Mami, eu nu am nici un fel de bucurie in viata!
Raspunsuri - Pagina 7
Bic spune:
Eu sint a stay-at-home mom, adica stau acasa sa-mi cresc copilul. Stiu ca exista copii care reactioneaza, la inceput cel putin, la lipsa parintelui de linga. Cu toate acestea, nu cred ca tristetea fetitei lui lidsta se datoreaza faptului ca mama se axeaza pe cariera. Conteaza mai mult ce ii oferi copilului in putinele ore cind esti cu el, decit numarul de ore. Poti sa stai toata ziua cu copilul, dar daca ii oferi anxietate, etichetare, pedepse, etc. o sa fie mult mai afectat negativ decit un copil care petrece citeva ore pe zi cu o mama care ii ofera intelegere, libertate, joaca, etc. In plus, vad ca tatal este acasa, deci el teoretic, ar putea sa-i ofere ceva mai multe ore decit mama.
lidsta spune:
Nici eu nu cred ca vine de la serviciu desi asta agraveaza. Pur si simplu asa este ea si cred ca imi si seamana putin. Imi amintesc ca plangeam cand eram mica (vreo 9 ani) ca ma durea burta, de fapt mai mult ma sacaia. Si mama saraca mergea cu mine la oras pe la doctori care o tratau asa cum tratau doctorii pe oamenii de la tara si venea cu mine acasa cu raspunsul tipic cu care se obisnuise: n-are nimica, nu-i mai da prune. Si intr-o zi sarmana mama a izbucnit in plans in autogara ca reactie la maraielile si vaicarelile mele care continuau de zile intregi. Am realizat in acel moment ca de fapt nici nu ma doare si ca ma vaicaream asa, ca sa capat mai multa atentie. Peste un an am facut peritonita, asa ca pana la urma durerile de burta chiar au existat, dar imi amintesc ca imi si placea autocompatimirea aceea si atentia care mi se acorda si faptul ca simteam mult mai pregnant dragostea mamei. Nu ca as fi fost nesigura de iubirea ei dar voiam mai mult si mai mult de fiecare data.
Nu zic ca doar atentie cauta, probabil chiar este nefericita dar cred ca intr-un fel se simte mai apropiata de mine cand ma vede ingrijorata …
Si cu spiritul competitiv cred ca imi seamana, mereu am vrut sa fiu prima desi acum recunosc ca a fost mai multa ambitie in ascensiunea mea profesionala decat cine stie ce calitati native. Dar eu am avut motivele mele din copilarie, mereu mi-am dorit lucruri pe care alti copii le aveau si cumva simteam ca pentru asta trebuie sa invat si sa reusesc undeva la oras … Cu fata mea nu ar trebui sa se intample asta, cred ca este prea mica sa isi imagineze ca pentru a ajunge ca noi tb. sa munceasca si sa invete si sa fie prima sau si mai rau sa vrea sa depaseasca conditia pe care i-am oferit-o noi. Cum spunea Viviana parca, vrea sa fie prima pentru ca vrea ea! De fapt nici nu isi doreste sa fie ca noi, ca mine nu pentru ca stau prea mult la serviciu si ca tati nu pentru ca nu cred ca are talentul necesar pentru muzica sau o cariera artistica. Se atinge de pian din cand in cand, se enerveaza ca nu stie sa cante si renunta imediat (cu maraielile de rigoare ca de ce ea nu poate) fara a mai cere sa cante pentru perioade lungi de timp. Ea vrea astronaut si balerina.
Undeva stiu ca am gresit doar ca probabil sunt multe lucruri pe care ar fi trebuit sa le fac diferit si mi-e greu sa imi dau sema care sunt acestea pentru a selecta ce anume poate fi inlaturat si ce anume nu. Faptul ca stau mult la serviciu accentueaza dar mi-e greu sa cred ca este factorul declansator. Vad mamici in parc ce stau in permanenta cu copiii lor dar tipa si fac instructie si nu comunica absolut deloc. Si totusi copiilor lor nu le pasa, nu isi pun problema ca sunt sau nu iubiti sau ca fac sau nu bine anumite lucruri. Sunt doar copii, se joaca, rad, plang si fug la mama cand au cate un necaz.
