(A)Roma neuitatelor vacante
Raspunsuri - Pagina 2
ddana spune:
Ora 14.
Ma despart de El si Ea, care doreau sa viziteze Vaticanul, iar eu fusesem acolo deja.
Asa ca m-am indreptat inspre Coloseum, alt reper esential al Romei.
Daca mergeti la Coloseum, va recomand doua lucruri:
1. Nu mergeti mai tarziu de ora 14 (cel putin in sezonul toamna-iarna) pentru ca se inchide cu o ora inainte de apusul soarelui si nu apucati sa-l savurati cum se cuvine.
2. Faceti pe dracu-n patru si luati un ghid in carne si oase care sa va explice ce si cum.
Eu punctul 1 l-am respectat la limita. Am prins niste imagini superbe ale Coloseumului, un soare de dupa amiaza rasfrant pe ziduri... Am stat exact cat am vrut, dar daca mergeam cu o jumatate de ora mai tarziu, m-as fi simtit presata. Ghidul nu l-am prins... cred ca trebuie facuta programare prealabila. Si regret enorm asta. M-am lipit de un grup de americani care aveau un astfel de ghid si astfel am aflat unele lucruri foarte interesante despre viata romanilor. De exemplu, ca zeci de biserici (inclusiv catedrala Sf. Petru) sunt facute cu marmura din Coloseum. Si foarte interesant, ca scopul Coloseumului in antichitate era echivalentul industriei de entertainment moderne. Ca jocurile durau o zi intreaga. Ca se mergea gradat cu atractiile, incepandu-se cu lupte intre animale (rinoceri, girafe, tigri, lei, elefanti etc), continuandu-se cu executiile publice (in care condamnatilor li se dadea drumul in arena, omitand scoaterea tigrilor) si sfarsind cu il grand finale, luptele gladiatorilor, cele mai asteptate. Oamenilor li se oferea paine si circ. Cam ca in zilele noastre. Incredibil cat de putin am evoluat.Ba dimpotriva, vazand atatea minuni antice ale tehnicii, as zice ca am stagnat. Gladiatorii erau nu doar sclavi, cum am crezut eu, ci erau inclusiv nobili care se antrenau pentru lupte.
Cladirea Coloseumului e un miracol imens de arhitectura si know-how. Partea de sub scena consta in nenumarate coridoare inguste ca un labirit care adaposteau recuzita pentru spectacole, sclavii inainte de lupte etc. Aveau sisteme ingenioase de scripeti care manevrau scena, facand-o sa se ridice in functie de regie. Un coridor subteran face legatura intre catacombele de sub scena si un loc denumit gymnasium, situat in Forumul roman vizavi de Coloseum, unde se antrenau gladiatorii.
Ora 16.
Aflasem eu la Coloseum ca, in pofida mitului conform caruia Coloseumul era locul de maltratare a crestinilor, de fapt crestinii nu au fost ucisi acolo, ci la Circus Maximus, o arena imensa unde se organizau cursele de care romane. Si zic ok, hai sa vad asta.
E la distanta de o statie de metrou de Coloseum, iar cand am ajuns acolo, m-am bucurat ca nu am anuntat cu voce tare ca vreau sa vad „circus maximux”. Pentru ca nu exista decat cu numele. E un loc verde imens, de forma ovala, unde se organiza un maraton in scopuri umanitare.
Paranteza: gafa cu Circus Maximus are un precedent pe care nu-l prea zic oricui, dar eh, suntem in anonimat... Eram in luna de miere la Paris, indragostiti, fericiti si tembeli (ce vremuri faine... unele caracteristici s-au pastrat inca). Din multimea de locuri pe care Parisul le are de oferit unui cuplu proaspat casatorit, ce alegem noi sa vizitam... Bastilia! Luam metroul in Piata Bastilia si incepem sa cautam inchisoarea. Noroc ca-l loveste pe noul meu sot inspiratia revelatoare, dublata de cunostinte de istorie ceva mai consistente decat ale mele: „Mai, da’ oare de ce ii zice evenimentului aluia Caderea Bastiliei?” asa ca ne intoarcem cu coada intre picioare la metrou, jurand ca asta va fi un secret al casniciei noastre. Inchidem paranteza.
