(A)Roma neuitatelor vacante

Italia era demult pe lista obiectivelor mele turistice. Nu s-a nimerit…din tot felul de motive. Si recunosc ca as fi preferat sa vad Venetia, Verona, chiar si Milano in locul Cetatii Eterne. Dar intamplarea a vrut altfel, si ii multumesc intamplarii pentru ca mi-a prilejuit o experienta, din toate punctele de vedere, de neuitat. Si pentru ca imi place sa scriu, si pentru ca nimeni (nu cred ca) are rabdare sa povestesc de-a fir in par totul, iata jurnalul ultimelor zile.
DISCLAIMER: Acesta NU este doar un jurnal de vacanta.
Miercuri
Ora 8. Nimic special. Chiar nimic special. Pregatit copil de plecat la gradi, pregatit sufleteste sot sa lase copil plangand la gradi, pregatit sufleteste si materialiceste pentru ziua mea de munca. Program care are marele (si singurul) avantaj de a fi relativ flexibil. Si Imensul avantaj ca, in caz de forta majora, devine absolut flexibil.
Ora 10. Forta majora apare sub forma unui telefon de la iubitul meu sot. “Zi repede. Vrei sa mergi in Italia?” Wwwhat? Ia-ma incet. Si m-a luat incet : cineva – necunoscuta, cunoscuta unui cunoscut #61514; vroia sa mearga in Italia, nu mai poate, problema de serviciu. Vrei sa mergi? Dddda, cand? DISEARA. Zbang. Diseara mergi la Bucuresti, dimineata ai avionul, maine pe vremea asta esti acolo. Hmmmm… judec pe toate fetele, hai si tu, zic eu, nu pot, zice el, ca nu am zile libere (minte, ii e frica de avion, dar shhhhh…) Sun la repezeala cateva prietene, le intreb rapid “pe o scara de la 1 la 10 cat esti de nebuna? Vii cu mine la Roma peste cateva ore?” niciuna nu e suficient de nebuna, ok, zic, merg singura.
Primesc un email de la nefericita renuntatoare la excursie, care incercase sa paseze oferta asta la toate rudele, cunostintele, vecinii, colegii, dusmanii ei, nimeni n-a vrut / putut sa mearga si asa, in disperare de cauza, a ajuns la o necunoscuta, adica la mine. NU A VRUT NICI UN BAN... S-a semnat „Asistenta lui Mos Craciun” si a zis ca ii parea doar rau ca nimeni sa nu beneficieze de excursia asta (asta mi-a adus aminte de un film emotionant, „Pay it forward”, in care o fapta buna facuta de un necunoscut trebuie platita printr-o alta fapta buna facuta, la randul tau, cuiva pe care nu cunosti). Oferta era o excursie de joi pana duminica la Roma, incluzand avionul si cazare la hotel de 4 stele. GRATUIT.
Anulez urgent programul de munca, merg la coafor, stau 3 ore (taaare meticuloasa coafeza mea), pe drum inspre casa cumpar una-doua necesitati, listez bilete de avion si voucher de hotel si sunt ametita la ideea ca hei, se intampla.

Ora 19 fara 10
Fac bagajul.

Ora 19
Plec de acasa la autogara, dusa de baietii mei (unul mare si unul mic), si ne luam la revedere cu promisiunea solemna ca ii aduc un gormit cu trei maini care scuipa foc si ca nu voi permite nici unui italian sa-mi faca ochi dulci (nu mai stiu ce – cui am promis).
Drumul spre Bucuresti nu a avut nimic remarcabil, in afara de faptul ca mai fac o promisiune, unei prietene, sa ii aduc un italian la pachet, ca a fost un frig crancen si ca soferul a pus tot drumul o melodie de care nu mai pot scapa nicidecum, tinandu-se de mine ca scaiul. Zicea cam asa „Vai, da’ ce-avem noi aiciea / E plin de caprioare, bine ca mi-am luat alicea”. Asta era ideea de baza, reluata de nenumarate ori ca nu cumva sa o uiti. Eu nu prea ascult muzica de-asta mainstream, sau nu stiu, folclorul cinegetic este un domeniu pe care nu l-am aprofundat suficient. Totusi, stiu destul de multe despre munitie (am facut PTAP la liceu) ca sa imi dau seama ca, avand o singura alice, esti destul de impotent in fata unei turme de caprioare dezlantuite. Parca totusi faza cu pusca si cureaua lata era mai barbateasca, asa. Ca ma gandesc ca daca era lata, era si lunga. Dar gata cu povestile vanatoresti.

