din 24 sadici, iar parintii care abuzeaza si maltrateaza au si ei momente in care gandesc clar, deci este normal ca o incercare de a se desprinde de parinti sa aduca inevitabil si amintiri ale unor astfel de momente “mai normale”. De exemplu, copilul din interiorul adultului o poate apara in continuare cu devotament pe mama care il batea: dar atunci, in ziua aceea sau cealalta, a fost altfel. Aceste momente au alimentat in copilarie speranta. Acele putine clipe pot fi ca niste promisiuni, a caror realizare un om o asteapta la infinit. Ele nu sunt insa suficiente pentru a servi ca baza vietii adultului.

In acest context, integrarea istoriei copilariei noastre reprezinta in ochii mei constientizarea crescanda a nevoii concrete cu care am trait in copilarie si mai ales capacitatea de a intelege sentimentele care provin din copilarie. Intelegandu-mi reactiile, actiunile, deciziile si sentimentele proprii, pot sa-mi ofer mie insumi sau copilului din mine ceva ce parintii nu au reusit niciodata sa-mi ofere. Acest lucru nu repara lipsa si restristea originara, deoarece acestea s-au intamplat deja in trecut, insa comunicarea adulta si matura cu mine insumi ma va determina sa nu mai fiu nevoit sa descarc asupra altora propria mea nefericire sau s-o reinscenez cu alte persoane. Intelegerea pentru propria istorie aduce o crestere a autonomiei.

Am putut vedea adesea in grupele de terapie cum unii participanti tot tematizau ani de zile cat de singuri se simteau, cat de tare sufereau de depresii, cat de mare nevoie de ajutor aveau. Chiar daca grupa respectiva reactiona pozitiv si cu empatie la nevoia lor, situatia nu se schimba nicicum. Acest lucru nici nu era dealtfel posibil atata vreme cat respectivul era de parere ca o examinare a detaliilor copilariei ar fi prea dureroasa sau inutila, fiindca trecutul oricum nu mai poate fi schimbat. Daca un om nu poate sau nu vrea sa vada cum au fost parintii lui, in ce cusca emotionala a fost prizonier el insusi in copilarie, ce anume l-a facut sa sufere, atunci el va astepta mereu de la altii salvarea la care a sperat atat de mult in copilarie. Timpul in care acea salvare ar fi fost posibila apartine deja trecutului. Astazi nu ne mai poate „salva” nimeni altcineva decat noi insine si nimeni nu ne poate oferi din afara intelegere si compasiune pentru copilul care am fost. Acest copil nu a avut voie, in disperarea lui, sa-si vada parintii asa cum erau ei cu adevarat, el a trebuit sa ramana orb si sa astepte salvare din afara. Astazi adultul nu are nevoie de nici un salvator, deoarece poate renunta la orbirea emotionala.

Speranta ca durerile nascute in trecut nu vor mai aparea este inselatoare. E logic ca o rana sa doara cand o atingem, caci acea lipsa timpurie este inmagazinata in corpul nostru ca experienta reala si nu poate fi stearsa. Durerile pentru respingerile si lipsurile timpurii pot aparea oricand, dar pot fi alinate de indata ce devenim capabili sa le intelegem si sa le exprimam. Cu acea ocazie ne putem convinge ca este vorba de un proces absolut natural, pentru care nu e nevoie de nici un fel de teorii psihoterapeutice complicate. Se declanseaza un sentiment, sentimentul este prezent, sentimentul se modifica. In timp, vom capata in acest fel mai mult spatiu interior pentru a trai prezentul. Iar o parte a acestui prezent este si trecutul, istoria copilului cu parintii lui.

Cu cat a fost mai traumatizanta copilaria, cu atat vor fi mai puternice suferinta si tristetea dupa viata ruinata. Multi oameni sunt preocupati ani intregi sa recupereze o crestere emotionala care ar fi trebuit sa le fie oferita in familie. In timp ce altii isi construiesc o existenta, ei trebuie sa lupte ca sa poata sta pe propriile picioare. Viata lor sta adesea sub semnul lui „prea tarziu”, care le este impus de realitatea prezentului. Ar fi de mirare ca in acest context sa nu apara sentimente de furie sau de durere. Numai oamenii cu emotii total impietrite nu simt nimic in astfel de situatii. Sentimentele isi pierd insa acea intensitate, care la inceput ne inspaimanta, de indata ce devenim familiari cu ele, de indata ce un om se cunoaste si se intelege tot mai bine pe el insusi. In acest context nu este numai o inselaciune, ci si o batjocura atunci cand aceia care se declara singuri „psihologi” sau aceia care se dau drept „guru” folosesc cuvantul „vindecare” pentru a sugera ca suferinta pentru viata vatamata poate fi eliminata definitiv sau ca trecutul poate fi dezbracat ca o haina veche. Eu am lasat trecutul in urma, auzim adesea. In realitate trecutul ne insoteste toata viata, el este pur si simplu o parte a vietii noastre.

Femeia care nu s-a dus sa-si revada tatal pe patul de moarte avea tot mereu in fata ochilor imaginea acestui barbat batran, decrepit, care fusese parasit de fiica lui chiar in ceasul mortii. Tatal murise de o moarte lunga si chinuitoare. Ea simtea o mila coplesitoare fata de acest om, simtea in ea insasi singuratatea vietii lui si se intreba daca nu ar fi trebuit sa-i fie indiferent faptul ca tatal ar fi interpretat vizita ei la patul lui de moarte ca pe o impacare si o iertare, pe care ea in realitate nu dorise sa i le acorde. Femeia se mai gandea ca suferise ingrozitor din cauza problemelor psihice ale tatalui ei, insa nici un om nu este vinovat sau raspunzator pentru faptul ca i se imbolnaveste sufletul. Pana cand a realizat ca prelua (din nou!) raspunderea pentru suferinta tatalui, suferinta pe care el insusi o reprimase si o refuzase. Ceea ce „mostenise” ea nu era numai lipsa de iubire, dar si o tolba imensa de nefericire din viata parintilor. Sa poarte aceasta povara mai departe? Vede in fata ochilor imaginea conturata a intregii familii, vede cum din cauza copilariei ea fusese prizoniera intr-un lant intreg de chinuri si rani reciproce, pe care ca adulta nu le putea intrerupe decat daca isi ranea parintii prin ruperea legaturilor cu ei. Insa nu ea alesese de bunavoie acest comportament, ci el ii fusese impus de parinti. Nu ea era cea care nu iubise, dimpotriva, in copilarie ea ii oferise permanent tatalui iubirea ei, insa acesta fie abuzase de sentimentele fiicei, fie le refuzase pur si simplu. Femeia intelege ca suferise deja destul prin nefericirea copilului care fusese. In copilarie fusese ranita si traumatizata atat de puternic, incat ca adulta nu avusese de ales si fusese nevoita sa se apere si sa se salveze. Fusese nevoita sa-si foloseasca toate resursele ca sa lupte pentru propria ei viata. Aceasta fusese o consecinta inevitabila a trecutului cu parintii ei. Si femeia realizeaza ca nu mai poate si nu mai vrea sa dea in continuare numai ea. Din inima l-ar fi iubit pe tatal ei, dar nu mai era posibil si ea intelege acum motivele.

