Vesnica pomenire marturisitorului Ioan Ianolide

“Sper ca într-o zi cineva sa afle frumusetea ce port în mine.”, scria Ioan Ianolide intr-o scrisoare adresata parintelui Benedict Ghius.
Pentru cei care ati citit si pretuit marturiile sale publicate in cartile "Intoarcerea la Hristos" si " Detinutul Profet" :
http://www.razbointrucuvant.ro/anunturi/2010/01/27/vesnica-pomenire-pentru-ioan-ianolide-marturisitorul-din-temnitele-comuniste/

denizel spune:

Sigur ca da, hai sa-i mai pomenim putin pe bietii legionari .

denizel spune:

Ati vazut subiectul asta?
Mai usor cu propaganda!

Maria spune:

Denizel, daca nu cunosti viata lui Ioan nu te baga in discutie si mai ales te rog nu mai denatura....
Ioan a fost crestin si martir, in inchisoare el nu propovaduia legionarismul ci pe Hristos. Aici discutam despre Ioan marturisitorul lui Hristos.
Apartenenta sa la miscarea legionara in momentul arestarii nu cred ca il stigmatizeaza. Marturisirile sale dupa 23 de ani de inchisoare, viata si jerfa sa inchinate lui Hristos, sunt roade care ne indreptatesc sa afirmam ca este demn de pretuirea noastra.

denizel spune:

In plus, mie mi-ar fi jena sa aduc pe DC un site extremist (ai avut curiozitatea sa citesti comentarii si articole de pe acel site?).
Hai sa o lasam moarta, pana cand nu incep sa fluier in biserica(OR) si sa dau cateva mostre de site-uri antisemite (ale unor alesi clerici ortodocsi).
Stiu, ma port ca o scorpie, dar am zero toleranta pt. asemenea tip de propaganda.
Din nefericire, inimile oamenilor pot fi ataaat de usor corupte....

Maria spune:

Cine vorbeste de toleranta...
Sa nu divagam de la subiect.
Cine are minte de priceput pricepe, iar lui Denizel cel mai bun raspuns este...ignore

Dorothee spune:

draga Maria, cand deschizi un subiect la Sufletul Credintei trebuie sa te astepti mai intai la atacuri din partea ateilor sau necrestinilor. din aceasta pricina trebuie sa vii cu lectiile foooarte bine facute. pana sa vina vre-un crestin sa discute ceva despre subiectul tau s-ar putea ca el sa fie murdarit cu tot felul de mizerii.

eu nu prea stiu despre Ioan Ianolide si nu am timp acu sa ma documentez in schimb am citit despre Valeriu Gafencu.

numai bine

Dorothee spune:

si inca ceva trebuie sa fii foarte delicata in exprimare pt ca ateii, necrestinii sunt foarte sensibili in general si usor de ranit de vre-un cuvant duhovnicesc sau morala crestina.

numai bine

Maria spune:

