Copilul meu destept, frumos, bun si competitiv

viviana spune:

Mi-a placut ce a zis Marius si asta m-a facut sa ma gandesc la emotii.

Cred ca ar fi bine sa incercam sa nu ne aratam emotiile.
S-ar putea ca reactiile noastre (indiferent ca se manifesta doar prin mimica) aparute in urma unor emotii sa-i bulverseze si sa le stirbeasca si din incredere. Nu au capacitatea de a descifra astfel de limbaje. Si de cele mai multe ori le interpreteaza negativ.


Fii-mea (13) facuse doar 8 ore de chitara cand m-a anuntat ca va canta la serbarea de Craciun, pe scena, in sala de festivitati cu toti parintii si profesorii de fata.
Mi s-a rupt sufletul numai la gandul ca se va face de rusine.
Probabil ca a simtit ea ceva pentru ca mi-a interzis sa fiu prezenta si mi-a zis sa am incredere in ea ca o sa se descurce.
Aparitia ei a fost un fiasco, s-a incurcat, ma rog, a ajutat-o un coleg.
A fost aplaudata si directorul scolii a felicitat-o. Ea a plans in culise. A doua zi au felicitat-o si alti profesori si a fost ok.

Acu, daca eram acolo... as fi inrautatit situatia, m-ar fi simtit,i-as fi stirbit increderea in ea, poate as fi facut greseala sa-i spun: "of ti-am zis io". Chitara ar fi zburat pe geam. Si poate ce este mai important ea ar fi inteles ca nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor mele. Si asta doboara.
Asa ea e mandra de ea ca a incercat. Nu stiti cat.

vilma spune:

Anja, cum o sa faci sa-i arati ca ai incredere in el si ca-l apreciezi pentru ceea ce e deja?
Am si eu aceeasi poveste acasa: unul intr-un fel, celalalt opus. Oare daca era doar un copil in familie, mai gaseam sa ne facem griji de genul acesta?

vilma spune:

Viviana, eu nu reusesc. Stiu ca trebuie sa incurajez, sa felicit si sa pretuiesc efortul, dar uneori, rezultatul lor care e sub asteptarile mele, ma face sa ma exprim apreciativ cu mare efort si fals. Sunt constienta de asta. Si cred ca e mai rau. Alteori le spun pe sleau ca au avut un rezultat mai putin bun, desi au muncit mult si ca eu, din partea mea, voi incerca sa ii ajut mai mult data viitoare.
Uneori imi dau o pauza mie insami sa nu mai doresc perfectiune, caci si eu gresesc.

Adriana mica spune:

Nu sunt in masura sa ofer o sugestie pertinenta la acest topic, mi-a placut insa exemplul dat de Viviana, care in corelatie cu intrebarea Vilmei, m-au facut sa ma gandesc la ce putem face sa-i ajutam pe copii sa capete mai multa incredere in ei.

Noi suntem cumva la polul opus, copilul adopta de cele mai multe ori o atitudine de genul "eu stiu si pot orice", chiar daca exista un impediment evident (eg. varsta, inaltime, etc).

Au fost insa si momente cand am sesizat sincope in ceea ce priveste increderea in sine, cand a simtit nevoia de o reconfirmare a faptului ca noi avem incredere in el. Am incercat sa facem lucrul asta in mai multe moduri, in functie de specificul fiecarei situatii. De exemplu, discutam impreuna pe marginea celor mai neplacute lucruri care s-ar putea intampla, astfel incat sa fie pregatit sa nu le ia in tragic. Sau il asiguram ca nu este nici o problema daca se intampla sa nu-i reuseasca ce si-a propus, atat timp cat a tratat cu seriozitate lucrul respectiv si incearca sa invete din ceea ce s-a intamplat. Aditional, in cazul nostru, relatarea unor intamplari cand am trecut noi prin situatii similare il ajuta, aproape de fiecare data ne roaga sa facem acest lucru.

viviana spune:

Eu cred ca le putem arata incederea lasandu-i sa faca si lucruri care-i pot rani.
Dar, nu sa le transmitem ca avem incredere ca nu se vor rani (e ca si cand le-am impune sa nu mai fie ei insisi) ci ca avem incredere ca vor stii ce sa faca dupa aceea cu rana si bineinteles cu consecintele.