Mi-am amintit ca acum o luna sau doua, tot la culcare, se ridica fetita mea in fundulet si spune printre lacrimi “mami, eu cred ca nu te iubesc” Am inghetat dar am spus, nu-I nimic mami, eu te iubesc iar tu nu trebuie sa ma iubesti tot timpul ca mai ai si alte treburi, sa te joci sa dormi, sa iubesti si alte persoane. A venit la mine in brate spunand ca ii pare rau.
Poate o sufoc cu dragostea mea, poate simte ce mult o iubesc si vrea sa imi dea ceva in schimb si atunci plange pentru a ma simti si ea foarte aproape de sufletul ei asa cum probabil ca stie ca o simt eu. Din nou sunt scenarii, poate patetice, dar undeva cred ca toate aceste probleme vin dintr-o sensilitate exacerbata pe care i-am inoculat-o fara sa vreau, poate pentru ca asa sunt eu (desi am citit in posturile voastre caracterizari total contrare, venite de exemplu din modalitatea de a redacta un text cat mai inteligibil). O perioada ii citeam seara povesti cu nori unde fiecare nor era de fapt un sentiment si ma asculta uimita desi nu stiu cat intelegea din acele metafore. Acum ma gandesc ca ar fi trebuit sa ma limitez la povesti clasice, fara norul iubire sau plans sau dezamagire sau bucurie … Poate a fost prea mult pentru ea.
In seara asta nu a mai plans pentru prima oara de mai mult de o saptamana, dar parca era trista. Sau poate doar obosita (a luat-o bona la pranz si desigur ca acasa a refuzat sa doarma) sau poate mi se parea mie asa pentru ca eu insami sunt suparata si nu mai stiu ce sa fac.
Au fost multe intrebari aici, nu mai stiu care au ramas fara raspuns sau nu, scuze daca am uitat sa raspund la vreuna. Imi sugerase cineva sa o trag de limba ce inseamna pedeapsa la ea la gradi. I-am spus ca eu cand eram mica am fost pedepsita si educatoarea a tipat foarte tare la mine dar ca nu mi-a pasat deloc, ca in mintea mea spuneam “caca-maca”. Am inteebat-o pe ea cum o pedepseste teacher si mi-a spus ca ii spune “uite, aici nu e bine” si atunci ii corecteaza teacher fisa. Nu am aflat de fapt nimic in plus, STIU SIGUR ca nu compartamentul educatoarei e de vina. Si mai vad inregistrari video cu ea, de regula debordeaza de veselie, mi-e greu sa cred ca intradevar se abtine sa nu planga… Dar seara … incepe tragedia!
elaga spune:
Ai discutat cu educatoarea? Fetita pare stresata de ceva sau de cineva. La 4 ani isi face prea multe griji pentru fise si pentru raspunsuri.
Alizee spune:
Cand fetita ti-a spus : " mami, eu cred ca nu te iubesc ", de fapt este doar suparata pe tine, pe absenta ta fizica, pe observatiile si presiunile pe care i le pui pe umeri.
Fii mai relaxata cu fetita ta, vorbeste cu educatoarea sa nu ii mai dea teme grele, ci doar pt varsta ei, fii mai interesata de ceea ce i se intampla peste zi, intreband-o direct, dragaleste-o, pupaceste-o; si asta sa faci in permanenta, nu doar o data pe saptamana.
Daca gradinita are psiholog, mergi la el si incercati sa intelegeti ce se intampla realmente cu fetita ta. Daca nu are, cauta un psiholog de copii. Directoarea gradinitei are lista cu psihologii arondati acesteia.
allinta
A fi fericit nu inseamna ca totul este perfect.
Inseamna ca te-ai hotarat sa privesti dincolo de imperfectiuni.
a_alinta spune:
Peste un an am facut peritonita
ce spui tu nu se face peste un an, se face in cateva zile. dar daca atat de tare te-ai gandit la asta, e posibil sa o fi facut-o tu.
beshter spune:
lidsta, eu am fost un copil foarte cuminte, ingrozitor de cuminte, asa cum fiul meu nu e si nici nu cred ca va fi vreodata. Mama mi-a repetat de nenumarate ori cat de linistita, cuminte si desteapta eram - acum a ramas numai partea cu 'desteapta', cred ca in ceea ce priveste restul s-a dumirit.