Fragment din: Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006

CAZUL M.
“Un caz tipic pe care l-am urmarit cu atentie, este M. Era un tanar frumos, inteligent, cutezator si plin de elan, descendent al unei familii de intelectuali. A intrat in “tura” la Pitesti cu eticheta de “mare bandit” si “reactionar”. La primul soc a incercat chiar sa se opuna violent, dar a fost anihilat imediat. Timp de trei luni, zi si noapte, a fost supus unor torturi infioratoare, pana ce a cedat. Dupa ce s-a terfelit in delatiuni, divulgari si autodemascari a devenit unul dintre batausi. Lovea cu sete, fara mila, cu forta nebuneasca. Privirea ii era ingrozitoare, halucinanta, satanica. Injura si scotea din gura lui cele mai grave blasfemii.
Nu avea decat vreo douazeci si doi de ani. S-a imbolnavit grav de T.B.C. pulmonar. Facea temperatura, scadea la cantar si aea hemoptizii mari. Era candidat la moarte. In aceasta stare a fost adus la Targu-Ocna. Aici se comporta ca un vehement si necrutator reeducat, injurand, acuzand, ba chiar, cu eforturi imense, lovind. Exista in el un impuls, o forta care-l stapanea, care-l facea infiorator si-i dadea puterea sa domine boala grava ce-l chinuia si sa-si continue actiunea de reeducare. Intrucat era tintuit la pat, nu primea sa fie ajutat decat de reeducati si a ramas in cercul lor de influenta.
A venit insa o zi cand M. a fost mutat cu patul in camera 4, a celor muribunzi, unde se afla si Valeriu si unde domnea un duh de pace si dragoste crestineasca. M. auzise de Valeriu, dar nu-l vazuse pana atunci. Din clipa in care a trecut in camera 4, M. a incetat cu orice manifestare urata. Tacea. Era servit si multumea. Cu timpul a inceput sa i se destinda chipul, desi nu l-am vazut zambind. Incepuse sa iasa de sub obsesia fricii si sa intre sub influenta binefacatoare a atmosferei curate pe care o raspandea Valeriu.
Langa patul lui mai era inca un reeducat, tot atat de grav bolnav si care luase aceeasi atitudine. Intr-o zi i-am spalat pe amandoi pe maini si pe picioare. Cruste groase de mizerie si sange le acopereau pielea. Am incalzit apa si cu rabdare am incercat sa inmoi si sa indepartez crustele. Riscam insa sa fac rani, asa incat am recurs la mai multe spalaturi, pana ce am ajuns la pielea curata.
M. s-a supus fara murmur. Am observat ca privirea lui era trista si m-am bucurat. Intr-un moment cand a simtit ca nu este auzit de vecinul sau reeducat, mi-a soptit:
- Ma spalati pe maini si pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sangele pe care l-am varsat… sangele fratilor si prietenilor mei!
A tacut putin si a adaugat:
- Stiti ca va asteptam sa intrati in “tura” si ca v-as fi ucis cu aceste maini? Sufletul imi tremura de emotie, de mila, de durere. Ce puteam sa-i spun?
- Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scapat Dumnezeu! Daca poti, roaga-te!
Emotionat, el mi-a prins mana si mi-a sarutat-o. Ma va arde toata viata acel sarut fantastic. Inteleg acum mai bine intensitatea scenei de pe Golgota, cand talharul pocait l-a mustrat pe cel ticalos.
De la aceasta intamplare s-au mai scurs vreo cateva luni pana ce M. a trecut la cele vesnice. In acest interval l-am vazut adesea cum isi scria rapoartele informative pe care le trimitea politrucului. De ce o facea? Pentru ca era solicitat, pentru ca era amenintat, pentru ca nu se eliberase de frica, pentru ca nu gasise forta interioara a eliberarii? Ce scria? Dar ce ar fi putut sa crie despre niste oameni care asteptau moartea?! E foarte probabil ca incerca sa fie “bun” in aceste delatiuni obligatorii.
Intre timp M. a asistat la sfarsitul multora, si acolo oamenii mureau frumos si impresionant. A auzit de asemenea discutii la un inalt nivel spiritual, dar si de profund tragism. Inca un factor important pentru evolutia sa sufleteasca a fost faptul ca reeducarea se estompase.
Asadar M. se apropia de moarte. Ne-am propus sa facem rugaciuni speciale pentru el si fiecare cum se pricepea incerca sa se apropie si sa-i deschida sufletul. In relatiile cu noi M. se purta cuminte, dar nu mai mult.
Cum ajunsesem sa apreciem cam cat timp mai are de trait un bolnav – o luna, o saptamana sau o zi – stiam ca si el mai putine zile de viata si doream sa se mantuiasca cel putin in ultima clipa. Deci am cautat un moment potrivit si i-am spus:
- Cu totii suntem tineri, dar aici traim sub semnul mortii. In fata ei ni se deschide ultima posibilitate de mantuire. Vesnicia sta sa ne ia in primire. Cum mergem acolo?
El s-a uitat la mine si mi-a zis:
- De ce vreti sa ma speriati? Credeti ca am sa mor asa de curand?
Am ramas nemiscat, indurerat dar ferm.
- Nu vreau sa mor, a zis el, nu sunt pregatit de moarte! Mi-e frica! Ajutati-ma! Mi-e frica!
M-am asezat langa el si cu lacrimi in ochi am facut cu voce joasa o rugaciune scurta. A ascultat cu ochii inchisi, cu fata brazdata de lumini si bezne. Era cutremurat si rascolit sufleteste.