Vilma si mie mi-a fost greu si de multe ori exageram cu laudele si apoi mi se spunea ca zic asa ca-s mama ei.
Apoi am lasat-o mai moale, am inceput sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult fara a face vreun comentariu.

Am mai invatat ca le place sa le vorbim de intamplarile din viata noastra si profitam de asta pentru a nascoci povesti asemanatoare peripetiilor lor. (exact cum face adriana mica)

Am observat ca atunci cand face o tampenie, o cert si-i vorbesc la persoana a II-a, se inchide si ori ma combate ori nu ma mai urmareste, insa daca ii povestec de copii in general, fara sa o aduc in discutie, ma urmareste si baga la cap. Se simte confortabil.

szivarvany spune:

Acu` cativa ani a scxris pe DC, cred ca Maru , ca toti parintii isi iubesc copiii, dar nu ii si placem.
Cred ca a spus un mare adevar, cel putin eu ma gandesc mereu cand mi se face parul maciuca la cate o faza de`a fie`mi, ca trebuie sa o accept, asa cum e ea.

(noi stem in febra lui 14 februarie si eu iar trebuie sa-i spun ca sa o lase mai moale cu declaratiile de amor catre un coleg, ea face inimioare pe betze, desene, etc ... dar mama baiatului s-a ofensat anul trecut ca nu intelege ce vrem de la fiul ei ... mnoh ... asa ca iar o iau pe dos ca sa nu care setul de nshpe inimioare la scoala ...
ea asa se exprima, prin diverse chestioare bricolate, deh, daca tace mult, munceste mult )


Copiii crescuti in familii monoparentale sunt la fel de iubiti, ingrijiti si educati,
empatici, inteligenti, isteti, destepti, stralucitori, fantastici si bine-nteles superbi
ca restul copiilor de pe Terra obtinuti natural sau prin FIV sau adoptati,
nascuti natural sau prin operatie de cezariana, botezati sau nu, hraniti cu LM sau LP.
_

Au nevoie de noi:
Copiii Monicai Alex Luca Lorena
U R G E N T: I n i m i o a r a l u i ALEX
Si micuta O L I V I A are nevoie de noi ... acum

maria_alexia spune:

Anja, apreciez foarte mult felul in care pui problema, in toate mesajele de aici.

As vrea sa-l subliniez pe acesta:

Exact de asta as fi si eu foarte curioasa: cum poti totusi sa-i dezvolti copilului abilitatile de comunicare, de inter-relationare? Concret!

S-a vorbit aici despre increderea in sine, dar nu e doar ea in cauza.

Experientele ma conduc la concluzia ca acestea sunt absolut esentiale; lipsa lor il poate scufunda pe un profesionist oricat de bun, in orice domeniu.

viviana spune:

Sunt cursuri de actorie si oratorie pentru cei mici.
Ele dezvolta capacitatile de comunicare

Apoi sunt bune orice cursuri cu numar redus de particpanti unde se fac diverse proiecte de grup.

Sportul de echipa.

Parintii ii ajuta pe copii incurajandu-i sa povesteasca o intamplare sau ce au citit.
In timpul acesta nu trebuie sa-i intrerupa sau sa le faca observatie daca a spus ceva gresit sau formularea nu suna bine.

Parintele trebuie sa fie doar ascultator.

vilma spune:

Dezvoltarea abilitatilor de relationare si comunicare e ceea ce se intampla cand copilul iese in lume: la scoala, la cursurile de pian, pictura, antrenamente sportive, competitii, concursuri scolare..etc.
Eu imi uit rabdarea cateodata si am impresia ca ar trebui sa am copilul care vorbeste cu usurinta despre orice cu oricine, dezvoltand temele de discutie. Si cand colo? ma trezesc cu raspunsul de genul: Mdaa, a fost bine. E ok.
Astea sunt raspunsurile pe care le primesc eu. Sunt sigura ca cu alti parteneri de discutie, are mai multe de comentat. Deci? Iata ce primesc pentru efortul meu de a "dezvolta" comunicarea.

vilma spune:

Daaa, am acelasi scenariu!! Si ce le mai place sa le povestesc ce prostii faceam si cum eram pedepsita!