Dezbatere pe seama unei sinucideri
Raspunsuri - Pagina 41
flo.flo spune:
Simina, Carmen, aveti perfecta dreptate, stiu in sufletul meu ca asa trebuie sa fie.
Si stiu ca si eu si sotul meu suntem persoane capabile sa iubim mult, dar totusi mai am de luptat pana acoolo.
@Danaionela m-ai facut sa lacrimez. Te felicit pentru puterea ta de a accepta si de a merge mai departe, pe alt drum.
carmencat spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Siminaf Flo, exact din acest motiv nu vroiam eu sa am al doilea copil, mi-era teama ca nu-l voi iubi la fel ca pe adoratul meu, sau ca se va imparti dragostea, etc. Cind s-a intimplat, din cauza ca sarcina a fost cu mari probleme, complicatii, mi-era teama ca din cauza lui bb nenascut o sa ramina copilul meu (chiar asa gindeam!) fara mama. Totul s-a terminat cu bine si acum pot spune ca nu, dragostea nu se imparte, ci pur si simplu e si mai multa dragoste de dat! Ii ador pe amindoi la fel de mult, si probabil la fel s-ar fi intimplat daca am mai fi avut vreun copilas. Si apoi, cum pot sa nu iubesti un gogoloi mititel care de tine depinde si tu esti toata lumea lui, si de tine se agata cu minutele si la pieptul tau suspina cind e necajit iar tu-l alini? Ma gindeam ca si cu animalutele e la fel. Nu stim cind le luam daca le vom iubi sau nu, dar le iubim mult de tot, nu-i asa? Noi cel putin, vorbesc pentru noi, nu stiu daca chiar pot generaliza. |
Sunt perfect de acord cu tine, imi iubesc cainii, asa cum nu am crezut ca voi putea iubi o fiinta pe lumea asta, ei sunt primii mei copii, iar ei, la randul lor, ne-au oferit dragostea lor neconditionat. Pot spune, fara sa gresesc ca de la ei am invatat ce inseamna cu adevarat sa iubesti, fara sa iti pese ca cel din fata ta e frumos sau urat, bogat sau sarac, sanatos sau bolnav. Sa il iubesti vazandu-i sufletul, nu culoarea si numarul de picioare. Da, categoric de la cainii mei am invatat sa iubesc si sa imi exprim iubirea. Lor le spun si de 20 de ori pe zi ca ii iubesc si ca sunt minunati si ei se bucura de fiecare data. De la ei am invatat ca este bine sa spui ca iubesti si sa arati persoanei iubite cat de iubita e, si cat de bine e sa ti se spuna si sa ti se confirme ca esti iubit, ca esti universul cuiva.
Tinandu-i pe ei in brate intr-o buna zi am avut o revelatie, daca pe ei ii pot iubi asa si nu ma intereseaza cine i-a nascut si cum i-a nascut, daca pe ei ii pot iubi asa fara sa ii fi nascut eu, ce ma poate impiedica sa iubesc un copil pe care nu l-am nascut eu. In acel moment m-am intrebat daca este atat de important pentru mine sa nasc eu. Daca vreau sa fiu musai insarcinata sau vreau sa fiu mama. Concluzia mea a fost ca vreau sa fiu mama mai mult decat vreau sa fiu insarcinata. Restul a venit de la sine.
Nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii, nu li se intampla prea des.
flo.flo spune:
Daniela, eu nu mai imi bat capul cu ei. Am invatat de mult sa trec cu zambetul pe buze peste fel si fel de situatii. Si de felul meu sunt mai pacifista asa ...
Ce te faci, ca am o vecina, in varsta, care imi este tare, tare draga, si de cate ori ma intalnesc cu ea, de vreo 10 ani 
imi pune mana pe burta si ma intreaba "ei, nimic, nimic?", ce sa fac, sa trec pe partea cealalta a strazii cand o vad?