Ora 1 a.m.
Ajung la Otopeni. Pierd vremea scotand bani din bancomat (nu am avut vreme acasa, am cu mine doar cativa zeci de euro, ma gandesc ca voi plati cu cardul de cate ori se poate), palavragind cu o fata draguta care mergea sa lucreze in Norvegia, se despartise pentru prima oara de prietenul ei pentru o perioada mai indelungata si avea ochii rosii de plans si band o cafea de 13 lei. Da, 13 lei. Noroc ca era lichida, altfel imi statea in gat.

Ora 5. Sun la un numar de telefon dat de craciunita mea de acasa, numar apartinand unui cuplu din Bucuresti cu care ea – craciunita – ar fi urmat sa mearga in vacanta ratata. Pe ei urma sa ii astepte cineva in aeroport, ceea ce era foarte util pentru mine, eu neavand timp sa localizez pe harta hotelul si sa stabilesc traseul pana acolo. Ii intalnesc inainte de imbarcare, se numesc Ea si El, foarte simpatici amandoi.

Ora 7.
Ajung pe aeroportul din Roma. Nu Fiumicino. Celalalt, care incepe cu C, Campeoni, sau Carciofini, sau Ciampini sau cam asa. A, in caz ca nu v-ati dat seama: nu vorbesc italiana.
Ca o blonda veritabila care sunt, nu stiu sa-mi deschid telefonul. Mi se blocheaza pe o imagine cu o sageata. Transpir un pic, nu-i mai vedeam pe El si Ea si ma vedeam luand un taxi cu jjde euro (pe care nu ii am decat pe card) de la Carciofini pana la hotelul vietii care nu stiam unde se afla. Uff.. un cavaler cu piercing in nas si blugi rupti ajuta o lady in distress sa isi deschida the frickin’ phone. Inainte de a ma reintalni cu El si Ea, am un soc autentic cand vad care sunt tarifele de roaming pentru Italia. Really??? Un porumbel calator, ceva, aveti?

Pe Ei (mai scurt) ii asteapta niste rude care ne duc cu masina pana intr-o zona centrala, de unde sa luam metroul sau ce-o fi pana la hotel. Inainte de asta, facem un popas la o cafenea. Si iata primul soc cultural: cer o cafea. Si primesc un degetar cu un pleosc de lichid negru pe care l-am sorbit dintr-o jumatate de inghititura. M-am simtit ca in casuta piticilor. Nici nu mi-am dat seama ca am baut-o. A, ba da, mi-am dat seama, mi-a urcat tensiunea instant. Deci asta e celebrul espresso italian. Al doilea soc cultural, si a doua oara cand mi-a crescut tensiunea: realizez ca preturile aceluiasi produs difera in functie de locul unde stai. Adica stai la bar si dai cafeaua peste cap (ceea ce nu e greu, dureaza 2 secunde) = 1.50 euro. Stai la masa ca tot omu’ si dai cafeaua peste cap in 2 secunde = 2.50 euro.
Ne mai plimbam pe strazile din centru cu bagajele dupa noi, facem cunostinta cu Coloseumul – asa, scurt, ca urmeaza sa il vizitez si in varianta lunga si cautam statia de autobuz de unde Ea si El zic ca luam autobuzul 32 care ne duce la hotel.

Ora 10.
Gasim statia. E in zona statiei de metrou Ottaviano. Statia unde coboram se numeste Flaminia nu-stiu-ce, ca sunt vreo sase Flaminii de-astea. „Flaminia” am retinut-o in ziua plecarii. Pana atunci coboram la „Fromaggio”... Un alt soc: trebuie sa mergem 16 (saisprezece) statii. Si de aici am incetat sa ma sochez. Am invatat ca autobuzul nu opreste in statie daca nu semnalizezi. Am invatat, amintindu-mi de filmul cu Shreck, ce inseamna „far, far away”. Am trecut pe langa zeci de mii de statui, am stat la mii de semafoare, am trecut o imensitate de poduri. Mi s-a terminat harta, nu ma mai puteam orienta, si Flaminia mea inca nu aparea. Tocmai cand eram pe punctul sa-mi scot pasaportul, convinsa ca iesisem demult din tara, hopaaaa.. Flaminia! Victorie!