Asa ca iau din nou metroul si cobor la intamplare la o statie careia ii zice Teatro del Opera. Sa vada si ochii mei cum arata opera din Roma.
Ies din gura de metrou, si splendoare... Opera in toata maretia ei, luminata feeric cu mii de beculete, ocupand juma’ de piata... Si oameni cu carucioare intrand si iesind din ea... Hopa, ceva nu-i in regula. Ma apropii si vad ca e o pravalie. Ditamai pravalia, dar pravalie... OK, imi retin admiratia si o pornesc pe un bulevard pana cand ta-daaaaam... iat-o, minunata opera, splendid pusa in valoare de statui, feliare, fresce... Ups, nu, e un hotel... pe urma am incetat sa o mai caut, pentru ca fiecare cladire, fie ea casa de schimb valutar sau sala de bingo putea foarte bine sa se califice drept opera. Intr-un final, am vazut-o.
Si pe urma am luat-o pe jos si asa, intreband din om in om (in engleza, si primind raspunsuri in italiana si uneori in bengali) am ajuns in piata Spania si imediat pe urma la Fontana di Trevi.
Ora 19
Fontana di Trevi este unul dintre cele mai romantice locuri din lume. Utopic, in cazul in care ar disparea indienii care fac poze la minut, pakistanezii care vand mingiute colorate, bangladeshenii care ofera flori doamnelor contra modestei sume de 10 euro, carabinierii care te scruteaza cu privirea incercand sa previna acte de vandalism, si in general, toata multimea de turisti care se holbeaza la minunea lumii. M-am holbat si eu pret de vreo juma de ora, inghesuita intre un cuplu brazilian care se pupa o data la 10 secunde si un fotograf indian care tinea mortis sa-mi faca o poza, ca nu cumva sa uit ca eram singura persoana singura intr-o mare de indragostiti care-si jurau iubire vesnica. N-am aruncat nici un ban in fantana. Uite-asa, din pragmatism, ca n-am superstitii si sincer nu m-as intoarce aici tot singura.
Ora 20.
Am hotarat ca am umblat-vazut destul pentru o zi si ma intorc in statia Ottaviano, pentru a lua de acum familiarul 32 sa ma intorc la mine la tara. Am avut marele noroc sa prind o perioada de greve si manifestatii in toata Roma. Asadar, drumuri blocate, timp mort, politisti la fiecare intersectie. A durat vreo ora si jumatate sa ajung la hotel. Aici, in hol, am reusit sa evit in ultimul moment o invitatie la bar din partea unui pilot libian care tinea sa imi explice in amanunt cum se piloteaza avioanele comerciale, mers in camera, facut dus in planul inclinat si cu sabia lui Damocles (recte tragatorul in caz de pericol) deasupra capului, privit la televizorul antic (ce are imagine la 5 minute dupa ce-l deschizi) manifestatiile din Roma, pregatita pentru ceea ce credeam ca va fi o noapte linistita.
M-am inselat amarnic.
Va urma.
Am editat pentru ca mi-am amintit pluralul de la "fresca" :)
lavi02 spune:
Foarte frumos scris, de abia astept continuarea, multumim!
Imi plac la nebunie cronicile de calatorie scrise misto!
Si imi place mult ca te-ai documentat, sa-ti fie de bine plimbarea!
Si eu am fost impresionata de frumusetea Romei, la fiecare pas mi s-a parut ca vad frumusete, cladiri frumoase, vitrine frumoase, totul mi s-a parut frumos in adevaratul sens al cuvantului. Am stat doar 3 zile, de abia astept sa merg din nou. Am prins fix celebra zapada din februarie, ruinele romane si muzeele erau inchise " a causa del maltempo"
Sa stii ca ai avut noroc cu prima colazione, a fost de-a dreptul bogata, de regula in Italia e un croissant si o cafea, un espresso din ala scurt si foarte aromat sau un capuccino. Pana la urma Italia e tara de origine a acestor 2 specialitati de cafea. La noi f greu gasesc sa beau un espresso adevarat.