Din fagasul de viata pe care ni l-au creat parintii nu se poate iesi dintr-un singur salt, sa devenim brusc liberi si fericiti si sa traim alta viata. Copilul nefericit va continua sa ramana prezent in aceasta femeie, ea nu are voie sa-l ucida, deoarece a avut nevoie de foarte mult timp si a reusit cu greu sa intre in contact cu el. Istoria vietii ei cu parintii nu mai poate fi schimbata, insa este in puterea ei sa identifice (si ulterior sa dezamorseze) acele mesaje toxice inoculate in copilarie de parintii ei si integrate de ea ca atare. Cu cat reuseste sa se identifice mai mult cu ea insasi, cu atat are sanse mai mari sa-si extinda gradul de libertate interioara la care a ajuns. Nu poate sti daca, intemeindu-si in prezent un camin asemanator cu al unui adult care a avut o copilarie sanatoasa si fericita, va reusi vreodata sa-si aline suferinta si dorul dupa ceea ce nu a avut niciodata. Dar poate incerca sa nu renunte la acest tel prea devreme. Inainte de toate este important sa ne simtim acasa in noi insine. Femeia simte tot mai clar ca zbaterea ei interioara vizavi de parinti oscilase permanent intre dorul de iubire si aversiune, intre frica si speranta, asemanandu-se mult cu ruptura interioara a tatalui ei, care intr-o secunda o coplesea cu manifestari de afectiune si in urmatoarea secunda isi descarca furia asupra ei. Poate ca tatal ei crezuse ca-si iubeste fiica, insa femeia adulta stie acum ca nu a fost vina ei daca adeseori acea iubire fusese mai mult ca o otrava care i se injecta.

Este o nevoie normala si pentru adult de a-si vizita parintii batrani, de a petrece timp cu ei si de a se bucura de prezenta lor. Multi oameni au primit de la parintii lor in ciuda tuturor conflictelor ceva din care sufletul lor se poate hrani multa vreme. Au fost vazuti si acceptati asa cum erau. Nu au fost nevoiti sa-i menajeze permanent pe parinti negandu-si propriile sentimente si nevoi si ascunzandu-se in spatele unei masti ca sa le faca parintilor pe plac si sa „castige” dragostea acestora prin supunere.

Cei care nu au avut parte de acest noroc au de ales: fie continua simulacrul si raman „copii buni” (negand totul si traind cu atacuri de panica si boli neintelese), fie evita contactul cu parintii pentru a nu mai fi raniti, pacaliti sau aruncati in depresii. Ei se afla intre doua rele: prefacatoria le dauneaza, deoarece perpetueaza ipocrizia si minciuna care le sunt necesare parintilor, iar despartirea doare, fiindca si sentimentele copilului trebuie sa tina pasul cu decizia adultului. Ura justificata fata de parinti poate fi ca o „punte de lansare” care usureaza despartirea. Insa intreaga istorie cu parintii devine comprehensiva abia cand toate sentimentele copilului, dorul insetat de iubire, disperarea propriei iubiri abuzate de parinti, remuscarile de a nu fi fost un copil mai bun, cand toate aceste sentimente sunt permise in toata intensitatea lor. Abia atunci putem simti cat de mult a suferit copilul din noi din cauza rupturii interioare provocate de comportamentul parintilor.

Este vorba de un proces foarte istovitor, cu care de multe ori se confrunta nu numai copiii care au fost maltratati sau abuzati sexual. Unii oameni se nasc cu parinti care in ciuda celor mai bune intentii nu stiu pur si simplu ce sa faca cu ei. Sunt ca niste pui de cuc intr-un cuib strain. Isi tulbura parintii de la bun inceput cu nevoile lor si cu fiinta lor atat de diferita de a parintilor, pe care acestia inconstient o combat sau o saboteaza. O comunicare autentica intre parinti si copil este astfel imposibila si ramane de vazut pana cand va putea indura copilul adult aceasta stare de mutenie sufleteasca absoluta fara a-si bloca propria dezvoltare si fara a-si face rau lui insusi. « Dar ce mi-au facut parintii, ei sunt asa cum sunt si nu pot fi altfel », spun sentimentele de vinovatie. Si totusi, a te simti strain in propria ta familie poate fi o stare atat de chinuitoare, incat nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa-i pui capat. E nevoie de ani intregi pentru a constientiza propria copilarie cu toate fatetele ei emotionale si adesea viata parintilor se sfarseste inainte de incheierea acestui proces. Adultul este solicitat in intreaga lui fiinta si se regaseste des in dilema copilului mic, care ar fi dorit atat de mult sa le faca pe plac parintilor pana la capat, dar intelege acum ca pur si simplu nu s-a putut.

In multe cazuri, doar unul din copiii deveniti adulti se desprinde de parinti, in timp ce fratii se agata cu atat mai mult de mama si de tata. Cand un om simte ca nu mai poate pastra contactul cu parintii, el isi pierde adesea si sora sau fratele, cu toate ca nu a avut niciodata aceasta intentie. In familiile disfunctionale exista de regula un sistem rigid care incepe sa se clatine de indata ce unul din membri incearca sa evadeze din sistem. Apare atunci panica din cauza ca realitatea familiei incepe sa devina vizibila. Astfel, cel care paraseste „sacra familie” va lua rolul tapului ispasitor: el va fi personificarea raului, care isi abandoneaza fara respect si fara bun simt batranii parinti, in timp ce fratii care raman in sistemul disfunctional se considera inconstient eroi, care isi sacrifica timpul si viata pentru parinti, caci aceasta este, nu-i asa, obligatia lor morala. Cei care isi acuza propriul frate sau propria sora pentru ca acesta/aceasta s-a eliberat din sistem se protejeaza de fapt pe ei insisi de constientizarea propriului trecut si ii menajeaza in continuare si pe parinti, proiectandu-si ura asupra celui care a evadat si astfel sustinandu-i pe parinti in minciuna de a-si vedea tot „fiul cel rau” sau „fiica cea rea” ca pe oaia neagra: nerecunoscatori si cu caracter reprobabil. In asemenea familii rareori se pune intrebarea: De ce ai plecat? Intotdeauna se condamna si se arunca raspunderea in carca altcuiva, in disperarea de a mentine sistemul devenit tot mai fragil. Adultul (care s-a despartit de parinti de nevoie!!) ramane cu sentimentul ca pierde totul, ca a ramas singur pe lume, ca nu mai are nimic. Numai ca in realitate nu a existat niciodata o familie autentica, nu are loc o pierdere adevarata, ci mai degraba castigul unei realizari dureroase, anume ca acolo nu fusese niciodata nimic. Si asa ajungem la adevarata, uriasa rana.