Cand povestea ajunse aici, Seherezada vazu zorii mijind si, sfioasa, tacu.

marumiha spune:

Frumos ,frumos ,astept sa citesc cum te-ai distrat in continuare la ROMA .

ddana spune:

M-am cazat si mi-am dat seama cat de relative sunt stelele. 4 stele italienesti – sau cel putin in zona unde am fost eu – inseamna de fapt intre 2 si 3, din toate punctele de vedere. Ok, pentru mine era oricum super tare, era o oferta incredibila, nu ma plang, doar compar si constat.
Fac un dus. Baia e foarte mica, nu ar incapea 2 persoane. Dusul este de fapt un plan inclinat al podelei incadrat de o perdea de plastic, iar daca nu iti restrangi membrele te urci pe capacul toaletei. Si observ ca baia asta a mea are o chestie foarte stranie. In dreptul dusului, sus, langa tavan, o chestie perfect asemanatoare tragatorului comunist de apa de closet. Si un anunt „Nu trageti decat in caz de urgenta”. Mi-am batut capul meu blond o zi intreaga incercand sa realizez sensul. Urgenta in loc de 112? CHIAR ASA de scumpe sunt telefoanele in Italia? Urgenta daca e inundatie, si cand tragi pica sacu’ de nisip? In fine, n-a fost nici o urgenta si am aflat, dupa o zi, ca daca ti se face rau in baia aia imensa tragi de maner si bang! Suna la receptie. Whatever. Cantarind intre prespectiva de lesina intr-o camera incuiata si cea a duzinei de Giuseppe de la receptie navalind ca la Rovine in baia unde eram presumably indecenta si contorsionata intre bideu, toaleta, chiuveta si pereti, inclinam cu sinceritate pentru prima varianta.

3 pm.
Am incercat sa dorm. Nu mai dormisem de aproape 20 de ore, eram franta. Nu am reusit. Asa ca am iesit pentru o dupa amiaza de explorari in cetatea eterna. Eterna in sensul ca dureaza o eternitate sa ajung de la Flaminia mea pana la punctul terminus.
Am cumparat un Roma card cu 30 de euro. E valabil 3 zile si iti asigura gratuitate pe orice mijloc de transport in comun, nelimitat (e drept, in interiorul Romei, mi-a fost frica sa intreb daca Flaminia vietii se califica, am riscat). Mai ai gratuitate la 2 obiective turistice la alegere, dar in afara de Muzeele Vaticanului, iar cele doua gratuite sunt primele vizitate. De asemenea la multe altele ai reduceri variabile, plus ai intrare separata, evitand astfel cozile imense la intrare.
Am ales pentru aceasta prima zi Vaticanul si Catedrala Sfantu Petru. Coplesitor de frumoase. Arhitectura originala a pietei era menita sa ii puna in evidenta maretia prin faptul ca era in intregime inconjurata de stradute inguste, medievale, intunecoase. Mussolini a stricat tot impactul acesta construind o strada lata, seaca si gri din inima pietei Catedralei Sfantu Petru. Interiorul si exteriorul sunt remarcabile. Pieta este o splendoare in piatra. Cica Michelangelo era foarte tanar cand a sculptat-o si multi critici ii negau opera, spunand ca e imposibil ca un tanar de 22 de ani sa creeze asa ceva. Asa ca a intrat pe furis in catedrala intr-o noapte si si-a sculptat numele pe unul din faldurile manecii Fecioarei Maria, spre recunoastere. Eu n-am vazut semnatura...
Imi plac catedralele de aproape orice tip, iar Sfantu Petru nu a facut exceptie. Am urcat in turn pentru o vedere panoramica a Romei, ceea ce nu va recomand daca nu stati foarte bine cu plamanii, cu inima si cu picioarele. E epuizant si nu te poti intoarce odata ce ai pornit. Chiar sus, in dreptul cupolei, peretii nu mai sunt verticali ci rotunjiti inspre interior, asa ca trebuie sa mergi aplecat, pe o scara in spirala care nu se mai termina, ingusta incat sa cuprinda un singur om, si acela subtirel. Claustrofobicii sa se abtina. Dar rezultatul de sus merita din plin... Am vazut multe imagini panoramice, iar cea din Sfantu Petru mi se pare fabuloasa. Si mai ales seara, cu toate luminile din piata, si din restul orasului.
Am coborat sa mai dau o tura de piata, prin droaia de turisti de toate natiile. Dar niciunul singur... M-a luat o draga de tristete stand pe treptele catedralei si privind grupurile alea vesele, schimband impresiile, impartasind bucuria... Si colac peste pupaza, a venit o orchestra care a inceput un concert intr-un colt de piata, langa o arteziana, „Corul robilor” al lui Verdi... Rareori m-am simtit mai singura decat atunci.
Ei lasa, m-am incurajat, o sa merg in camera si o sa vorbesc cu ai mei pe mess, ca la telefon nu cred ca e cazul... Era deja tarziu, eram varza de oboseala.