| Citat: | ||
citat din mesajul lui danielag
Flo, sa nu te superi ca iti spun  insa pentru mine n-ar fi deloc in regula situatia asta. Nu ma refer la ce ar zice o vecina sau o colega de birou (nu-mi bat capul cu ce zic cei care nu-s apropiati). Insa eu astept ca cei care sunt in cercul meu de prieteni sa aiba un anumit tip de atitudine (din ce ne-ai spus reiese ca te deranjeaza anumite remarci pe care ei le fac). Daca nu-si dau seama ca ma deranjeaza, le spun. Nu ma pot astepta ca ei sa fie empatici, ca raspuns ei sa dea cu bata in balta, eu sa gandesc ca totusi "atata pot si ei, nu vor sa faca rau", dar tot eu sa sufar. Daca le-as spune si nu si-ar schimba abordarea inseamna ca nu-s decat niste oameni toxici pentru mine. Bine, eu personal peste faza cu "hai sa-ti arat eu cum se fac copiii, ca am mai facut" n-as trece, mi se pare prea mult pentru o gluma. Insa eu sunt asa, mai cu fixuri, nu trebuie sa te iei dupa mine.Ti-am scris doar ca sa vezi lucrurile si din alta perspectiva. Tu treci prin destule acum, iar genul asta de prieteni mai mult te incurca decat sa te ajute. Te consuma, iar tu ai nevoie de multa energie pozitiva, nu de chestii dintr-astea. |
danielag spune:
Poti sa ii spui "Va rog sa nu ma mai intrebati, promit ca vin eu si va spun cand o sa fie." sau "Vreau sa va fac o surpriza cand o sa fie, asa ca va rog sa nu ma mai intrebati, ca stricam surpriza si nu vreau." Sau orice pe tema asta (mai protocolar sau mai glumet, in functie de stilul tau si de relatia cu doamna respectiva).
flo.flo spune:
Stiu Carmen ce spui acolo, si eu am un catel pe care il iubesc nespus, si il am de cand avea o luna si mirosea a lapte 
, si este atat de rasfatat si de iubit de noi, si ne intelege atat de bine, incat intr-o zi cred ca o sa vorbeasca .
Si mereu ma gandesc ca daca poti iubi un catel atat de tare, poti categoric sa iubesti si un copilas. Dar totusi, e altceva, parca este o responsabilitate mai mare, cand stii ca de tine depind viata si sentimentele unui copilas ...
carmencat spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui flo.flo Simina, Carmen, aveti perfecta dreptate, stiu in sufletul meu ca asa trebuie sa fie. Si stiu ca si eu si sotul meu suntem persoane capabile sa iubim mult, dar totusi mai am de luptat pana acoolo. @Danaionela m-ai facut sa lacrimez. Te felicit pentru puterea ta de a accepta si de a merge mai departe, pe alt drum. |
Fiecare are lupta lui de dus. Pentru toate cele care suntem in acest razboi nu e usor. E cumplit. Si e cu atat mai cumplit cu cat nu se vede.
Uitandu-ma acum in urma, pot sa spun ca pe mine una m-au durut toate. Sa o iau pe rand.
Familia, si prietenii, foarte bine intentionati, dar cu vesnicele intrebari "voi cand faceti un copil?" La inceput nu vroiam, nu puteam sa vorbesc despre faptul ca nu putem avea un copil. Ma eschivam. Cu cat ma eschivam eu mai mult, cu atat erau ei mai insistenti. Nu ma refer aici la parinti, ci la veri, bunici, alte rude mai indepartate, prieteni, colegi, etc. Ziceam nu e momentul, nu e timpul, o sa facem, bla-bla-uri, cand mie de fapt imi sangera sufletul si inima. A trecut mult timp pana cand sa pot sa le spun in fata ca nu putem avea copii. E... nici asa nu e bine. Ca incep alte discutii da' de ce, cum, care din voi e de vina. Expresia asta care e de vina ma scotea din sarite maxim. In fine, am mai trecut o etapa pana cand am putut sa spun uite care e treaba, noi nu putem avea copii, motivele nu importa, nu am chef sa discut despre asta. A trecut multa vreme pana cand nu m-am simtit datoare sa zambesc la glume proaste si sa le spun in fata ca sunt mitocani si idioti. Flo, mie un "prieten al sotului" mi-a spus tot asa ca uite se ofera el gratis sa imi arate cum se face, ca deh, daca gaina nu face oua, trebuie schimbat cocosul. Mi-a trebuit un foarte mare control sa nu il pocnesc in secunda doi. Din momentul ala a fost taiat de pe lista de cunostinte. Definitiv. A fost o perioada foarte grea. Orice cuvant nelalocul lui ma durea. Sunt convinsa ca multi nu intentionau sa ma doara sau sa isi bata joc de suferinta noastra, dar nici nu aveau cea mai mica empatie si atentie la vorbele aruncate.
Sistemul medical, asta e o discutie foarte lunga. M-a afectat foarte mult. Foarte mult. Ma simteam ca o vita la staul.Nu mi s-a explicat, nu a stat nimeni de vorba cu mine, asa, ca de la om la om. Nu. Multe tratamente mi s-au facut gresit. De pe urma lor au fost alte suferinte. Cautam pe net si citeam in disperare. Ma duceam si intrebam apoi si da, culmea, aveam dreptate. M-am scarbit rau de lipsa de profesionalism a celor peste care am dat eu. Poate voi povesti mai multe alta data. In orice caz, la un moment dat am renuntat. La momentul ala in care am avut revelatia ca de fapt vreau sa fiu mama si atat.
