Crestinismul si evolutia spirituala

mamabear spune:

buna comparatia!

Conchita, chiar crezi ca reusim sa fim asa cum ii place lui Dumnezeu, fara incercari? Dumnezeu ne lasa sa fim ispititi, caci "aurul se lamureste in foc", asa si credinta noastra.
Katya spunea chiar, ca atunci cand nu are ispite se roaga mai tare ca sa o pazeasca Dumnezeu, caci ii e "tare bine, cand ii e bine".
Am fost creati "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu", asemanarea am pierdut-o prin cadere, si Bunul Dumnezeu vrea sa ajungem din nou la ea. Cum spunea Iasmin, cand ajungem la o anumita traire ajungem si sa intelegem si sa ne bucuram de ispite sau macar sa le acceptam fara sa cartim.

conchita spune:

Iasmin, eu nu am zis ca azi cred si maine nu mai cred. am spus ca maine nu mai inteleg. conform limitarilor. maine asta poate sa vina si dupa 10 ani de ne-eretism. desi nu prea vad cum acceptarea limitelor si interogatiile ar putea fi eretice...in fine, stiam de la inceput ca fiecare are propriile raspunsuri, speram sa ma inspir.:-))

ohoho, ba io cred in iad.

conchita spune:

cred ca atata lucru stim si noi, si Dumnezeu, basca si satana, ca nu vom putea fi niciodata asa cum i-ar placea lui Dumnezeu, din carne si oase fiind noi. oricat ne-ar fi sufletele de dragastoase si para-bune, la atatea ispite si caderi si lovituri, ne corupem. aurul e moale, desi straluceste in lumina. iar diamante fusera adam si eva si tot cazura in...foc. :-)

si eu cred ca suntem dupa chipul si asemanarea, dar depinde de individ cum il percepe pe Dumnezeu la randul sau dupa chipul si asemanarea omului. eu vreau bunatate de la El, aka indurare. sa o lase mai moale cu ispitele si obstacolele, ca am capiat, ma doare carnea pe mine de la atatea incercari. asa ca, dupa mintea mea, daca eu sunt blanda si ingaduitoare cu mine insami, sunt si cu ceilalti, aka asa il vad si pe Dumnezeu in relatia cu noi.

mamabear spune:

Foarte adevarat! Duhovnicii dau socoteala de sufletele crestinilor pe care i-au calauzit si care i-au ascultat si le-au urmat sfaturile cu incredere.

Iasmin08 spune:

Ma uit la lumea noastra in care traim si imi dau seama cat e de ciudata. Traim printre contraste, e o permanenta. Ce om avea noi oamenii de ne incrancenam asa unii fata de altii? Fie ca e geografic- interstatal: ex. francezi versus englezi, fie geografic in cadrul aceluiasi stat- ex moldoveni versus munteni sau ardeleni versus olteni etc, fie legat de gender: barbati versus femei si reciproc, fie legat de varsta: batrani versus tineri (''tineretul din ziua de azi"), tineri versus batrani ("babalacii astia nik nu inteleg"), ba chiar in cadrul aceluiasi sex : blonde versus brunete (tot soiul de glume deplasate), fie religios : atei versus credinciosi, credinciosii intre ei: musulmani, crestini, iudei,...crestinii intre ei (catolici, ortodocsi, protestanti etc), chiar si in cadrul aceleiasi credinte- ortodocsi stil vechi versus ortodocsi stil nou..samd
E atata zbatere, atata viermat, atatia oameni, fiecare unic, fiecare o lume diferita. Si cu toate astea fiecare lume unica si diferita e EGALA in fata lui Dumnezeu. Ma tulbura cand ma gandesc si ma intreb ce anume e in noi de simtim nevoia sa ne aratam mai cu seama unicitatea, sa ne aratam cu vehementa ideile (io is prima). E obositor, e atata de fara dragoste. Te sacatuieste. Si atunci imi dau seama ca si lupta noastra e permanenta, imi dau seama ca cel rau e in permanenta ''ca o fiara cautand pe cine sa inghita". Si singura noastra arma, singura arma curata si fara cusur pe care o avem e dragostea. E cea care biruieste toate incercarile, cea care ne alimenteaza viata, cea care ne asigura zbaterea. Noi, lumi unice, lumi perfecte si imperfecte in acelasi timp, noapte si zi, bucurie si tristete.
O duminica plina de dragoste va doresc

Iasmin, mama de strengar de 8 anisori

Katya spune:

Buna fetele!