Toate sentimentele pe care un adult le are fata de mama si tatal sau, fie ele dragoste sau ura, aversiune sau afectiune, scarba sau frica, toate isi au intotdeauna originea in istoria specifica a vietii copilului cu parintii. Un copil nu are niciodata sansa de a influenta sau de a schimba aceasta istorie. O istorie bolnava si alienata ii este impusa. De cele mai multe ori nici macar adultul nu-si poate incheia propria istorie in mod pozitiv, caci urmarile dureroase ale istoriei vietii lui cu parintii erau demult predestinate. Aici totul depinde foarte mult de cata unicitate a putut fiecare om sa salveze sau sa creeze in el insusi, cata capacitate de constientizare si intelegere emotionala pentru propria biografie a putut sa dezvolte, pentru a-si intensifica si realiza nevoile autentice chiar si fara acea substanta vitala, fundamentul oricarei existente, pe care parintii ar fi trebuit sa i-o ofere in copilarie, dar (fie constient, fie inconstient) i-au refuzat-o.

Spre deosebire de evanghelia lui Luca, fiii si fiicele risipitoare nu se vor veseli la mese cu parintii, vor ramane pierduti pentru parinti si vor face eforturi imense tocmai pentru a nu ajunge „argatii” parintilor, caci ei au parasit familia tocmai fiindca prea multa vreme fusesera argati. Important pentru ei este sa nu-si (mai) risipeasca adevarata lor fiinta.

Felicia - cea mai fericita mama a celui mai iubit dintre Racusori - bebe David (24.06.2008)

Poze cu noi ***** Povestea nasterii ***** www.onetruemedia.com/shared?p=7248d8e682f97e03a2212a&skin_id=1602&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">Slide show David

Vaccinurile in Romania NU sunt obligatorii. Cititi cu atentie Legea nr. 649 din 20 noiembrie 2001 pentru aprobarea ordonantei guvernului nr. 53/2000 si luati decizii in cunostinta deplina de cauza.
Pentru mamicile anti-vaccin: ne intalnim www.jabs.org.uk/forum/default.asp?CAT_ID=1" target="_blank">AICI.

alishaa spune:

Am citit...si am plans. Pt mine, pt voi, pt mamele noastre...
Am facut terapie, citind acest topic. Si pt ca terapia sa fie completa, as vrea sa imi descarc si eu sufletul in fata voastra. Sa nu dati cu rosii, caci trebuie sa "expectorez" tot ce am strans in mine de atatia ani...si asta inseamna ca va fi un post lung.
Am fost unicul copil la parinti si mi s-a spune ca am fost foarte dorita. Suna frumos pana aici, nu ? Sa facem sa sune si mai frumos - cat am fost mica...am fost tot timpul imbracata in alb - totul, absolut totul era alb, plin de dantele si apretat - atat de apretat, incat imi aduc aminte ca la o sedinta cu parintii - in clasa I - invatatoarea mea a rugat-o sa nu mai apreteze sortul atat, ca nu pot sa tin nici mainile pe langa mine. Aveam pana si costum din fas de iarna alb. Cea mai mare placere a ei era sa defileze cu mine la doctor si sa auda mereu "Vaaaai, ce copil frumos aveti!"...Spala mereu - de mana, caci pe vremea lui ceasca, masinile de spalat erau un lux), imi calca pana si sosetele - nu radeti - insa nu imi amintesc sa se fi jucat vreodata cu mine...Sa ne fi zbenguit, sa fi sarit intr-un picior afara, cand mergeam in parc...Mi-a spus ca nu avea timp, ca era obosita, serviciu, spalat, calcat, mancare de facut, curatenie, etc. Am fost o fire usor bolnavicioasa si dupa doua zile la cresa, m-am imbolnavit grav. Doctorul a recomandat sa nu mai fiu dusa acolo, ca nu imi prieste. Pt ca pe atunci, concediile de maternitate nu erau ca acum, pt ca se luptau cu C.A.R (parca asa e, nu ?), trebuia sa se duca la serviciu. Asa ca, fiind - ce-i drept - o femeie descurcareata si fasneata - a gasit o femeie de incredere pe care a angajat-o ca bona a mea. Pana la 6 ani, cand m-a dat la un an de gradinita pt socializare, am crescut cu bona. O doamna, minunata, care a pus bazele educatiei mele, care m-a invatat atat de multe lucruri, care mi-a sadit in ssuflet dragostea pt animale, pt flori, pt tot ce e frumos pe lume, pt educatie, pt tot ce inseamna spectacolul vietii. Am iubit-o enorm..Dumnezeu sa o ierte, caci s-a prapadit demult.
Pana aici, suntem familia perfecta, nu ? Ei bine...NU. Mica fiind, nu mi-am pus niciodata intrebari legate de comportamentul ei si cum spune cineva aici pe forum, pana acum un an si jumatate, credeam ca lucrurile trebuie sa fie oarecum asa cum spun ei, dar vom ajunge si acolo.
Ceea ce m-a uimit - imi aduc bine aminte - este ca trebuia de mica, de foarte mica - sa "fiu cuminte" - este sintagma, pe care am auzit-o si cand aveam la 28 de ani, nu radeti. Asta insemna ca - nu trebuia sa imi murdaresc hainele - dupa o zi de joaca afara, trebuiau sa fie intacte, nu trebuia sa stric nicio jucarie, nu trebuia sa raspund sau sa vb neintrebata si multi alti de NU.
Mi-aduc aminte, ca stresata fiind la gradinita de o educatoare si fiind o fiinta mai agitata (in sensul de "mai energica" - nu, nu faceam boroboate decat rar), m-am jucat cu un fir dintr-un pantalon tricotat de mama - fir agatat in acele scaune de lemn, din care sareau aschii daca mai tineti minte. Venita acasa - am fost intrebata, taios, ce s-a intamplat. Pt ca bataile ei erau crunte, atunci cand faceam "ceva rau" (in viziunea ei), am incercat sa scap si am spus ca mi l-au rupt copii. Nu are rost sa va povestesc ce bataie am luat pt ca "am mintit" si pt ca "nu am voie sa o mint pe ea niciodata". Mi-am cerut scuze si chiar am plans de suparare ca am facut un lucrur asa rau, convinsa fiind ca avea dreptate (avea dungi groase, rosii pe fata, pe umeri si pe fund de la bataia incasata). Va intrebati unde era tatal meu in ecuatie. Ca sa fac o panateza, tatal meu era si este total solidar cu ea si nu ma scotea din mainile ei, decat cand ma inrosea complet si atunci - abia reusea - dart el, el nu mi-a dat in viata lui o palma si mereu ii spunea ca este impotriva bataii unui copil...Din pacate, ea - fiind descurcareata, el fiind moale - a fost sprijinul lui si poate - ma gandesc, nu stiu psihologie - iubirea pt ea a czut asuprea mea. Cu toate acestea, nu am foarte multe sa ii reprosez.
De la incidentul cu pantalonii, propria mea mama, nu a mai reusit sa imi inspire decat FRICA. Imi aduc aminte, ca eram atat de terorizata, incat m-am murdarit odata pe o seseta (alba, evident), la joaca si plangeam atat de disperata ca ma bate mama, incat prietena mea m-a dus acasa la ea si mama ei mi-a spalat si mi-a uscat ciorapelul. Atunci am mancat bataie, pt ca am incercat sa "musamalizez".
Am mancat bataie si cand, avand 13 ani, iesisem in fata blocului si ma indepartasem din raza ei vizuala - ea mereu statea pe balcon, ca poate ii fura cineva bibeloul. A coborat afara, a inceput sa ma bata sub privirile oamenilor, m-a dat cu capul de peretii liftului, continuand sa ma bata si in casa. Cuvintele pe care le folosea cand ma batea erau "Taci, nenorocito, ca te omor. Iti crap capul. Esti un caine de om. Eu te-am facut, eu te omor. Sa nu-ndraznesti sa spui ceva." si "Sa nu plangi ca te bat si mai tare" - asta daca plangeam de durere.
Din acea zi...mama mea a devenit persoana de care trebuia sa ma feresc...Nu, nu o uram, pur si simplu stiam ca trebuie sa ma feresc de ea. Eram un copil cuminte, invatam, insa ma ameninta cu bataia atat de urat daca nu iau 10 pe linie, incat stresul era maxim. Evident, ca orice copil, nu te descurci la toate materiile de 10, uneori ai nevoie de ajutor. Ea vroia ca eu sa am 10 pe linie. Cand luam un 9, prima intrebare era "DA' X cat a luat?" daca spuneam ca aluat tot 9, incepea "Cine a luat 10" ? Daca exista cineva care lua "Aha, aia de ce poate si tu nu poti - pt ca tu esti o proasta, nu inveti, esti o puturoasa, ai putea si tu dar nu inveti" si pac treceam in camera mea sa invat - ma controla periodic, sa vad ce fac, daca invat sau nu. Se ducea la scoala periodic, fara sa imi spuna, odata la cateva saptamani, sa vada toate notele si sa stea de vb cu profesorii. Degeaba ii ziceau aia ca sunt cuminte, ca invat - nu aveam 10 pe linie.