ddana spune:
Ceea ce in prima noapte de dormit la Roma n-am observat, de prea multa oboseala, s-a razbunat in a doua si in a treia: izolatia fonica a camerelor era sublima, dar lipsea cu desavarsire. Am trait in blocuri comuniste toata viata mea dar jur ca asa ceva nu am vazut inca. Inainte de a adormi, auzeam cum sforaie vecinul din camera de langa a mea. Auzeam orice; unele lucruri nu pot sa le reproduc. Ma gandesc cu groaza ca toti vecinii astia de palier avusesera cu o seara inainte spectacol gratuit cu piesa „Din jale se intrupeaza Electra”. Eh, asta e. Macar sper ca nu inteleg toti romaneste.
Cu regrete profunde ca nu am adus cu mine dopuri de urechi, incerc – si reusesc, intr-un final – sa adorm.
Provizoriu.
Pana pe la ora 3 dimineata, cand am senzatia foarte distincta ca cineva imi bubuie niste tobe in urechi. Ma trezesc buimaca si speriata, gata sa o iau la fuga asa, in pijamale, afara din camera. Aha, nu e nimeni in camera. In schimb, cineva bate cu putere intr-o usa de pe palier. Si bate. Si bate. Si pe urma striga : „Svegliati, amico, svegliati! Svegliati!”. Amicul doarme tun. Cel de pe culoar renunta si eu incerc sa adorm din nou, misiune foarte grea... Dupa vreo jumatate de ora, cand eram din nou pe punctul de a atipi,se repeta scena: „Svegliati, amico! Amico! Svegliati!” impreuna cu bataile de rigoare. Si-asa au tinut-o, intr-o veselie, de imi venea fie sa merg la Amico si sa il trezesc din somnul cel de moarte, fie sa merg la baie si sa trag de de manerul de urgenta. Brrrrrr... N-am inteles totusi de ce nu l-a sunat la telefon pe amicul cel somnoros. Dimineata eram buimaca de somn, dar cel putin inregistrasem o victorie: stiam PERFECT doua cuvinte in italiana, n-o sa le uit prea repede: Svegliati, amico! (ghiciti cum imi trezesc in prezent piticul sa mearga la gadi).
Ziua a treia – sambata – am inceput-o la Forul Roman. Forul Roman este o intindere vasta, incepand pe Via dei Fori Imperiali (vizavi de Coloseum) si terminandu-se la marginea lui Circus Maximus, si contine ruine cu ceea ce a ramas din vechea glorie a Romei antice. Eu m-am rezumat la a vizita partea centrala, chiar in dreptul Coloseumului, pentru ca mai aveam si alte obiective si nu mi-ar fi ajuns timpul pentru tot. Nu am vizitat, de exemplu, Palatino, care este un muzeu al antichitatii romane.
Mi-a placut enorm de mult Forul Roman, dar mi-a lasat si o senzatie de melancolie si de tristete. Pentru ca sunt doar ruine, coloane cazute, temple neterminate, arcuri de triumf vaduvite de gloria de altadata. Am mers pe Via Sacra (principalul drum de acces, cel care ducea la un arc de triumf pe sub care treceau legiunile romane victorioase dupa batalii) si am incercat, prin imaginatie, sa reconstruiesc imaginile trecutului. Ati vazut „Gladiatorul”? Mereu am avut senzatia ca imaginile din Roma, cu cladirile acelea impozante si marete, sunt gaselnite faciliate de calculator. Nu mai cred asta. Cred ca epoca romana a fost una fenomenala, de o maretie incredibila, la care noi nu putem decat visa acum. Si iarasi ma gandesc ce putin inseamna de fapt idei de-astea marete cum ar fi „progres”, „modernitate”... Vax.