Draga Conchita,iti raspund dupa ce vin de la biserica,dar hai si tu,e numai 10 fara un sfert,urca-te-n masina si ajungi si tu,cred ca si la voi liturghia incepe mai tirziu,hai ca vorbim dupa aia,bine?

Duminica placuta si voua tuturor!

Katya spune:

Buna ziua la toata lumea,vad ca n-a mai scris nimeni,am venit.

Conchita,ispitele,nevoile,necazurile,nenorocirile,bolile,secetele si alte rele sint modalitati prin care Domnul ne (re)aduce la El.De ce uzeaza de ele?Pai pt ca n-are incotro!Omul nu vine de bunavoie la Domnul si uita de unde-i vin bunatatile,omul crede ca el e destept,frumos si bun si nu-si aduce aminte ca "fara Mine nimic nu puteti face".

Si am observat ca sint oameni care sint atit de robiti raului,atit de dati diavolului,incit Domnul isi ia mina de pe ei,nu-i mai recupereaza(sinucigasii de ex).

Sint si oameni pe care Domnul ai zice ca-i lasa in pace-vezi ca unora nu le merge decit bine,de Dumnezeu n-au auzit si te-ntrebi de ce lor Domnul nu le da ispite,necazuri etc.Dar nu stim noi ce le va rezerva cindva aici si nici pe lumea cealalta.

Ei, si in sfirsit sint "recuperabilii"-noi cei multi adica,pe care Domnul(Care nu doreste moartea pacatosului,ci sa se intoarca si sa fie viu)ii intoarce la El prin aceste ispite,necazuri si tot evantaiul.Deci,de fapt,a primi aceste rele,e in realitate un privilegiu,un semn de iubire a Domnului catre noi-de aici "Dumnezeu ii incearca pe cei pe care-i iubeste".

Doamna din pilda lui Iasmin isi dorea de fapt nu necazul in sine,ci bucuria simtirii lui Dumnezeu,dar probabil ca ajunsese intr-un stadiu de desavirsire in care putea suporta aceste rele(sau nu traise adevarate rele..ca acuma depinde de fiecare cum resimte o ispita..)

Vin cu continuarea.

conchita spune:

Katya, eu am inteles rostul ispitei. ce n-am inteles, e ce de ce repeta? o ispita, rezultatul la test si gata, sa fie definitiv? de ce o viata continua de incercari, cand deja am dat raspunsul ca-L iubim si-L credem?

da, am crezut si eu o vreme ca suferinta e un privilegiu, dar e cu dus si-ntors: daca e asa mare privilegiu, ajungem sa ne simtim parasiti cand ne e bine si sa cautam drama cu dinadinsul, ca sa ne simtim din nou alesi. si mai intervine si problema de vanitate - sufar, deci Dumnezeu ma iubeste.

e aceeasi dilema a parintilor - sa folosesc rasplata si pedeapsa ca metode de constrangere sau sa-mi las copilul relativ liber sa afle pe pielea lui consecintele si sa iubeasca de la sine Binele, adevarul, armonia, asigurandu-i, dupa puteri, o viata frumoasa si linistita pana e in stare sa si-o asigure singur?

e vreun parinte pe-aici care se simte iubit atunci cand copilul sufera, cade, plange? exista vreun parinte aici care solicita dovezi de iubire din partea copilului punandu-i si mai multe obstacole in cale? daca e dupa chipul si asemanarea...

nush de ce, dar am impresia ca intelegem cu totul gresit mersul lucrurilor intre noi si Dumnezeu. fericirea nu e o vinovatie si nici pacat. suferinta n-ar trebui sa fie un scop in viata. dragostea nu raneste, nu face rau, e iertatoare si ziditoare. eu il rog pe Dumnezeu sa ma scuteasca de suferinta pe cat posibil, nu mi-e draga deloc dragostea de genul asta, mai ales ca nu o inteleg. mai bine iubesc cand sunt fericita si multumita, am recunostinta, sunt mai calma si mai buna. suferinta are efect contrar, imi intuneca judecata si imi aduce deznadejde. punand in balanta, aleg lipsa suferintei. si fericirea poate fi un test - esti egoist? imparti cu altul? faci fapte bune cand "te-ai ajuns"? de ce numai suferinta sa fie un test valid?

Katya spune:

Eu de ex cind m-am intors la Domnul,desi niciodata nu-L scosesem din viata mea,dar nu prcaticam,nu ma impartaseam,nu mergeam la biserica etc,m-am intors gratie unei incercari,m-am intors alergind,nu mai pridideam sa ma-mbrac si incalt,aveam impresia ca fuge biserica din loc,astfel incit am ramas uimita sa vad ca biserica era acolo,pe loc,cu ziduri de jos pina sus,plina de oameni linistti,cu luminari si prescuri.Si am vazut cu adevarat indurarea si iubirea lui Dumnezeu.

Caci daca eu de ex nu sint sigura ca n-as ucide pe cineva care mi-ar agresa fetele(va las sa va imaginati singure ororile,eu nu le pot scrie),sau daca nu sint sigura ca nu m-as lepada de Domnul cind cineva mi-ar smulge unghiile sau limba,daca nu sint sigura ca m-as departa de Domnul in cazul in care mi-ar lua copiii,daca deci din toate aceste situatii reiese clar ca n-am nici macar o jumatate de bobita de mustar de credinta si daca totusi Domnul,chiar si asa,cunoscindu-mi neputintele,ploua cu bunatati asupra mea,atunci eu vad clar ca El ma iubeste si eu pe El mai putin,asa ca ma las cu totul in voia Lui si la mila Lui,ca stiu ca sint pe miini bune.De aceea Il rog tot timpul sa nu-mi dea mai mult decit pot duce sau,daca-mi da,sa-mi fie macar alaturi si sa nu ma lase.

Deci am vrut sa-ti spun,luindu-ma pe mine ca exemplu,ca de fapt Domnul ne iubeste mai mult decit il iubim noi.Daca ne "numaram binecuvintarile",cum bine zici tu,ai sa vezi cit ne iubeste si cit de putin,de fapt,ii dam noi inapoi!Tu vrei ca El sa ne iubeasca neconditionat,dar gindeste-te ca si tu,ca mama,esti fericita cind fetita ta iti spune ca te iubeste,nu?Ia imagineaza-ti ca doar tu o iubesti neconditionat si ea nici nu-ti respecta regulile si nici nu te iubeste,nici macar nu te vede ca existi.Cum se simte Domnul cind ne vede si pe noi in nesimtire?Pai sa nu ne trimita o ispita?E obligat,draga Conchita,n-are incotro!

Ispite vin tot timpul dar avem sansa botezului spovedaniei,incercari rele de vor veni,Il vom avea pe Domnul ca sprijin.

Cam asta,va pup pe toate!

Katya spune:

Draga Conchita,am scris in acelasi timp...

Pai cred ca repetabilitatea incercarii nu inseamna decit ca nu i-ai vazut sensul,apoi ca nu te-ai pocait suficient,ma gindesc ca Domnul stie totusi ca nu sintem Iov si nu ne-ar incerca la infinit,sigur e undeva o greseala,mai tb sa te uiti in tine,vezi ce mai gasesti,poate nu te-ai spovedit de ex...