Apoi, de ciuda ca am luat premiul doi si nu premiul intai, a inceput sa imi umble in lucruri - pe fata. Venea, acolo unde imi tineam rechizitele si caietel si imi dadea totul peste cap, sa vada ce "ascund". Ca orice pre-adolescent de 14 ani aveam un jurnal...l-a descoperit, m-a batut crunt - nu am sa uit niciodata cum tatal meu pt ca nu m-a putut scoate din mainile ei, a plecat din casa...Ca de ce nu stie ea de el, de ce imi place mie de un baiat (evident - ca imi placea si mie, ca oricui, de un amarat de pe-acolo), ca d-aia nu invat evident - sunt o nenorocita, o proasta, o nemernica, o ticaloasa, o sa vin cu burta la gura (fratilor - aveam 14 ani si vb de anii 90 de inceput), etc si etc. De atunci, a inceput "filajul" si mai strict. Cand sa intru la liceu, m-a atentionat ca toti copii prietenilor ei au intrat cu medii mari, peste 9 la liceele cele mai in voga si sa nu cumva sa ii fac de ras. Ba chiar radeau de mine cu doua zile inainte de examen "Oi fi si tu in stare de ceva ? Sau ne faci de ras de nu o sa mai putem iesi din casa?" Am intrat cu 10 la al doilea liceu din Bucuresti - asa era cotat pe atunci si acum este cotat ca liceu / colegiu de elite. Mandrie mare, toti prietenii sunati sa li se dea peste nas...La liceu...aceasi nebunie...Vroia 10 pe linie, vroia sa stie tot, venea si mai des sa vada ce fac, etc...
De fiecare data, si cand luam 8 in loc de 10 mi se spunea ca ea nu are - ma scuzati - "chiloti in f... ca sa ma creasca pe mine si sa imi dea tot ce e mai bun, ca mananca aripi de pui ca sa imi lase mie copanele si eu nu ii aduc nicio multumire".
Nu am avut niciodata voie la petreceri, in tabere (daca patesti ceva!!!), la teatru cu colegii, nicaieri (pana la facultate). Pe principiul, daca ti se intampla ceva - eu nu vreau sa suferi - tu esti sufletul meu, esti viata mea!!!E drept, am fost fff bolnava cand aveam 8 ani, la un pas de moarte si o minune m-a salvat - m-a ingrijit exemplar si privind in urma, imi dau seama ca orice mi-ar face - nu am sa incetez sa ii port adanca recunostinta pt ceea ce a facut - daca ea nu ar fi stat cu mine in spital, dormind 2 luni pe un scaun, eu nu as mai fi fost in viata.
In fine sa nu o mai lungesc, caci as avea nevoie de mii de pagini...Mi se spunea mereu ca noi doua trebuie sa fim cele mai bune prietene, ca ea trebuie sa stie tot. Nu m-am obosit sa ii explic ca nu vom mai putea fi niciodata asa ceva, ca nici macar o relatie normala nu vom mai putea avea. Nu am fost o fiinta petrecareata, nici foarte extrovertita. Am fost genul careia ii placea sa scrie - orice basme, povesti, eseuri, poezii - le gaseau si le distrugeau, spunandu-mi ca in loc sa invat, ma ocup cu idiotenii. Azi lumea (de la prieteni - la profesori universitari) ma indeamna sa scriu, ca am talent. Mereu aveam 10 la romana, am facut Literele si am luat 10 la nume renumite in cultura noastra...Pt parintii mei - asta era o pierdere de timp, citeau si radeau.
Dupa ce am intrat la facultate, am considerat ca e bine sa am o discutie cu ea. Nu o uram, nu consideram ca mi-a facut vreun rau ireparabil...vroiam doar sa inteleg...Ma gandeam ca poate eu sunt de vina cu ceva...ca poate s-a intamplat ceva cu ea care o face sa fie asa, ca poate totusi voi gasi o cale sa inteleg, sa ma apropii de ea.
Am aflat la acea discutie ca at cand avea 18 ani si a venit acasa si-a gasit mama moarta - nu putusera sa o anunte, anii 60 - nu telefonie, nu nimic in satele de la tara. Fratii ei erau toti cu familii la casele lor, tatal ei era in grija unchiului meu...A fost un soc...Am inteles...am inteles ca pierderea mamei ei si boala pe care am avut-o ma vor urmari toata viata...Am incercat sa ii explic atunci ca ma sufoca cu controlul ala si cu atatea NU-uri...Ca e vital sa aiba macar putina incredere in mine, ca altfel ma va indeparta mult. A parut sa inteleaga si chiar sa aplice. Lucrurile erau frumoase...O cooptam in multe lucruri, ii povesteam lucruri fara sa fiu intrebata, nu era relatia de "cele mai bune prietene", ci o relatie normala, amiabila.
Dar...iata a venit timpul sa imi fac si primul prieten (care mi-a deveit si sot)...Prea devreme pt ea - aveam 20 de ani si deodata, trebuia sa ma imparta cu un barbat. De atunci, relatiiile au inceput iar sa se deterioreze - incepuse sa faca scandal ca imi pierd timpul cu el, ca vine la facultate sa vada ea ce absente am (daca ii explicam ca la facultate nu e ca la liceu - ce fac pe desteapta, o invat eu pe ea), ca vine sa imi verifice notele, sa spun la cat gaseste pe profesor la cancelarie...Imi venea sa rad, parca intrase in fibrilatii...Mentionez ca am terminat facultatea fara sa fi avut vreo restanta si cu medie f mare.
Dupa ce am terminat facultatea, nu imi gaseam de lucru - nu vroiam in invatamant - ca lucra ea si putea sa verifice tot - vroiam altceva... Am stat pe bara 6 luni, in care zi de zi ma presa sa imi iau serviciu, ca nu caut, ca sunt o lenesa si o vaca, o proasta d-aia nu ma ia nimeni. Nu imi dadea bani sa ma duc la un internet cafe sa imi caut de lucru, nu imi dadea bani sub nicio forma, ca ce ma intretinea ea pe mine, o iapa, o trantorita. Mereu auzeam ca am luat ce a fost cel mai rau de la toti, ca fata lui X ia uite ce a facut, ca baiatul lui Y ia uite ce job bun are, aia au 10 capete sau ce ? dar nuuu, eu oricum sunt proasta si neindemanatica si nu sunt in stare.
Devenisem timida, mereu tematoare sa nu spun prostii, abia daca deshideam gura neintrebata, imi era frica si jena si sa sun pe cineva pe care nu il cunosteam bine...Si evident...niciodata, orice am facut nu e indeajuns de bun...mai trebuie prelucrat, pt ca mi s-a insuflat extrem de bine dorinta si nevoia de perfectiune.
Dupa ce m-am angajt - firma buna, salariu mare atunci, a facut depresie...Asa, pur si simplu. A dat vina pe o sefa de a ei, care ma rog, a mintit si a facut ceva si ea a cazut de vina. Nimeni nu o trasese la raspundere pt nimic, nimeni nu o daduse afar, nu era amenintata de nimic. Ma rog, nu insist - evident...de atunci mereu recaderi in depresie, desi era pe tratament, nenumarate internari la psihiatrie, etc.
Dar atunci s-a tratat, era ok, isi revenise. Cand am anuntat ca ma casatoresc...a inceput nebunia. De fata cu sotul meu, a urlat ca de ce il iau pe primul venit, ca sa mai cunosc un alt barbat, macar sa vad cum e. Sotul meu a tacut, a lasat-o in pace. Imi explica cu blandete - ca e bolnava si ca sunt sg copil, ca e mama mea, ca sa nu iau in seama. Sotul meu are parinti simpli, saraci, locuiesc la sat si are un frate cu handicap - ca asa a fost sa fie, sa aiba un accident si a ramas la batrani...si totusi, el care abia merge in carje, prefera sa ne ajute cu bani pe noi (dar tare cu bun simt, saritori, care ascund orice pb ca sa nu te supere, care isi rup de la gura ca sa ne dea bani - acum ca avem nevoie - o sa ajung si aici - si o fac cu zambetul pe buze - multumirea lor e ca ne ajuta, atat). Cand i-a cunoscut - au inceput scandalurile - ca sunt saraci, ca fratele e handicapat si ca sa nu fac copii daca ma marit ca or sa iasa la fel, ca o sa tb sa am grija de el, iti dai seama ce chestie ? Ca sa nu ma marit si sa nu ma marit, ca X a luat unul cu vila si bani, eu ce-am gasit tocmai la asta...M-am maritat, il iubeam, il iubesc, ne intelegeam, eram amandoi filologi, este un om tandru, intelegator, foarte foarte generos...A facut depresie. Nu am putut face nunta...caci ea era la psihiatrie, am facut doar o cununie civila restransa. In fine...Ca orice cuplu casatorit si fara venituri mari, am vrut sa ne mutam cu chirie. A inceput scandalul. Ca nu si nu, ea munceste pt noi, sa stam cu ei, ca ce o sa spuna lumea ca ea sta in apartament si copii cu chirie. Nu am cedat. A facut o depresie si mai urata (nu, nu e santaj, asa am crezut si eu, dar am vb cu doctorii - mai multi sa ma asigur)...Mi-a spus ca daca plec, sa uit ca mai exista, ca o sa ajung cu pantofii scalciati, moarta de foame, ca asa e cu chirie, ca ea a stat, eu nu. Ca macar sa stam la ei, pana ne luam un apartament. Pana la urma, am cedat - ne-am gandit ca baii dati pe chirie mai biune ii strangem. Nu murim un an, un an si jumatate.
A inceput nebunia - dupa nici o luna, a inceput sa intre la noi in camera fara sa mai bata la usa, a inceput sa vina peste noi in pat ca sa stea si ea cu noi si sa ne uitam la ce vroia ea. DAca spuneam ceva - urla ca e la ea in casa si nu aveam voie sa comentam, la 10 seara trebuia sa vb in sopata sau sa dormim, ca ea doarme - desi era pensionara, dar deh...are pastile, e bolnava, tre sa se odihneasca. Tot timpul era controlati la sange, cand avea chef de scandal, caci vad ca fasra scandal nu poate trai - isi facea speach-ul si totul incepea cu "trebuie sa avem o discutie" pe x teme - ca aia trebuie sa fie asa, ca bla bla bla...Crescusera chiriile si nu ne mai permiteam sa plecam si nici sa ne luam ceva al nostru. Aveam "o discutie" din ce in ce mai des. Discutii de dragul discutiilor, in care noi tb sa tacem, ea sa reproseze - cu "te-am crescut ca pe o printesa, ti-am platit meditatii ca sa intri la facultate, cum te-am crescut eu nimeni nu a crescut un copil". PLus "nimeni nu te va iubi cum te iubim noi...Nimeni, o sa vii plangand inapoi caci iti va fi rau, rau! Sotul tau o sa te insele, etc". Mi-am dat seama ca e nebuna total...nebuna de control, de supt viata propriului copil. La facultate imi scotocise prin lucruri si imi citise pe ascuns toate scrisorile dintre mine si sot pt ca apoi sa imi scoata pe ochi ca uite m-a mintit cand a spus ca nu ii place carnea de porc si ia uite a mancat (ma rog, un exemplu tampit, dar ceva de genul). Stiu o sa spuneti ca sunt fraiera ca am acceptat...Poate ca e asa, dar era mama mea, ma salvase si apoi era un om bolnav...Iar eu nu aveam bani sa plec.
In cele din urma, tatal meu a propus o solutie care sa ne multumeasca pe toti, sa vindem apartamentul, sa vanda si sotul o mica proprietate care nu folosea la nimic sisa face o casa, un duplex. S-au calmat spiritele, s-a format o mica echipa entuziasta si am mers mai departe...Totul revenise la normal, acceptau orice, nu se mai bagau, ne tratau frumos...Nu stiam atunci ca era doar o capcana, credeam inca in bunele lor intentii sau mai bine zis si eu si sotul vroiam sa credem. Dupa ce s-a vandut apartamentul, s-a cumparat terenul, cand sa incepem, zbang depresie iar (ma rog, depresia e permanenta, numai ca uneori pare normala, deci incepeau starile nasoale, in care nu aveai voie decat sa te misti in varful picioarelor, sa iti petreci fiecare week-end la spitale de psihiatrie si sa stai ca daca nu....esti un monstru, incepe victimizarea, etc). Ca a facut o tampenie, ca nu trebuia, ca a ramas pe drumuri, ingrozitor, seara impachetam pana la 2 noaptea, dimineata la serviciu, apoi acasa ca sa iau mancare si merg la ea cu tata. Nu stiu cum am reusit. Ne-am mutat - ei la nepoata care avea casa libera, noi cu chirie. In fine, era noiembrie si noi nu ne apucasem de casa, desi vandusem apartamentul din martie. Au venit peste mine cu ideea ca nu se mai poate face casa, ca sa ia un apartament - aveau banii de pe el in banca - dar nu oricum - unul mai mare - de doua camere, dar in zona rezidentiala, cu parcare si sa facem si noi credit ca noua ne ramane - noi neavand unde sta si avand deja credit pt teren, ca nu ne ajunsesera banii luati.
Am spus ca nu. Au inceput reprosurile - ca ii las sa moara in strada, cat s-au sacrificat pt mine, cum m-au crescut, nimeni nu a facut ce au facut ei pt mine si etc. In seara aceea am avut procese se constiinta - daca eram intr-adevar un monstru. Dar de data asta, am rqamas ferma, vazusem cat de bine imi este doar cu sotul, cat de linistita sunt, chiar si cu credit si chirie. Pana la urma a inceput constructia casei - care era defecta - partea lor era SEPARATA de a noastra. Scandal zilnic timp de jumatate de an, ca de ce asa, macar o usa din termoppan sa face - una cu geam - arata si bine, ea opricum nu intra la noi. II explic ca NU. Depresie, again. Raman pe pozitie - NU. Insista...pana la urma nu are ce face, ramane asa. Si dupa ce s-a inaltat casa, i-a spus tatalui meu sa darame zidul, ca ce altii nu stau impreuna ? Tatal meu, normal a spus ca nu - ca daca noi nu vrem, nu - a insistat, sa il darame pe ascuns - ba chiar si noua ne-a spus ca daca nu era bolnava il darama ea. I-am explicat ca daca facea asta, vindeam tot si nu ne mai vedea.
Buun...Evident, ca a trebui sa facem inca un credit pt a termina casa...Evident, ca la un moment dat, au spus ca nu ii mai tine nepoata si au venit peste noi pana se muta. Nici nu ne-au intrebat. Cu pretentia sa dam noi toti banii pt casa - in conditiile in care avem chirie si doua credite, noi luam de mancare, ei NU, ca nu au bani - venitul lor este mai mare decat al nostru dupa ce platim darile astea. Nu ne ajuta cu nimic. Mi-am luat masina si l-am rugat pe tatal meu sa se duca cu sotul sa o verifice ca are experienta - evident ca nu numai ca nu a verificat-o, dar acum imi scoate ochii ca m-am pacalit. E drept m-am pacalit un pic, dar merge, arata bine, imi pot face treaba cu ea, caci o sa fiu undeva la iesirea din oras si tre sa aj la serviciu cumva, nu in 2 ore cat as face cu 4 mijloace de transport cat trebuie sa schimb. A venit si mama, ca daca stia ca ne luam masina, nu ne lasa. Ce sa faci? Nu ne lasa, auzi...Eu platesc tot, am credite cat al lor (fara 5 mii de euro, na, cat au pus ei de pe apartament)...cu ce drept, imi interzici tu, din banii mei sa imi iau masina la mana a doua care imi este necesara. Acum o ia fara sa imi ceara permisiunea, ca e a "noastra" si cand vine numai defecte ii gaseste, dar o ia si data viitoare. Daca nu ii dau cheile, victimizare - sunt un caine de om, spera sa am parte de un copil la fel cum am fost eu - sincer ? Si eu sper sa am asa ceva...Ar fi minunat!