Am vazut inscriptia, pe o piatra de langa arcul de triumf principal, care spunea „Aici este buricul Romei” si m-am simtit privilegiata. Am vazut locul unde senatorii se intalneau ca sa decida soarta unei lumi intregi. Am vazut locul unde Cezar a fost ucis. Si am vazut si locul de unde Marc Antoniu a tinut celebrul sau discurs „Friends, nobles, countrymen, lend me your years, I have come to bury Caesar, not to praise him...” (Bine, nu cred ca a zis el chiar asa, dar Shakespeare saracul era englez). Ce mai.. m-a impresionat. Si cred ca e o senzatie nemaipomenita ca, in mijlocul unui oras imens cum este Roma, in forfota nemaipomenita a lumii noastre contemporane, sa ai mereu in fata ochilor mostenirea stramosilor. Mi se pare un standard si o obligatie teribil de apasatoare si, in acelasi timp, inaltatoare. Si motivanta.
Am parasit forul roman, mergand in continuare pe Via dei Fiori Imperiali, pentru ca, vorbind de mosteniri si standarde, vroiam neaparat sa vad Columna lui Traian.
Si am vazut-o. Intr-o latura a pietei Venezia, in mijlocul unui sit arheologic in lucru. Am recunoscut-o imediat, am vazut-o de atatea ori in manualele de istorie sau aiurea, cu eternul stereotip insotitor: „Certificatul de nastere in piatra al poporului roman”. Neputand sa ma apropii de ea, imi era greu sa vad daca dacii purtau caciuli de blana, daca erau inalti si blonzi si daca erau „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Am vazut in schimb ca in varful columnei nu mai este demult statuia calare a Imparatului Traian, ci o statuie a Sfantului Petru, care indica cu mana directia inspre catedrala care-i poarta numele. Cenusa imparatului Traian este insa ingropata la baza coloanei. Si am simtit o stare de frustrare la gandul ca jumatatea latina a sangelui nostru este atat de bine documentata, cu atatea izvoare istorice scrise si nescrise, pe cand cea daca o reprezinta doar niste desene pe un stalp... fie el si columna lui Traian... (ca o marturisire: ma simt mai mult daca decat romana, mai mult cucerita decat cuceritoare, mai aproape de Sarmizegetusa Regia decat de Ulpia Traiana Sarmizegetusa).
Ok, postez si editez ulterior pentru a continua.
marumiha spune:
Felicitari pt.felul cum ai povestit ,citind postarea ta am simtit si retrait acele momente frumoase pe care numai vizitind Roma reusesti sa le simti.
Sper sa reusim sa mai dam si noi o tura la Roma cit de curind ,am fost de 4 ori dar tot as mai merge.
Pina atunci spun si eu, toate drumurile duc la Roma.
Italia se stie ca e plina de istorie si oriunde mergi ai ce sa vezi.
Poze
ddana spune:
Ei, in timp ce pozez eu columna, vine inspre mine un italiano vero... Are fata de Antonio, aparat foto profesonist si e pregatit sa confirme toate stereotipurile mele legate de seductia italiana. Vorbeste frumos, o engleza studiata, imi face poze din unghiuri diferite, si culmea, stie istorie! Stie de daci, de romani, de columna, de batalii, imi recomanda muzee, se recomanda ca ghid... Of,que bella Italia! Ma despart de Antonio cu un sincer oftat si ma intreb, oare sunt ei culti, rafinati si seducatori din nascare sau au invatat pe dinafara cate un text valabil pentru fiecare monument in parte?
Gata cu romantismele. Ora 13
Iau un metrou inspre Circus Maximus si in directia opusa asa-zisului circ ma indrept catre Termele lui Caracalla. M-a motivat faptul ca erau pe lista celor sapte minuni ale lumii antice.
Trebuie sa marturisesc ca ma asteptam la altceva. Credeam ca au fost mai bine conservate. Din maretia trecuta au ramas acum doar niste ziduri. Intr-adevar, sunt suficient de inalte ca sa iti dea o idee despre cum au putut sa arate in urma cu mii de ani.