Ora 8 pm.
Am ajuns la hotel, dar hotelul de 4 stele nu avea decat internet wireless contra cost. Am platit 6 euro pentru o zi de net, si odata cu chitanta continand parola si id-ul , Gregorio de la receptie imi da inca o foicica pe care scria, intr-o engleza aproximativa: „Taxa pentru internet este non-refundable. Verificati inainte de a plati daca va puteti conecta (?????) Angajatii hotelului nu ofera sprijin tehnic”.
Plina de sumbre presimtiri, urc in camera sa ma conectez si, evident... nu reusesc.
Rosie de nervi, cobor la receptie cu laptopul in mana si cu foitele in alta. Si incep eu sa-i cer socoteala lui Gregorio, ca stiu ca nu ofera sprijin tehnic, dar ca nu-i corect sa ma lase sa platesc si pe urma sa ma anunte ca internetul lor e de fapt o minciuna, ca nu vreau banii inapoi, dar vreau sa vorbesc acasa, ca mi-e dor de casa, ca .... ajungeam imediat si la Corul Robilor, daca nu venea sefu lui, care avea bag sama experienta cu dame neconsolate, ca m-a dus in biroul lui si m-a lasat sa folosesc internetul acolo.
Bun, dragut din partea lui, dar eu vroiam sa vorbesc, sa ii vad pe ai mei, sa ... ok, toate lucrurile pe care nu le poti face din camera unui director de hotel. Asa ca am scris doua trei mailuri de complezenta, sa nu zica Gregorio ca m-am agitat de pomana si am urcat in camera, singura si nefericita. Si acolo am cedat. Singura, nu ma pot conecta cu ai mei, nu-mi vine sa sun ca e scump ca naiba, si robii aia ai lui Verdi pusesera presiune pe mine... ma apuca un plans de sarea camesa de pe mine. Si gata, sun. Sotul meu s-a speriat cand m-a auzit plangand cu sughituri. Ca de ce m-a lasat sa merg singura... Ca italienii sunt nashpa... ca hotelierii sunt nesimtiti... Acum, dupa o experienta de multi ani impreuna, sotul meu a stiut ca de fapt nu-i chiar asa de rau, si ca fac urat la oboseala... E adevarat. Eu sunt varianta feminina din reclama cu Snickers: I turn into a diva when I’m tired. Eram pregatita sa fac reclamatie la filiala italiana a Protectiei Consumatorului, sa anunt ambasada si presa.
Dimineata uitasem de clona plangacioasa de cu o seara inainte.

marumiha spune:

Se spune ca italienii atunci cind vad ca esti turist aplica preturi incredibile ,cam peste tot,ma refer si la restaurant ,la bar ,la magazine .Mai ales in locurile turistice.
Da ,era bine daca vorbeai cu cineva de la protectia consumatorului ,si nu vad de ce trebuie sa platesti un lucru pe care nu poti sa-l folosesti ,daca nu functioneaza e treaba lor nu a ta.
Din pacate toate aceste inconveniente nu se intimla numai in IT.
Roma ramine Roma si cred ca e bine sa fie vizitata odata in viata.
Frumoasa experienta ta de singol la Roma.