In fine - s-a terminat partea lor de casa - am decis sa bagam toti banii acolo - sa ne mutam acolo caci cu banii de chirie voi putea face si partea mea - unde mai e nevoie doar de vopsea, faianta, gresie si parchet. Si mai bine folosesc banii de chirie si termin si la mine in cateva luni. De fapt, vroiam sa ii fac sa se mute ei mai repede, caci e tensiunea fff mare si scandal tot timpul. Am primit cadou un catel...evident, bucurie mare, acum, cand a vazut ca il iubesc fff mult, urla ca vaaai ei nu ii fac atatea poze cate i-am facut lui, ca de ea nu intreb cum intreb de el (fusese un pic racit), ca lasa par, ca etc. De acolo s-a ajuns la "strica pe aici si ne da afara" - devenita deja paranoia, ba chiar facut depresie. Nu vrea sa accepte ca e bolnava, mereu e cineva de vina ca a facut depresie. Acum, sta cu el, in camera mea ca sa nu strice (a ros papuci ca orice catel, a ros castile mele de la calclator ca le-am lasat pe fotoliu si naaa, acolo sta, chestii minore). Mai nou, urla la caine sa stea NUMAI IN COSUL LUI, sa nu se mai scuture ca face par, sa nu se miste. Am observat in week-enduri ca acesta sta numai in cos, nu mamanca, oricat incerc sa il dau jos din cos sa ne jucam, se duce la loc...si am impresia ca atunci cand nu suntem acasa - efectiv nu il lasa sa faca nimic. In fiecare dimineata, ne streseaza ore intregi ca lasa par, sa vb mai incet ca ne aud vecinii si sa fim atenti ca daca ne da afara daca strica acest caine ceva. Cainele este educat, asculta din gesturi, nu sta decat in camera mea si pe hol. In rest nu are voie, stie si nu intra, in absenta noastra usile in camere in care nu are voie sunt inchise. In fiecare zi ni se repeta ca lasa par si ca se scutura si sa vb mai incet de 10 de ori. Am incercat in toate felurile sa ii spunem sa ne lase in pace - am ajuns la concluzia ca ori isi bate joc de nervii nostri ori e nebuna de-a binelea.
Nu vor sa se mute - desi ar putea - pe motiv ca nu e totul finisat la ei - mai e o camera de facut - si ca nu au gaze inca - dar au boiler imens pe butelie si casa e bine izolata si in camera daca lasi un calorifer electric - se poate sta. Urla ca vrea sa se mute, ii explic ca se poate duce acolo - nuu, ca e frig, ca stiu eu cum e cand iesi de la cald prin rece si te duci iar la cald sa faci baie ? I-am spus ca daca vrea, poate si ca astea sunt fite, ca oricum a crescut la tara si ca eu m-as muta si in conditiile astea. Nuuuu...si nici noi nu avem voie ca racim.
Am ajuns sa cumpar camere de luat vederi sa pun in apartament ca sa vad ce se intampla cu acel caine, oricat de exagerata ma credeti - m-am imbolnavit de nervi si nu mai am pic de incredere in ea.
Sg lucru bun este ca acea casa e pe numele meu si al sotului. Ideea e ca sunt genul corect - daca vreau sa vand - vreau sa ii dau banii bagati inapoi - nu vreau sa fiu eu in bunastare pe banii lor munciti. Nu pot sa vand acum - pt ca vad ca e o pb economica. Si nu vrea nici sotul sa vanda, care spune ca el se va duce in partea lui si PUNCT.
Pb e ca pana atunci - noi vrem sa ne mutam, jos la parter - numai ca vor veni imediat dupa noi - mi-e clar. deci nu rezolv nimic. Sa o vand nu pot si nici nu vreau dupa ce am investit atata in casa si mi-am dorit mult prea mult aceasta casa. Si eu vreau cu incapatanare sa cred ca desi in aceeasi curte, nu o sa mai fie nervii intinsi la maxim, fiecare satand la el in coliba.
Pb e ca acum a ajuns sa sune la sot ca vaai ce a facut cainele - a gasit par pe suportul de la ciuveta (unde se tin deodorantele si etc) in baie. Cu urlete ca vaaai ne da afara proprietarul, ca nu vom avea unde sta. In fiecare zi i se explica ca e cainele MEU si ca nu va disparea orice ar face ea - ca nu vrea asta - atunci ce vrei ? Ca daca e - prin absurd - sa ne dea afara - ne da pe noi - sot plus eu...Ca oricum, au unde sta. Eii daaa, dar vorba sotului - nu suntem si noi. Nu constientizeaza ca la casa mutandu-ne, chiar nu vom mai avea prea multe tangente.
Ne ignora - eu ii spun pe ton ridicat "lasa cainele in pace sa manance - are mancarea pe hol - nu poate sta numai intr-un loc, trebuie sa se miste", replica ei este - catre caine "tu nu ai=uzi sa treci la locul tau, du-te imediat la loc". Tip la ea, urlu, se supara si pleaca.
Sunt cu nervii intinsi la maxim, sotul meu deja i-a spus clar ca nu are ce discuta cu ea si ca in ceea ce il priveste vorbeste singura...Am impresia ca nu poate trai decat daca este scandal, se hraneste cu el si cu nefericirea celorlalti. Nu pot sa vand si nu vreau sa imi distrug visul (casuta mea mica cu curte si cu balcoane cu flori) din cauza ei. Stiu ca multi vor spune sa aleg, dar eu vreau doar sa stau in partea mea de casa si discutii rare pot sa infrunt.Nu, nu o urasc - nu dati cu rosii - nu mai am niciun sentiment pt ea. Niciunul...E o straina...O mama nu si-ar chinui copilul, nu si l-ar barfi cum ma barfeste ea pe la rude (am aflat ca se duce si spune ca nu sunt in stare de nimic, ca sunt puturoasa, ca fara ei sunt un nimeni) - ceea ce imi repeta si mie, pana acum 2 ani cand am inceput sa fac scandal urat cand auzeam asa aberatii.
Eu am ramas cu sechele, numai ca nu vreau. Nu vreau sa o infrunt...Vreau doar sa imi vad de viata, atat. Daca vand acum casa si le dau banii lor, raman cu credit aiurea si nu mai vreau sa stau cu chirie...Am niste ani, imi doresc un copil, stabilitate.
Si ma intreb daca sunt eu nebuna sau am trait langa un mic monstrulet. As vrea doar parerea voastra, as vrea stiu daca e normal sa ii tin piept, sa o pun la punct cand incepe cu faze de genul cu cainele, cand vrea sa stie unde ne ducem, cand face scandal ca de mi-am luat eu rochia aia si am dat bani pe ea ca e si urata, ca ea nu e de acord.
Ma iertati, am scris tare mult, nu stiu daca aveti rabdare sa citit, dar fiintele acestea numite impropriu "mame"...lasa cele mai adanci si nevindecabile rani. Si eu in continuare ma simt vinovata at cand ridic tonul sa nu se bage in viata mea...