Termele se intindeau pe o suprafata aproximativ patrata, cu latura de circa 350 de metri. Imens. Am vazut o imagine reconstituita: terme pentru barbati, pentru copii, pentru femei, apa fierbinte, potrivita, racoroasa, inghetata, sali de schimb, sali de gimnastica, sali de masaj, biblioteci, furnale in care se incalzea apa, un viaduct imens care aducea apa din afara Romei... Maretie, din nou. Un echivalent antic al spa-ului modern, dar mai complex, mai impozant, mai impresionant. Iarasi fac comparatii: ce s-a intamplat oare cu stilul de viata roman (respectiv grec) din antichitate, bazat pe principii sanatoase pe care acum le descoperim din nou (importanta miscarii, a sportului in masa, a dietei – stiati ca, de exemplu, soldatii romani primeau inainte de a porni la lupta hrana constand in seminte, data fiind forta lor nutritiva)? De ce-am intrat intr-un Ev Mediu atat de barbar? De ce n-am retinut, noi, ca specie, acele obiceiuri si mentalitati care ne fac bine?
Ora 15. Piazza dei Popoli
Vizitez una dintre cele mai frumoase piete din Roma. Are in centru o coloana veche de 3000 de ani, este flancata de grupuri statuare senzationale, are la intrare si la iesire cate o biserica veche si, am inteles, bogata in picturi celebre (erau inchise amandoua) si este situata la marginea unui parc „Vila Borghese”, in care nu am intrat. Artisti stradali, palcuri de turisti, asiatici cu trandafiri (din care unul mi-a indesat in brate buchetul, mi-a facut o poza si mi-a cerut bani inainte sa pot sa spun „nonosanchiu” – cam asa cum se intampla la noi cu mielul in brate de Anul Nou. Nu i-am dat bani. A bolborosit ceva pe limba lui, eu i-am raspuns foarte politicos pe romaneste „ba p’a ma-tii”, dar am zambit lady-like si ne-am despartit prieteni.
A, uitam de Roberto. Fratele lui Antonio. Este din Ancona, iubeste arta (bineinteles!) face poze foarte frumoase, cunoaste multe lucruri despre Caravaggio, care e pictorul lui preferat si doreste sa aprofundam subiectul la un pahar de ceva. Roberto, mi dispiace, dar o astept pe C, o veche si draga prietena care locuieste in Roma de cativa ani.
Ma intalnesc cu C. Ma plimba pe stradutele cele mai frumoase din Roma, pe via Corso, cea cu multe magazine, in piata Navona, cea dedicata sarbatorilor de iarna, plina de magi, Isusi si Fecioare, bomboane pe bat, mere coapte si carusele pentru reclama - reclama mascata cuminti.
Vad Panteonul impreuna cu C. Nu stiu de ce aveam senzatia ca este o galerie de arta, dar e de fapt o biserica in toata puterea cuvantului. La ora la care am ajuns aici era slujba, asa ca am asteptat sa se termine pentru a putea intra, odata cu sutele de budisti si hindusi dornici sa ia lumina (cu blitzul).
Cred ca am facut suficienta risipa de adjective pentru a ilustra cat e de frumoasa Roma. Panteonul face parte integranta din Roma. Este maret, si pe dinauntru si pe dinafara, si ca o particularitate, are tavanul descoperit in partea de sus, un cerc prin care se vede cerul.
Ma plimb mult cu C prin Roma seara, ma minunez de toate monumentele astea pe care le vad la tot pasul, de biserici cu o arhitectura senzationala, de toata atmosfera asta specifica... Ruine la tot pasul, coloane romane antice pastrate si integrate firesc langa o constructie moderna...
Ah, si nu cumva sa uit: scuterele. De la 16 la 96 de ani, toate lumea merge pe scuter. E usor de inteles de ce: Roma are traficul cel mai nebun pe care l-am vazut in viata mea. Asa o aglomeratie nu-ti poti imagina (decat poate in Bucuresti, dar asta e un caz special). Fiind in autobuzul meu local 32, am inchis ochii de nenumarate ori, fiind convinsa ca gata, s-au ciocnit... Femei de afaceri in deux-piece, batranei mergand la piata, un tatic cu copilul de 2 ani dormind in fata lui, pe scaunul scuterului – toata Roma e motorizata in felul acesta. Se strecoara pe langa coloana de masini, gasesc parcare mult mai usor (o alta odisee), ti se urca pe picioare daca nu esti atent... Scuterele din Roma sunt ca ceata din Londra: peste tot.
