Mamici, tatici, cu copii mai mari-ceva sfaturi?(2)

salcia spune:

Viviana, cum asa sa exmatriculeze fata de la liceu ca si-a facut parul permanent?! Oricum, amuzanta faza cu scheletul . Si deloc amuzant faptul ca te-a lasat singura in statia de autobuz (am si eu o sora mai mica si mi se pare tare urat, cred ca ai mei s-ar fi suparat teribil daca faceam asa ceva).

Si ai dreptate cand zici ca intre frati e mai usor de dus "lupta" cu parintii in adolescenta, ai cu cine sa faci front comun.

mihaela_s spune:

Ce m-am distrat Viviana!

La mine se potriveste tare bine adolescenta cu situatia mea cu fetele de acum. Eu am fost sora mare, cu 7 ani. Sora mea era mica in adolescenta mea incat sa fim prietene si confidente...am crescut cumva ca si copil unic. Am fost relativ cuminte, in afara de faptul ca mai plecam de acasa fara sa spun nimanui si ai mei erau innebuniti ca unde sunt (plecam cu gaska de la bloc prin padure sau livada, era ziua nicidecum noaptea) nu am facut alte prostii. Sora mea a facut mai multe dar eu eram deja plecata de acasa in adolescenta ei si nu le-am trait pe viu. :) Dar nicidecum cu lipsitul noaptea de acasa, cred ca de asta sunt si eu atat de stricta in aceasta problema.

Acum sunt mama de fete intre care e exact aceeasi diferenta de varsta, iar eu parca traiesc adolescenta fetei mele mari. Stiu exact ce simtaminte si trairi are fata de sora ei mica, de aceea incerc sa o temperez in porniri. In plus adolescenta mea imi seamana mult, ma regasesc de multe ori in ea. In schimb pe cea mica nu prea o pot intelege, nu stiu ce crede ea despre sora mai mare. Cred ca se impune o discutie cu sora mea . Si de adolescenta ei mi-e frica, nu seamana cu mine si nu stiu daca voi putea reactiona pe "gustul" ei.

De asta spuneam ca "daca ai noroc" sa te regasesti in adolescentul de langa tine, e OK. Daca nu, deocamdata nu am idei...peste vreo 5-6 ani mai vorbim .

olympia spune:

Viviana, am senzatia ca fetita ta ia orice observatie despre ceea ce face sau nu face, ca pe un atac la propria persoana. De parca o prestatie mai putin buna ar insemna automat ca persoana aceea nu e indeajuns de buna. Si de aceea reactioneaza emotional si se simte nedreptatita. Cred ca aici e de discutat cu ea.

viviana spune:

Olympia aici e mult de discutat.
Ce ai spus tu, asa e, sau mai bine zis asa a fost. Acu au ramas doar niste reminiscente.



Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

szivarvany spune:

Cat de frumos e subiectul
Si cat de frumos povestiti despre voi si surorile voastre , va invidiez mult-mult !
Eu am fost singura in toate :-) in toate prostiile adica. Mereu am simtit ca mama facea exercitii imense sa nu-i pese de ce o sfatuiau bunicile/prietenele si sa-mi lase libertate destula, dar sa fixeze limite. Erau limite de bun simt dar tot simtram nevoia sa le trec.
Efectiv simteam nevoia acuta, sa dau un exemplu: la 10 pm trebuia sa fiu acasa. Ei bine, daca mie asa-mi venea, intarziam, desi stiam ca asta insemna ca X zile nu aveam voie sa ies alela si telefonul fix suna sa fiu verificata daca am ajuns acasa. Si intram pe usa cu sloganul da stiu, asta e, mi se rupe, accept pedeapsa si moama ce victorioaso-orgolioasa ma simteam io. Pana mi-a trecut si am realizat ca aveam doar de pierdut.
Ma uit acum la fi`mea si nu ma recunosc in ea si pe undeva ma bucur enorm de mult :D

_

buli spune:

si cum ai facut de nu mai e asa?

nelia spune:

Si a mea e cum spui tu, ce mare. Dar eu i-am lasat conducerea. Rid eu, dar adevarul este ca asta am facut. Nu a mea, ca nu de mine e vorba, ci de ea. Consider ca i-am dat pina acum toata cu cutia cu instrumente ca sa se descurce, daca vrea sa tina teorii ca sa-mi justifice de ce nu invata sau de ce nu face nu stiu ce lucru pe cre eu, ca parinte, as dori sa faca pentru ca asa cred eu ca ar ajuta-o... sa o faca, pe timpul ei.

Eu nu-i mai tin teorii, nu mai vorbim despre camera ei, nu mai vorbim despre organizarea lucrurilor ei... vorbim despre lucruri frumoase, despre cultura, despre istorie, geografie, rezolva cu ta-su probleme grele la mate, cu mine face la franceza si romana, cu ta-su la engleza... cind vrea. Cind nu vrea, e decizia ei.

Stie despre meserii, stie ce scoala si cita practica iti trebuie pentru toate meseriile de care m-a intrebat, am dus-o acolo, la fata locului, am vorbit cu oameni, am lasat-o sa faca benevolat la gradinita, la cafenea, am dus-o la facultate, am lasat-o citeva ore la asociatia de studenti... a luat-o vecinul si i-a explicat ce inseamna sa fii in constructii, a si vazut, a luat-o vecina si i-a aratat ce inseamna sa fii vinzatoare... stie tot. Va face atit cit va fi dispusa sa faca, datoria mea este sa-i expun tot, pe toate partile, cu obiectivitate (nu am hulit nici o meserie, doar i-am prezentat avantajele si dezavantajele, in toate exista si unele si altele). Sincer, eu vreau sa invete, ii merge mintea brici, ar fi pacat... dar mintea asta o poate folosi in atitea feluri in viata incit eu am incredere ca va gasi ea o modalitate care sa-i convina pina la urma. Apoi are o latura creativa dezvoltata, am incercat sa i-o dezvolt cit am putut... are si una sportiva, si pe asta i-o dezvolt... dar am scos scoala de pe primul plan, importanta lectiilor, intratul la o scoala de top. Eu le-am scos, daca ea le pune la loc, e foarte bine, daca nu la fel...

A doua e studioasa si in general este un copil care nu-ti face nici un fel de problema. Da, exista si din astia, cresti o suta ca ei. E total diferita, adica e altfel si atit... de aceea mi-a placut ce a spus Buflea... are nevoie de reguli si organizare, putine si bune, prea multe o obosesc. Daca are baza, ea isi face restul, e organizatoarea clasei si sesiseaza orice incalcare de la regula si la copii si la profesori. Si iubeste caii, animalele...

Al treilea e in formare, e prea mic, dar clar nu e unul din suta aia.

Si da, cred ca atunci cind sint mai multi se mai ia din presiunea de pe parinti. Ai mei se pirasc, vin la mine sa le fac dreptate cind le convine lor, dar cind nu, ne toaca marunt intre ei... moamaaa, ce e la gura lor. Si se consoleaza de zici ca i-am batut toata ziua.

Cornelia

buflea spune:

Mda, asta daca tu ai fost un adolescent linistit ... daca ai fost ca mine sau ca sora Vivianei, nu stiu daca e de dorit sa te regasesti .

Mie imi face placere sa imi aduc aminte de adolescenta mea, pentru ca a fost foarte "jucy", cu multe aventuri, cu multe evenimente, cu foarte putine momente de pauza ... dar ca sa fiu sincera nu imi doresc sa traiesc aceleasi momente din perspectiva parintilor mei ... nu imi doresc dar vorbele mamei mele se implinesc "lasa ca o sa ai si tu copii si o sa vezi cum este" ... ma sperie cat de bine imi copiaza temperamentul baiatul meu

Totusi ma incurajez cu gandul ca eu niciodata nu am ignorat scoala. Am fost serioasa si am invatat nu din pasiune ci fix ca sa scap de aceasta obligatie si sa am timp de altceva ... niciodata totusi nu mi-a trecut prin cap sa ignor sau sau desconsider aceasta obligatie. Niciodata nu m-am razvratit la invatatura, poate din cauza ca parintii mei mi-au impus scoala ca conditia esentiala in a face orice altceva. Prin liceu am luat si premiu - Doamne, va dati seama cum aratam cu creasta in cap, bentitza peste creasta, chica la spate si premiul 2 in mana la serbarea de sfarsit de an ? Dupa ce am intrat la facultate am plecat la mare si m-am mai intors in septembrie, in a 2 a zi de scoala , nu am putut sa ajung in prima zi si nu aveam nici un interes ca erau colegi noi, nu cunosteam pe nimeni ... sper ca si copilul meu sa fie macar la fel de serios cu scoala, nu ii cer pasiune, macar de frica pierderii libertatii sa invete - asa ca mine

mihaela_s spune:

buflea dar imagineaza-ti ce ar insemna sa am eu un adolescent asa cum ai fost tu, sau cum il prevezi pe baiatul tau. De la care nu stiu la ce sa ma astept...

Eu am o fosta colega de liceu, am fost prietene si tinem legatura. S-a casatorit cu un fost coleg de liceu si el, amandoi simpli, blanzi, la locul lor...ea asemanatoare mie, fara nebunii si nabadai. El la fel. Au doi copii, un baiat si o fata. Cel mare are 13 ani, in curand face 14. Mi-a scris ca efectiv nu stie cum sa se poarte cu baiatul, ce sa mai faca cu el...e un nebunatic si un hazliu, se tine numai de poante copilaresti, nu urate si nu periculoase dar nu e sanatos daca nu face cate una. Mereu e chemata la scoala si mereu copilul e discutat in sedinte. Dar recunoaste si ea ca e multumita ca invata, cu toate ca nu stie cand...dar are note bune. E disperata ca nu inetelege cum a putut iesi asa ceva din doi parinti linistiti. Cred ca e nasol de tot...atat pentru copil cat si pentru parinti. fata e linistita, ca ei .

Deci tot un noroc este si daca te regasesti in nebunaticul de adolescent pe care il ai, stii cum sa il iei, stii ce a fost in capul tau la varsta lui...stii cum sa reactionezi. Ori colegii mei sunt luati ca din oala...nu stiu cum sa ii faca fata copilului.

Eu spuneam de a mea cea mica, ca nu imi seamana si deja ma gandesc ca imi va fi greu...nu e nebunatica, dar gandeste altfel decat mine. Macar gandeste ca sotul meu, poate ca el sa o inteleaga si sa imi transmita si mie .

nelia spune:

Buflea, ai un haz iesit din comun... ma amuza postarile tale (de la acest subiect). Mai ales pentru un om logic ca tine. Da, intr-un fel intelegi ce spuneti si tu si Mihaela, ca iti intelegi copii, mai ales adolescentii mai bine, daca stii de unde sa-i apuci. Insa e cu dus si intors chestia asta. Pot spune din exemplul meu. Cea mare seamana mult cu mine, la nebunii ma refer, la razvratirea contra regulilor, la multe alte lucruri. Dar eu am invatat, singura, fara sa stea nimeni linga mine si am invatat bine (premianta pina la liceu). Si am invatat din placere... asa imi aduceam eu aminte.

Si acum invat cu placere. Si, intr-un fel, mi-a venit greu, dar greu sa accept ca fata aia a mea inteligenta, nu pune mina pe carte, uraste sa citeasca si fiecare rind il scrie dupa ce negociem fiecare particica a literei. Pentru ca doar semana cu mine... poate fi oricum vrea ea, cu conditia sa invete. Insa ea e puternica si m-a pus imediat pe pozitii de confruntare... si acum imi aduc aminte cit de calma mi-a spus intr-o seara: da, dar eu nu sint tu, sint EU!

Si confruntata, mi-am dat seama ca, de fapt, contextul meu a fost altul, nu aveam atitea surse de informare ca acum, nu aveam deschiderea care e astazi, nu am trait in lumea de astazi. Daca fac o comparatie cu cit stiu copiii mei la virstele lor cu ceea ce stiam eu si sotul la virsta lor, pai sintem la degetul lor mic. Cu asta il mai temperez pe sot cind o mai ia prin balarii si spune ca trebuie sa invete copiii lui.

Si mi-am mai dat seama de ceva in aceasta confruntare: eu nu am invatat niciodata cu placere, desi asa imi aminteam. Am citit! Si nici acum nu invat, studiez, citesc... dar am tras rau de tot de mine sa-mi fac temele si proiectele si sa le predau la timp. Trag de mine sa fac in casa (deh, modelu'), trag de mine pentru mai mult de jumatate din lucrurile pe care le fac, sint pasionala de-a dreptul in cealalta jumatate (si ma consider o norocoasa ca e asa, putea sa fie balanta rau de tot dezechilibrata). Bine, ca ei nu stiu chiar tot despre mine... si eu nu le confirm, fac eforturi, sa fiu cit de cit pe linia de plutire pentru jumatatea aia in care trag de mine.

Asa eram si copil, desi rezultatele si comparatia cu copiii mei, cind am devenit eu parinte si am raspunderi la rindul meu, adica am ajuns acolo unde spunea si mama mea, sa am si eu copii si sa vad cum e... ar putea spune altceva despre mine. Dar daca sint sincera si ma analizez fara orgolii, realizez ca, de fapt, imi placeau doua sau trei chestii (consider ca atunci cind nu e nimic abia poate fi o problema), restul le faceam pentru ca voiam sa fiu lasata in pace, sa am timp sa citesc, cam ca tine, Buflea pina la urma.

Si atunci am lasat scoala Agatei, dar m-am axat pe citit... nici asta nu mi-a mers, pentru ca, din nou, faceam transfer... intr-un fel de 'dar bine, mai, dar eu macar am citit'. Ea ura sa citeasca... si imi spunea asta de fiecare data cind o imbiam cu lumea cartilor. Din momentul in care i-a placut, si-a descoperit pasiunea (ca doar seamana cu ma-sa, nu?), m-am relaxat, am lasat-o in pace. Ma intreb acum, ce as fi putut face sau ce as fi facut daca nu citea... sint copii care urasc sa citeasca, nu le place... si gata.

Ce vreau sa spun cu asta este ca da, stim ca anumite lucruri pe care le-am facut au putut fi grele de dus de parintii nostri, fiecare dintre ei au reactionat cum au putut... unii mai bine, altii mai putin bine. Dar stim acum, intorcindu-ne inapoi... dar atunci stiam? Sigur ca atunci cind ne vedem copiii repetind 'greselile', stim ca nu e bine si le spunem... Dar eu cred ca asa cum noi pina la urma am facut ce am facut si tot ce am vrut noi am facut si acum vedem lucrurile de unde am ajuns, asa vor face si ei... indiferent cum ne vom pune noi de-a curmezisul, ei tot vor face intr-un fel sau altul ce isi doresc, cum simt...

Si cred ca mai degraba le sintem aproape in tot ceea ce fac, incercind sa-i intelegem si sa-i mai ghidam cind se duc chiar in balarii, decit sa incercam sa schimbam o scurgere fireasca, de fapt, a timpului si al lucrurilor. Fiindu-le aproape, am putea sa-i ajutam la nevoie, indepartindu-i prin neacceptarea lor pentru ca nu sint cum dorim noi... nu vom sti cind au nevoie de ajutor.

Cornelia