- Nu vreau sa te sperii, i-am zis, dar sunt dator, ca un gest de dragoste, sa-ti spun ca trebuie sa te pregatesti sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu. Tu stii ca uneori viata este mai groaznica decat moartea. Incearca sa folosesti bine rastimpul ce ti-a mai ramas. Sa nu-ti mai fie teama. De acum oamenii nu vor mai avea putere asupra ta.
- Va multumesc pentru dragoste, a soptit el. Cat timp credeti ca voi mai trai?
- Nu stiu, dar e scurt. Nu te speria! Roaga-te!
As fi vrut sa-l indemn sa se spovedeasca, mi se parea insa prea mult pentru el. Simteam ca incepuse sa-si deschida sufletul, desi inca nu-mi dezvaluise marea lui drama.
Respira greu. Era buhait. Avea mainile si picioarele umflate. Am cautat sa-i raman in preajma. Se chinuia mult, dar era constient. A doua zi dupa discutia noastra am fost chemat de urgenta la patul lui. Isi traia ultimele ceasuri. Am ramas langa el.
- Va multumesc, mi-a spus cu voce joasa.
Ceva il nelinistea. Eu ma rugam. Prietenul sau reeducat de alaturi a obosit stand cu fata in sus si s-a intors cu spatele. Atunci M. mi-a spus:
- Daca va este cu putinta, iertati-ma! Rog pe toata lumea sa ma ierte! Am ucis! Sunt un criminal! Am savarsit cele mai inspaimantatoare ticalosii. Nu stiu daca pot fi iertat. Rugati-va pentru mine…!
Si-a tras sufletul cateva clipe, apoi a continuat:
- Nu puteti intelege cat va sunt de recunoscator tuturor celor de aici. Nu sunt vrednic de dragostea ce-mi purtati. Imi e groaza de faptele mele. Eram nebun. Nu puteam sa ma mai controlez. N-am dorit sa fac ce am facut, desi am facut-o cu luciditate, cu rautate dar… nu eram eu. Sunt ingrozit ca am ucis, ca am putut fi atat de ticalos! Acum stiu ca mor. Ce vor zice ai mei despre mine? Ce las in urma? Cu ce plec? … Poate cineva sa ma ierte?! …
- Dumnezeu Cel milostiv te poate ierta, i-am zis eu. Cauta sa te impaci cu El chiar acum!
- E greu… e ingrozitor… sunt un criminal… am ucis… iertati-ma! insira el cuvinte convulsionate si intretaiate de pauze cu respiratie grea si puls slab.
Vecinul sau reeducat l-a simtit ca se agita, i-a fost mila si a incercat sa-i vina in ajutor. Deci a intins mana, l-a atins si i-a spus:
- Linisteste-te, nu te mai chinui, de acum ai scapat!
M. insa n-a inteles intentia lui, ci probabil ca a revazut Pitestiul, s-a speriat, in mintea lui a reaparut Turcanu cu toata grozavia reeducarii, incat a intrat in starea de panica dementa si draceasca. Se invinetise la fata, era din nou infiorator in privire, chipul puhav se schimonosise hidos si striga:
- Nu! Nu! Turcanu e un geniu! Reeducarea trebuie sa mearga peste cadavre pana la capat! Trebuie ucisi toti banditii…! Trebuie...
Efortul il epuizase si am crezut ca va muri. Ne rugam adanc. A stat o vreme la cumpana dintre viata si moarte, apoi a redeschis ochii pentru ultima oara. Era din nou senin, constient de clipa aceea si de toate. Plangea. A vorbit greu, dar clar:
- Iertati-ma! Cred in Dumnezeu si in viata vesnica. Nu ma parasiti! Va rog… va rog…!
Si asa si-a dat sufletul, usor ca un pui. Tacerea era adanca. Nimeni nu murise inca in conditii atat de cutremuratoare. Valeriu se rugase necontenit, ajutandu-l pe M. dar si pe mine.
Desi trecusem printr-o tensiune mare, desi ma simteam coplesit de vibrarea acestui suflet pe liniile ultime ale existentei si constiintei sale, totusi am gasit puterea sa implinesc, dupa cuviinta, toate cele crestinesti de la moarte. S-a aprins mucul de lumanare.
M. era frumos, senin si cald. Asa a plecat dintre noi.
De atunci port in mine tragedia acestui copil, cu toate implicatiile ei, pe toate planurile ei. Caut sa inteleg, ma rog necontenit si ma doare in adancul sufletului. Adevaratii vinovati benchetuiesc si pun la cale alte crime tot atat de infioratoare, iar lumea doarme inconstienta, indiferenta, straina de cauza.
Nu numai M. a fost uitat, ci noi toti care am trecut pe acolo suntem azi parasiti si nu nise da dreptul sa marturisim cele petrecute, cele ce se pun la cale pentru o lume intreaga.
Tu, omule, de oriunde ai fi, vei fi viitorul caz M.!
In disperarea mea incerc sa trag acest semnal de alarma, cu toate riscurile. Sunt batran si bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista, dar nu pot muri fara a marturisi tuturor oamenilor, cinstit si obiectiv, cele ce am trait, am vazut si am suferit. Nu stiu cum il va judeca Dumnezeu pe M., stiu ca a pacatuit mult si a suferit mult! Nu am nimic de adaugat. Simt ca plesneste in mine coarda suportabilului. Daca nu vorbesc, ma sufoc.
Nu-mi fac iluzii despre receptivitatea oamenilor. Multi ma vor calomnia si ma vor uri pentru ca dezvalui aceste secrete. Dar cine are ochi de vazut, poate observa in lumea larga procesul reeducarii si restructurarii materialist-didactice, atee, imorale, decadente si respingatoare”.