Si pentru ca am ajuns aici: politistii! Niste personaje de film. Nu au postura grava si serioasa cu care sunt obisnuita. Sunt temperamentali si vulcanici, ca toti ceilalti locuitori ai orasului. Am asistat la o scena scoasa dintr-o comedie: un sofer parcase intr-un loc nepermis si bloca circulatia. Apare politistul, rosu la fata, transpirat, urland efectiv la bietul infractor, gesticuland larg, cu ochii bulbucati de furie. Nici nu mai era nevoie sa inteleg italiana, era foarte clar ce avea de spus...
Revenind la plimbarea mea cu C: ne oprim la un barulet si C cumpara doua bomboane cu mesaj, una pentru mine si una pentru ea: se numesc „bacio”. Si pentru ca barmanul era si el italian pur-sange, m-am intors la el si i-am cerut imperativ :”Un bacio, per favore!” Ah, ce simplu a fost... Ce discutii despre arta, ce filosofii despre antichitate! Trebuia doar sa cer, si mi s-a dat, inca pe alese: „Bianco o nero?”
Am ajuns tarziu la hotelul meu, eram foarte obosita si imi doream ca sa pot sa dorm, in ziua urmatoare era plecarea spre casa. Zeita Fortuna mi-a fost din nou potrivnica.
ddana spune:
Ma asteptam de acum la inca o noapte zgomotoasa... pentru simplul fapt ca nu te poti pune cu nevoile fiziologice ale oamenilor, deci cu siguranta voi auzi din nou vrute si nevrute. Speram numai sa nu se intinda prea tarziu in noapte. Sperante desarte.
Dupa ce mi-am luat portia de stiri in limba italiana, incerc sa atipesc si am senzatia ca o hoarda de romani de dimensiuni reduse au gresit mileniul si s-au pus pe cuceriri. Mai exact, o gasca de copii singuri pe lume, dupa toate probabilitatile, se distrau la nebunie mergand tiptil (dupa parerea lor) pe hol, batand la usi cu toata puterea si fugind dupa aceea in camera lor unde radeau cat ii tineau plamanii. Off... ma gandeam... se razbuna timpurile copilariei mele, cand faceam uneori glume de-astea proaste cu prietenii... Am cantarit asa, la rece, cat imi permitea situatia, care sunt optiunile mele. 1. Sa astept sa treaca de la sine. Dar am subestimat energia si cheful de viata al micilor latini; era ora 1 si ei erau in forma maxima. 2. Sa deschid usa si sa ma ratoiesc la ei sa inceteze. Sunt buna la asa ceva, in general imi iese fata de persoana constipata si ofuscata atunci cand am nevoie de ea. Exista insa o problema: singurele doua cuvinte pe care le stapanesc la perfectie in limba micilor brute insomniace sunt „Amico, vagliate!”, complet nepotrivite in contextul de fata, cand amicii au nevoie sa se culce, nu sa se trezeasca. Si sa incerc daca vorbesc alta limba de circulatie internationala, nu am nervi pentru asta. Si, presupunand ca zic „nu”, ce-o sa fac? O sa zic „ok, continue please, ignore me...” 3. Sa sun la receptie si sa anunt. Eh, asta am facut: Giuseppe si-a cerut scuze si a spus ca trimite pe cineva de la „security”. Nu cred ca a mai apucat, pentru ca in secunda in care am pus jos telefonul, se deschide o usa si un domn italian care a devenit instantaneu cel mai bun prieten al meu le-a zis ca daca in cinci secunde (cincue secondi) nu sunt in camera lor in liniste, cheama receptia. S-a facut liniste subit, cel putin pentru o jumatate de ora, dupa care micii teroristi au reinceput alergatul pe coridoare si batutul la usi. S-au domolit cu totul dupa ora 2, cand am adormit brusc, adanc, cu niste vise pe care mi-e jena sa le relatez, care aveau de-a face cu Roberti si Antonii exprimandu-se in bengali si torturand niste copii crestini in Circus Maximus.