mariamunteanu spune:

MissParker, f la obiect textul si f. precis.

Alishaa, m-a intristat povestea ta. Nu pot sa-ti dau decat doua sfaturi: incepe terapie si separa-te de mama ta. Ti-o fi draga casa, dar si mai draga trebuie sa-ti fie viata ta. Esti intr-o relatie abuziva. Nu te supara ca-ti spun, mama ta are o fixatie, o boala.

Maria

maru spune:

draga mea, am citit postarea ta si am incremenit!
Da, ma regasesc in multe ce le spui tu, dar eu mi-am infruntat parintii, fara sa constientizez ca ceea ce fac ei se numeste abuz, eu i-am infruntat.
ca si tine am mancat batai aproape zilnice, de la ambii parinti
ca si tine am intrat cu nota mare la liceu si am terminat onorabil zic eu (nu si ei)
mama nu m-a lasat sa fac facultate, ca ce imi trebuie, ca sunt proasta, ca ce daca am intrat cu 10 la liceu...si am facut facultatea dupa ce m-am casatorit
ca sa nu mai zic ca pe sot nu l-a acceptat timp de 10 ani

cand nu am mai putut indura, am emigrat. A fost unul din motivele ce ne-au facut sa lasam totul balta si sa ne luam lumea in cap...

sincer nu stiu ce sa iti scriu, sunt revoltata, sunt socata, sunt dezamagita, am sa recitesc postul tau si am sa incerc sa vad ce pot sa te sfatuiesc...


Alaturi de Emma cu gandurile bune si rugaciuni, in fiecare zi la ora 13! Lupta iubita!


Doamne'ajuta!

POZE
POZE2

http://maru-incotro.blogspot.com/

alishaa spune:

Dragele mele, nici nu stiti cat bine mi-a facut acest topic, aceasta confesare, raspunsurile si gandurile voastre...Demult tin lucrurile aceastea in mine. Persoana care m-a nascut si crescut, pe care mi-e greu sa o mai numesc mama, joaca un teatru parsiv fata de toti cunoscutii - am avut prieteni, care nu ma credeau, pana nu am inregistrat-o. Pt 90% din rude, eu sunt un paria, o mucoasa, una care fara ei era un nimeni. Din tot neamul - sunt singura care a facut facultate, care vorbeste 3 limbi straine - dintre care 2 fluent si care are (pe propriile puteri) un job super intr-o firma fff bine cotata. Nu m-a ajutat nimeni - am razbit singura...atat cat am putut. Cel mai greu mi-a fost sa invat sa fiu multumita de mine, de ceea ce am facut...pt ca de mica am invatat sa ma compar cu altii si sa ravnesc la tot ce are altul mai bun (la asta duce 10 pe linie si "dar ala de ce poate si tu nu ?").
Maria - pt mine, orice sfat, orice parere este binevenita. Ceea ce vreau sa spun este ca nu mai vreau sa imi modelez viata in functie de aceasta persoana. Mi-a dat calr de inteles, ca oriunde ma voi duce, va fi pe urmele mele iar cu tatal meu vreau sa pastrez legatura. Pe de alta parte, ma gandesc ca nu e vina ei ca e bolnava si ca poate va exista un mijloc de a fi tinuta la distanta (atata timp cat fiecare va fi pe tarlaua lui, fara mijloc de comunicare - e ca si cum am fi vecini). Nu e vorba de casa, e vorba de munca, de vise realizate ca sa se spulbere din cauza unei persoane care te va urmari peste tot.
Mara - daca ai stii cat de muult iti multumesc pt gandurile tale...Nu am vrut sa sochez. Daca as fi vrut sa sochez, as fi povestit cum in aceasta vara, bolnava fiind, vomitand, a venit si a inceput sa ma loveasca cu furie cu pumnii in cap si in spate ca ne aud vecinii - mi-era atat de rau, incat eram in genunchi in fata vasului de WC...NU ma puteam apara, caci vomitam intr-una, m-am tarat langa cada, si a venit dupa mine, dand in continuare. A venit sotul meu, a luat-o pe sus si a trantit-o in pat spunandu-i ca daca se misca nu raspunde de el. Replica ei a fost "Esti o ordinara, o nebuna scarboasa, nu vreau sa te mai vad".
De atunci, am inceput sa ma impun imediat cum vad ca e sansa sa o ia pe aratura. Am inceput sa ma educ sa nu mai imi pese, sa am incredere in mine, sa o infrunt agresiv.
As vrea sa gasesc o cale prin care sa ii demontrez ca e inutil ce face, ca niciodata nu ma va mai putea atinge sau controla, ca nu i se mai permite...si asta fara sa renunt la ceea ce am realizat. Din cauza ei...Nu pot sa accept, ar insemna ca e ca ea, ca m-a infrant si nu acum deja e un razboi...Un razboi cu mine - nu cu ea...A ceda si a vinde (in afara ca acum pierd fff mult si nu vreau asta, pt ca voi plati credit degeaba) inseamna ca eu nu am putut sa infrunt si sa lupt pt visele mele. Si ma intreb daca ceea ce spun eu aici este posibil. Probabil ca nu, probabil ca voi ajunge si sa vand - dar pana atunci...trebuie sa gasesc un mod de a o infrunta si mai tare...pt ca oricat de aiurea si jenant suna aceasta poveste cu cainele...este al meu, il iubesc, ma ocup de dresajul lui, este ca un copil, si in viziunea mea un copil creste mai bine alaturi de un animalut de companie...si cred ca face toate astea pt ca uraste tot ce iubesc eu si pt ca vrea sa isi exercite controlul asupra a tot ce are legatura cu mine - de aceea am luat camere de luat vederi, sa le instalez si sa vad ce se intampla in lipsa mea cu el...Pt ca nu mi se pare normal sa il chinuie cu dictatura de a sta nemiscat in cosulet.