Am simtit inca de la gradinita - si am si o memorie prodigioasa, imi amintesc pana si un apus de soare, pe care l-am plasat in jurul varstei de doi ani si cateva luni - ce presiune puneau cuvintele astea pe mine. Nu numai ca nu-mi dadeau voie sa fiu autentica in relatia mea cu mama si cu ceilalti; intelegeam pentru prima oara ce putere au cuvintele. Era aproape ca si cum ar fi fost suficient ca mama sa le pronunte si deveneam pe loc fetita pe care si-o dorea, cuminte, linistita, desteapta, bine-crescuta.
Mama facea naveta intr-un sat din Teleorman in fiecare zi - profesoara de romana. Pleca pe la 4 juma dimineata si se intorcea pe la 7 seara. Si, pentru ca atunci lucrurile erau cum erau, adica primeai repartitie si aia era, am stat la bunica mea in Buc pana la 4 ani (de luni pana vineri), cand am intrat la gradinita. Si atunci tata a preluat cresterea copilului. Numai ca a facut-o cum s-a priceput si mi-a permis, fara sa aiba habar, sa fiu eu insami. Asta m-a ajutat sa-mi dau seama cam cum sunt eu, de fapt. Pe tata nu-l interesa nici cat de cuminte, nici cat de desteapta sunt. Pe el il interesa sa nu plang dimineata la gradinita, sa mananc bine si sa rad in fiecare zi. Imi spunea povesti de uzina, ma ducea in parc sa arunc cu pietre in apa, imi gatea, ma ajuta sa ma spal, stia numele si 'caracteristicile' colegilor mei de gradinita si-mi citea din 'Stiinta si Tehnica':).
Mi-e foarte dor de el - au trecut aproape 10 ani de cand a murit.
O iubesc foarte mult pe mama, imi pasa de ce i se intampla insa imi dau seama cu mare tristete - si sunt in stare sa recunosc asta de foarte putin timp incoace - ca mama nu prea stie cum sunt eu de fapt. M-a iubit, m-a ingrijit, s-a ocupat de mine dar am senzatia ca, de fapt, nu de mine s-a ingrijit, ci de o fetita/fata/femeie care chiar merita atata bataie de cap, pentru ca ea chiar era cuminte, linistita si desteapta. Cateodata ma simt ca o impostoare.
Evident ca nu pot presupune ca situatia se potriveste-sablon peste situatia voastra. M-am gandit ca poate iti este de folos sa vezi cum gandeste un 'copil cuminte si destept'.
Dorsilia spune:
pana la urma e cum am zis, oarecum....proiectezi asupra fetei tale, suprapui trairile tale de demult parca si o conduci spre niste trairi ce le are se pare doar in preajma ta, doar cu tine plange, doar cu tine dramatizeaza, doar tie iti verbalizeaza chestii de genul "sunt trista, nefericita, fara bucurii"...poate ar fi nevoie sa zambesti si tu mai mult, dar nu fals, sa simti si tu bucurie in mod natural, nu stiu ce sa zic mai stiintific, insa cred ca trebuie sa-i transmiti un cu totul alt mesaj decat pana acum.
viviana spune:
Mai, si fi-mea a spus o data ca nu ma mai iubeste. I-am raspuns ca nu e nimic ca am eu dragoste cat pentru amandoua.
Apoi, dupa ceva timp am intrebat-o de ce crede ea ca nu ma mai iubeste:
"- Pentru ca nu te-am ascultat ieri si un copil care-si asculta mama inseamna ca o iubeste"
(Daca ar fi sa disecam afirmatia ei observam ca ea nu mi-a spus ca un copil care nu-si asculta mama inseamna ca nu o iubeste ci a vrut sa transmita ca daca iti asculti mama e o dovada de dragoste. Aici am intervnit eu si am explicat relatia dintre ascultare si iubire si faptul ca nu trbuie sa pui egal intre ele)
Deci sunt nuante si nuante.
Am specificat ca am intrebat-o mai tarziu pentru ca intotdeauna am gandit ca nu e bine, in miezul evenimentelor fiind, sa vrei atunci sa cunosti raspunsul pentru ca se intampla sa-i exacerbezi sentimentele.