Duminica dimineata, ziua plecarii
Facut bagaje, luat micul dejun, platit taxa de oras la receptie, luat autobuzul 32 pentru ultima oara inspre oras. Sunt impreuna cu El si Ea, cu bagajele dupa noi. Avem cateva ore bune la dispozitie pana la ora 7 seara, cand decolam. Nu mai plecam de la Carciofini, ci de la celalalt, principalul aeroport al Romei, Fiumicino. Coboram din nou la Risorgismento (sau asa ceva), unde e capat de linie, si pentru prima data de cand am pus piciorul in Roma, ma relaxez total din punctul de vedere al orientarii. El are o tableta conectata la Internet , iar google maps ne arata nu doar obiectivele si itinerariul, ci si semafoarele, gropile din asfalt (ipotetic vorbind) si cainii pe langa care trecem. Si asa avem ocazia sa vedem o Roma mai putin explorata de turisti, Roma aceea din filmele vechi, cu stradute inguste si pitoresti, un labirint de cladiri medievale cochete, plin de oameni care ies sa cumpere ziarul sau sa faca piata, de doamne in varsta care ies la slujba de duminica, de domni tihniti si relaxati luandu-si cafeaua pe terasele minuscule de la parterul cladirilor. M-am bucurat de atmosfera aceea specific italiana (sau cel putin asa o percepeam eu) in care vecinii se striga unul pe celalalt de la ferestrele de vizavi, in care un „el” coboara de pe scuterul lui cu un buchet de flori in brate in timp ce o „ea” tacticoasa, cu colanti inchisi la culoare si o rochita inflorata care-i pune in evidenta alura feminina observa vitrinele cu un aer studiat, de cunoscator, pe deasupra ochelarilor de soare Prada. Era si o vreme splendida, un soare caldut la sfarsit de noiembrie care lumina piata Campo dei Fiori. Am baut un ultim espresso in zona evreiasca a Romei, in mijlocul unei piete pline de magazine kosher, de un pitoresc incredibil, serviti de un chelner brunet, amabil si atragator, imbracat in tight-fitting jeans si cu o kippah discreta pe cap.
Mai facem o vizita in zonele cu magazine de suveniruri, toate cu inscriptia „Made in Italia” si „Original”, dar unde, daca te uiti cu atentie, vezi inscriptia „Made in China” pe fiecare produs, cumparam mici atentii pentru cei de acasa, pentru copii, pentru Craciunite generoase si ne indreptam inspre punctul terminus al calatoriei de azi, Gara Termini.
Inainte de a lua trenul inspre aeroport, luam pranzul la un restaurant din zona. Mancarea nu este pentru mine cel mai important (sau unul dintre cele mai importante) mijloc de a cunoaste specificul unui loc. Intotdeauna prefer sa vizitez locuri, sa ma ratacesc pe strazi, decat sa irosesc timp si bani in restaurante cu specific. Dar acum mi s-a parut un sacrilegiu sa parasesc Italia fara a gusta macar o data celebrele paste. Si paste au fost, Carbonara, de-li-cioa-se. Asezonate cu un pahar cu vin rosu, savurate in forfota strazii, servite de o donna grijulie, politicoasa, comunicativa.
Cam asta a fost... ajungem in aeroport, e imens de mare (mi se pare ca odata in Frankfurt am schimbat terminalele mergand cu trenul; nu mi s-ar fi parut neadecvata solutia asta nici pe Fiumicino). Bagajul meu este mai greu decat prevede legea, nu stiu de ce, ca nu am cumparat mare lucru, in fine, incerc sa pun pe mine hainele groase, aduse conform principiului „da’ daca-i frig?”, regret ca nu ma pot accesoriza cu laptopul perfect inutil, in fine, ajung in avion si pe urma urgent la Bucuresti. Drumul pana acasa merita un capitol separat.
Marox spune:
Mey, o sa spui ca-s circotasa, da' n-am inteles cum ai plecat cu biletele alteia. Pai biletele de avion nu-s nominative?
In rest, de acord cu tine: hotelurile romane (cu "a" din "a") sint oribile. Poate alea de ****** sa fie corecte, ca celelalte, vai si amar: fara izolatie fonica, camere mici si destul de neingrijite, micul dejun sumar,...