Ioana_Pos spune:

ddana, mi-a placut mult de tot cum ai scris!

Iar Ajutoritzei lui Mos Craciun - numai de bine!

Ioana_Pos spune:

Si astept continuarea, ca asta fu doar prima zi . Si azi e marti, deci sigur au trecut si sambata si duminica in care ai fost acolo.

diuna spune:

Plssss, eu abia am inceput sa vizitez Italia si sunt profund inamorata. Romei nu i-a venit inca randul, dar urmeaza curand. Asa ca...sunt numai ochi la postarile tale!

ddana spune:

Vine, vine continuarea... doar ca, nemaifiind forta majora, sunt la serviciu :)

valentinag spune:

Foarte foarte frumos dana, abia astept continuarea!

irinai spune:

Foarte frumos povestit, Dana!

ddana spune:

Dupa cum spuneam, dimineata uitasem de clona plangacioasa de cu o seara inainte. Si ma trezesc dimineata devreme, inca nu sunt setata pe ora Italiei. Cobor la micul dejun la hotel, trimit SMS sotului sa-l calmez, sa-i spun ca mi-a trecut depresia de oboseala si ca sunt the usual me again.
Din nou compar stelele, si in ce priveste oferta micului dejun.
Sa nu fiu inteleasa gresit. NU sunt fitzoasa, cel putin nu la mancare. Am mancat la viata mea cam orice, incepand de la paine cu untura si cu gogonele murate in zilele de criza maxima din Hasdeul studentiei mele si pana la homar in restaurante de lux (si zau ca mi-au ramas mai pregnant in minte gogonelele alea mai degraba decat homarii, macar nu aveam alaturi zeci de tacamuri pe care sa nu stiu sa le folosesc, ci prieteni buni cu care imparteam boemia acelor ani). Dar oferta hotelului de patru stele din Roma era, din nou, mult sub rangul stelelor afisate. A, ba nu, mint: Giovanni de la usa restaurantului era cu sigurata de patru stele plus: zambetul lui larg, alb, desfasurat sub o coama de par negru si niste ochi alunecosi faceau cat toate stelele astea. „Bongiorno, segniora” cu care m-a intampinat in restaurant mi-a amintit de unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile, „La vita e bella”, in care Roberto Benigni isi saluta sotia (din film si din viata reala) cu „Bongiorno, principessa”.
Asadar m-am binedispus si am luat un mic dejun limitat ca diversitate, pe care l-as situa undeva pe locul 7-8 intr-un top in care pe locul 1 s-ar situa homarii iar pe locul 10 gogonelele mele hasdeene. Un fel de sunca, un fel de branza, doua feluri de cereale, doua-3 feluri de croissants, bauturile aferente (mult diluate si cosmetizate cu coloranti). Fructele sunt contra cost: 1.5 euro bucata. Ma intreb cum mama naibii as face daca as manca cirese... sau afine... Never mind, mi-am cumparat de la supermarketul de peste drum exact fructele pe care le cumpar acasa la mine. Globalizarea face minuni. Stiam si exact unde le gasesc pe raft.