Si de la momentul ala a mai trecut un timp destul de lung pana sa ma hotarasc cu adevarat ca vreau sa adopt.
Fiecare are nevoie de timpul sau sa planga, sa isi revina. Nu e usor. E foarte, foarte greu. E foarte greu. E foarte dureros. Fizic si psihic.
In fine, acum s-a dus perioada aia. A ramas undeva in urma. Acum am o minune de copil. Uneori as putea sa jur ca am fost insarcinata, ca am nascut-o eu. Si daca stau bine sa ma gandesc chiar am fost, si am avut un travaliu al naibii de lung pana sa o tin in brate.
Dar, daca tot ce a fost, daca tot ce mi s-a intamplat s-a intamplat ca sa ajunga ea la mine, asa, pe calea asta ocolita, pot sa zic acum, cu mana pe inima ca nu as schimba nimic. Ea a meritat tot.
Flo, eu zic sa incerci sa nu disperi. Stiu cum suna asta, ca am fost pe acolo. Doar sa incerci. Da-ti timp sa plangi, da-ti timp. Apoi vei stii ce sa faci.
Un copil adoptat nu este un surogat, nu este un palid inlocuitor pentru copilul pe care nu l-ai putut tu purta in pantece. Un copil adoptat este copilul pe care il porti in suflet. Tot in tine il porti. Tot parte din tine e.
Exista viata si dupa ce pierzi lupta cu infertilitatea, asa cum atat de frumos a spus danaionela. Este doar o mica lupta. Daca vrei, poti castiga razboiul. Poti deveni mama. Puteti deveni parinti. Trebuie doar sa va dati timp si sa iubiti.
Nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii, nu li se intampla prea des.
carmencat spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui flo.flo Stiu Carmen ce spui acolo, si eu am un catel pe care il iubesc nespus, si il am de cand avea o luna si mirosea a lapte , si este atat de rasfatat si de iubit de noi, si ne intelege atat de bine, incat intr-o zi cred ca o sa vorbeasca .Si mereu ma gandesc ca daca poti iubi un catel atat de tare, poti categoric sa iubesti si un copilas. Dar totusi, e altceva, parca este o responsabilitate mai mare, cand stii ca de tine depind viata si sentimentele unui copilas ... |
Da, viata si sentimentele lui depind de tine, asa e.
Ma intreb ce s-ar fi intamplat cu minunata noastra fetita daca am fi ezitat, daca nu ar fi fost tot acest concurs de imprejurari care a adus-o la noi. Mi se face rau numai sa ma gandesc ca ar fi putut ajunge intr-un orfelinat, ca ar fi putut ajunge neglijata si abuzata.
Ea este atat de iubitoare. Este... cum sa iti spun cum este cand o mangai pe capsor seara, si ii spun noapte buna si ea se agata toata de mana mea si imi spune te iubesc mami si ne pupam. Sau cand il cheama pe tati sa se uite cu ea la desene animate si se face mica mica cuibarita in brate la el ca vine vrajitoarea cea rea si tati e mare si o apara si tati ii pune mana la ochi sa nu o vada pe vrajitoarea cea rea. Sunt asa niste momente unice... Cine ar fi stat sa o vegheze cu febra? Cine i-ar fi sters lacramioarele? Pe umarul cui s-ar fi facut ea ghem din cauza colicilor? Da, sentimentele si toata viata ei depind de noi. Si noi incercam din toate puterile noastre sa ii fie bine, sa o crestem frumos, sa fie fericita.
Si o iubim. Exact cum orice parinte isi iubeste copilul.
Nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii, nu li se intampla prea des.
nelia spune:
Carmencat, sint impresionata pina la lacrimi!
Atit de frumos ai scris incit nici nu credeam ca poti exprima asemenea trairi si sentimente in cuvinte. Sa fiti sanatosi cu toti si sa va iubiti in continuare, copil, parinti si catei!
Cornelia
carmencat spune:
Multumim 
Nu te ingrijora de ceea ce gandesc oamenii, nu li se intampla prea des.
ladyJ spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui XIO Femeia din articol a fost la psiholog/psihiatru, ca avea diagnosic de depresie. |
Eu nu cred ca i-a fost pus vreun diagnostic de depresie, nu reiese de nicaieri asta. Vecina, renumita vecina, spune ca Anca facea sport pentru ca ´´asa i-au zis medicii, pentru a scapa de depresie´´
Ma indoiesc ca psihiatrul a trimis-o la alergat prin parc pentru a scapa de depresie. Chiar nu pot crede asa ceva.
S-o fi trezit alt medic sa o indrume spre sport, in loc sa o trimita la un specialist care dupa evaluare i-ar fi dat tratament si i-ar fi propus terapie.