xenocid spune:

Auziti? Daca tot va duceti voi sa'i leganati coliva astuia nu vreti sa aniversati si rebeliunea legionara din ianuarie '41. Daca tot sinteti cu camasutele pe voi?

Dorothee spune:

Maria, multumesc pt ca ai citat din cartea lui Ioan Ianolide.

mai ales pt aceste randuri din care reiese frumusetea si maretia crestinismului.

Ma spalati pe maini si pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sangele pe care l-am varsat… sangele fratilor si prietenilor mei!
A tacut putin si a adaugat:
- Stiti ca va asteptam sa intrati in “tura” si ca v-as fi ucis cu aceste maini? Sufletul imi tremura de emotie, de mila, de durere. Ce puteam sa-i spun?
- Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scapat Dumnezeu! Daca poti, roaga-te!
Emotionat, el mi-a prins mana si mi-a sarutat-o. Ma va arde toata viata acel sarut fantastic. Inteleg acum mai bine intensitatea scenei de pe Golgota, cand talharul pocait l-a mustrat pe cel ticalos.

M. era frumos, senin si cald. Asa a plecat dintre noi.
De atunci port in mine tragedia acestui copil, cu toate implicatiile ei, pe toate planurile ei. Caut sa inteleg, ma rog necontenit si ma doare in adancul sufletului. Adevaratii vinovati benchetuiesc si pun la cale alte crime tot atat de infioratoare, iar lumea doarme inconstienta, indiferenta, straina de cauza.
Nu numai M. a fost uitat, ci noi toti care am trecut pe acolo suntem azi parasiti si nu nise da dreptul sa marturisim cele petrecute, cele ce se pun la cale pentru o lume intreaga.
Tu, omule, de oriunde ai fi, vei fi viitorul caz M.!
In disperarea mea incerc sa trag acest semnal de alarma, cu toate riscurile. Sunt batran si bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista, dar nu pot muri fara a marturisi tuturor oamenilor, cinstit si obiectiv, cele ce am trait, am vazut si am suferit. Nu stiu cum il va judeca Dumnezeu pe M., stiu ca a pacatuit mult si a suferit mult!