Fi-mea si-a dorit intotdeauna sa fie prima din clasa la invatatura, sa fie ea sefa clasei si niciodata nu a reusit.
Doamne ce de tirade am mai auzit. Si am stat pur si simplu si am ascultat-o fara sa-i dau vreun sfat. i-am spus doar atat: "Oh, asta este o problema pe care numai tu o poti rezolva, numai tu stii cum sunt ceilalti copii, tu trebuie sa-ti dai seama singura ce trebuie sa faci ca sa ajungi acolo. Si eu am incredere in tine ca o sa stii ce sa faci si mai devreme sau mai tarziu o sa primesti ceea ce ti-ai dorit. Si indiferent ce vei face eu o sa-ti fiu alaturi.
Apropo de ce-i place si ce-i nu-i place copilului sa faca in viata si de indrumarea catre competentele pe care i le "descopera" parintele.
Copila are o imaginatie debordanta incepand cu cei 3 prieteni imaginari pe care deseori ma asezam (si starneam hohote de plans) si pe care ii arunca in WC dupa ce o certam si terminand cu toate mascarile pe care le spunea la scoala. Ei bine toata lumea, invatatoarea, prietenii mei, psihologii au avut un acelsi sfat: "haideti doamna sa-i canalizam imaginatia spre ceva constructiv, canalizati-o spre scris, o sa ajunga o mare scriitoare, bla, bla.
FAS! Nu-i place rutina scrisului, nu-i place sa faca compuneri. Vrea sa faca Stiinte Naturale, sa devina paleontolog. Si afirmatia asta o face inca din clasa I.
Stiti cand am incetat sa mai incerc sa o canalizez spre scris?
In clasa a doua sau a treia atunci cand a avut de facut o mica compunere despre ce i-a placut cel mai mult in "Doi feti cu stea in frunte" care suna cam asa: "mie nu mi-a placut nimic din poveste deoarece Laptita a asteptat sa vina printul sa o salveze in loc sa se salveze singura".
Lindsta nu se atinge de pian, e OK. S-ar putea sa-i placa mai tarziu si tot atat de bine s-ar putea sa nu-i placa. Nu-i place muzica nu e nicio pierdere. Va castiga pe alte planuri.
Acuma stand si uitandu-ma in urma pot spune doar atat: nu cred ca e bine sa ne fortam copiii sa faca ceea ce am crede noi ca le place privind de fapt in noi insine si atribuindu-le diverse aptitudini pe care noi le avem.
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi
bonta_bonta spune:
am citit doar pana la pagina 5, insa fiindca nu mai am timp, o sa trec direct la a raspunde.
Lidsta, tu ai primit o gramada de sfaturi referitor la ce e de facut in relatia cu copilul tau, nu voi intra in aceasta discutie. Ai auzit f des ca trebuie sa petreci timp mai mult cu copilul tau, insa tu esti manager si ai o cariera care iti ocupa f mult din timp. Asa ca ma voi concentra pe acest punct. Permite-mi sa-ti fac cateva sugestii care sa te ajute sa-ti balansezi munca si viata personala, fiindca desi munca e esentiala pt supravietuire, familia este esentiala pt o viata traita si implinita.
Asa ca:
invata asa delegi. identifica cativa membri in echipa ta care isi doresc sa faca mai mult, dandu-le mai mult de facut si implicandu-i in proiecte se vor simti valorosi si contributia lor va creste exponsential. iti va elibera timpul cu siguranta. Nu cadea in capcana "dar trebuie sa-i explic, nu stie cum sa faca...." vei fi surprinsa dar daca ai ales potrivit, trebue doar sa le prezinti proiectul si sa ii lasi pe ei sa vina cu idei; aveti discutii programate periodica ca se teasiguri ca merg in directia buna. oamenii SUNT demni de incredere si plini de solutii si idei. Daca nu ai in echipa ta astfel de oameni, inseamna ca nu ai echipa potrivita si oricat de cinic ar parea, schimba-i. Nu numai un manager intr-o companie trebuie sa resimta toata presiunea si sa duca tot greul; munca trebuie impartita in mod egal. In plus, managerului ii revine RESPONSABILITATEA, asa ca din start tu ai incarcarea mai mare.