Ora 10 a.m.
Impreuna cu El si E, mergem si noi la oras. Cu acelasi 32, trecand prin acelasi labirint de Flaminii, Bergonii, statui, poduri, intersectii, semafoare si in cele din urma am ajuns capat de linie si la capat de rabdare: statia Resurgismento (evident ca denumirile sunt aproximative... daca vrea cineva informatii exact spuneti si verific pe harta).
Harta! A venit momentul sa vorbesc despre harta. Harti, mai exact. Am vreo trei. Si eu sunt blonda, v-am mai spus. Intelegeti paradoxul? Sunt teribil de stangace la a ma descurca cu sau fara harta cand vine vorba de gasit destinatii. Ma credeti sau nu, eu inca ma ratacesc in propriul meu cartier, in care locuiesc de „n” ani. Cand, in urma cu vreo cativa ani, am stat in New York o bucata de vreme, am crezut ca l-am prins pe Dumnezeu de picior. Pai asa, frate! Strazi verticale si bulevarde orizontale. Numere, nu Fromagii, Parmegianno si alti eroi locali. Sah. Distanta intre doua strazi exact un minut. Nu te pierzi nici daca ai vrea.
Am deci trei harti, in care ma uit uneori cu un aer atotcunoscator si savant, pentru impresie, avand grija ca totusi sa nu fie cu capul in jos. Am o harta a mijloacelor de transport, una a obiectivelor turistice si alta generala a Romei. Uneori le deschid pe toate trei deodata.
Ajungem deci la Risorgismento, sau ceva asemanator, care este in apropierea Vaticanului si a muzeelor Vaticanului. Cum piata si Catedrala Sfantu Petru le vizitasem cu o seara inainte (va aduceti aminte de robii lui Verdi, da?) aleg muzeele. El si Ea sunt si ei de acord, cu o seara inainte fusesera si ei ca orice cuplu care se respecta la Fontana di Trevi. Ha.. cred si eu. Nu le ardea lor de robi, ca mie.
La Muzeele Vaticanului am stat extrem de putin la coada, ceea ce inteleg ca e o raritate, deoarece reprezinta una dintre principalele atractii ale Romei si e mereu aglomerat. Noi am stat asa, cam ca la o coada moderata la paine cand e painea calda. Biletul e printre cele mai scumpe – 15 euro, si e singurul muzeu unde nu se accepta Roma card, pe care il cumparasem cu o zi inainte.
Muzeele Vaticanului sunt de fapt o combinatie intre muzeu si lacas de cult. Femeile (si barbatii dealtfel) trebuie sa fie decenti. Fara umeri goi, fuste scurte si picioare goale. Noroc ca e sfarsitul lui noiembrie. De asemenea, sunt curatori in toate salile si din cand in cand shashaie pentru ca lumea sa pastreze linistea.
Muzeul este in continuarea Catedralei Sfantu Petru, intr-una din marginile Gradinilor Vaticanului (pe care nu le-am vizitat, dar le-am vazut de la geamul muzeului si arata nemaipomenit) si eu zic ca daca ai fost la Roma si nu l-ai vizitat, nu poti spune ca ai vazut Roma. Este la nivelul marilor muzee ale lumii, Luvru, British Museum, Met. Daca nu peste. Desi de afara nu pare impozant, este de fapt imens. In mod cert nu poti sa vizitezi tot. Iti faci o selectie la intrare, unde primesti o harta (iar harta!!!) a muzeului, cu cele mai importante atractii.
Mi-a placut in mod special muzeul de arta antica, in special greceasca. Am recunoscut cu placere si cu emotie multe dintre sculpturile care erau reprezentate intr-una din cartile de baza ale copilariei mele, Legendele Olimpului. Pentru neinitiati (asa ca mine) lucrarile cele mai reprezentative erau marcate cu un semn, faceau parte din cele 100 de lucrari „not to miss”. Mi-au placut de asemenea foarte mult asa-numitele „camere ale lui Raphael”. Splendide picturi, sublim efort.
Evident ca punctul terminus l-a constituit Capela Sixtina. E singurul loc din muzeu unde nu se fac poze, e intr-o semiobscuritate placuta (pentru a proteja picturile, cred). Capela Sixtina este o nebunie. Imi venea si mie sa zic, asemeni taranului din Morometii, „asa ceva nu exista”. Aceeasi senzatie am mai avut-o o singura data in viata, cand am vazut „Sagrada Familia”, din Barcelona. E ceva ce mintea umana nu poate concepe. E din alta lume, de fapt.
Inteleg de ce Michelangelo a ajuns in agonie si nebunie, nici nu ai cum altfel. E o viziune pe care e greu sa ti-o imaginezi doar, daramite sa o pui in practica la dimeniunile acelea colosale, si sa o mai si pictezi stand culcat pe spate, ce mai, este o nebunie. Si ma bucur ca n-am putut sa fac poze. Poze? Capelei Sixtine? Darului vietii de pe tavan? Cu bietul meu aparat modern? Ce bine ca am putut doar sa ma bucur de toate astea...
Capela a fost pictata in perioade diferite. Altarul a fost ultimul, la 30 de ani dupa restul, cand Michelangelo era batran, deprimat si in agonie. S-a reprezentat pe sine insusi, tinut in mana de un arhanghel, sub forma unei pieli dizgratioase si scofalcite. Erau anii nebuniei... Ce nebunie...