Daca poti, gaseste-ti un manager de proiect competent; investitia va merita cu siguranta. Daca compania la care muncesti nu face angajari in aceasta perioada, revin; identifica oamnii din echipa ta care nu adauga valoare si daca nu poti sa ii convingi sa se schimbe, schimba-i tu de tot. Un loc de munca este un lucru pretios pt fiecare dintre noi si fiecare trebuie sa si-l castige; nimic nu e garantat pt nimeni zilele acestea.
idenntifica activitati pe care le poti face de acasa si incearca sa introduci un program de lucru de acasa, macar de 2 ori pe luna, timp in care si copilul tau poate sa fie acasa cu tine. munctiti impreuna, s-ar putea sa ii faca mare placere si sa se simta importanta.
identifica zile mai usoare in care sa poti sa-ti iei copilul cu tine la munca. chiar daca sta pe un scaunel la tine in birou si deseneaza, dar vorbiti, interactionati, iti vede colegii si mediul de lucru si nu mai are senzatia ca mami e undeva departe de ea. ci stie exact unde e mami si ce face.
uneori chiar poti sa "chiulesti" cateva ore; la finele unei perioade aglomerate in care ai muncit mult chiar ai dreptul sa pleci mai devreme sau sa vii mai tarziu
invata sa te organizezi mai bine si sa muncesti mai repede. stabileste-ti flow-uri si procese care sa fie respectate in echipa ta si in echipele cu care interactionezi, este mult mai usor sa manageruiesti un proces stabil decat s afcai managementul exceptii.
daca chiar ai de muncit si nu iti hynge intervalul 8.30 17.30, munceste DUPA ce iti culci copilul , de acasa. fa in asa fel incat sa-ti ramana pt acea perioada doar ceea ce poti face acasa si care nu cere interactiunea imediata a altor colegi.
e mai greu pentru tine, dar e mnai bine pt relatia cu familia ta.
acasa, elimina tot ce nu e important. sunt sigura ca poti sa platesti pe cineva pt curatenie, calcat etc asa incat sa te poti dedica 100% familiei tale odata ce ajungi acasa.
si crede-ma ca e posibil. eu iti vorbesc din experienta nu din carti. sunt membru in bordul unei companii cu acoperire natioanala si conduc o echipa de 130 de oameni. nu locuiesc in bucuresti si 2 zile pe saptamana merg la bucuresti, lucrez de acolo si ma intorc. Intr-un an am fost pe drum 30.0000 de km, fara gluma. dar crede-ma ca am foarte mult timp pt familia mea (am 2 copii de vartsa gradinitei)si nu fac ore supliemntare in 90% din timpul meu. deci chiar se poate. daca doresti mai multe sfaturi, scrie-mi
daca gasesti calea potrivita, poti avea si o familie fericita si implinita si o cariera care sa te multumeasca.
succes mult iti doresc
viviana spune:
Sunt copii care ies din sabloane, si cateodata educatoarea chiar daca stie psihopedagogie nu ii pot recunoaste si poate da interpretari gresite unui anume comportament. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa ascultam de sfaturile ei!
Si bineinteles ca am si o poveste.
Au avut copiii de facut un desen "Familia mea". Desenele se puneau pe un panou in fata usii. Absolut toate desenele erau la fel: o casa, si personaje care se tineau de mana reprezentand mama, tata, copiii.
O singura exceptie, ca nu se putea altfel: desenul fi-mii.
Era o casa si un SINGUR personaj.
Si normal ca educatoarea ma astepta la usa (ani de zile cand o vedeam pe educatoare si pe invatatoare asteptandu-ma la usa am avut strangeri de stomac).
Concluzia ei:
- copila nu are notiunea de familie
- poate se intampla ceva la noi in familie
- noi parintii ar trebui sa fim mai iubitori si mai atenti fata de ea
- si altele de genul asta.
Imi bazaia mintea si ma gandeam ca nimic din ce imi spune nu se potriveste. Si o intreb:
"- Ati intrebat-o pe fi-mea ce inseamna desenul?"
" - Nu."
Am auzit cea mai gingasa si mai dragutza explicatie.
" - eu si cu mami suntem in casa, uite acolo dupa geam, (nu era nimic dupa geam ca nu stia sa deseneze) iar tati e afara si ne culege flori.
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi