Relatia unui fost copil abuzat cu copiii

Va citesc de mult timp dar doar acuma am indraznit sa scriu si va cer parerea.M-ar ajuta enorm in special parerea unor fosti copii abuzati dar si parerea partenerilor lor.

Am un baietel dintr-o casatorie anterioara si sunt impreuna cu logodnicul meu de 2 ani.A avut o copilarie crunta,a fost permanent abuzat de mama(batai crunte,umiliri etc),nu-si cunoaste tatal.Chiar viata lui a inceput cu un abuz cand mama a incercat sa-si provoace un avort in luna a 6 de sarcina dar de fapt a declansat nasterea.Toata copilaria i s-a repetat ca nu a fost dorit,ca a fost o greseala.A ramas cu probleme grave de incredere si o nevoie insatiabila de a fii iubit.

Eu i-am dat toata dragostea si am fost mereu alaturi de el.Imi spune ca eu si baiatul l-am vindecat putin dar ca rana din copilarie nu se va vindeca niciodata.Si acuma vine intrebarea mea pentru ca mi-a spus ceva si nu stiu daca va ramane asa sau nu.

Noi trebuie sa ne mutam peste putin timp cu el in Londra.Vorbeam ieri prin sms,el era la lucru(e politist)si i-am spus ca baiatul meu mi-a spus ca stie ca mi-e foarte dor de el si de accea ma uit la pozele cu el,ca el simte si vede ca mi-e dor de el.Si asta se pare a declansat o mare durere,si-a reamintit de copilarie si mi-a spus ca el nu simte nimic cand eu ii povestesc despre baiat,ca nu intelege relatia dintre un parinte iubitor si copilul sau.Ca pe de o parte il invidiaza pe baiatul meu pentru ca are toata dragostea unei mame si ca e constient ca el nu va avea niciodata asa ceva.

A avut un"break down"acolo la lucru,in masina de politie,adica a plans si i-au revenit toate amintirile crude din copilarie.Cand a ajuns acasa,si-a cerut scuze si am vorbit despre asta.Eu mereu l-am incurajat sa vorbim despre orice.Am aflat surprinsa ca atunci cand preda judo,nu putea sa predea copiilor pana in 6-7 ani.Zicea ca ii aminteau de ceea ce el nu a avut niciodata.Aici nu prea am inteles de ce era mai usor sa predea la copiii de la 8 ani in sus.

Noi am discutat sa avem un bebe peste 3-4 ani.Si l-am intrebat,dupa ce am aflat ce simte pentru copiii mici,daca crede ca o sa poata relationa cu propriul copil.A spus ca nu are un raspuns,nu stie.

Ce parere aveti?Daca ati fost un copil abuzat in cel mai crud mod sau aveti un sot/sotie care au trecut prin asta,cum relationati cu copiii in general si cu proprii copii?Va simtiti copii in preajma lor?Va reamintesc de traumele din copilarie?Exista sansa sa aveti o relatie calda si iubitoare cu proprii copii?Va rog sa ma ajutati pentru ca sunt un pic confuza.

accept92 spune:

Din pacate copilaria nu si-o poate retrai, dar poate oferi copilului sau o copilarie asa cum si-ar fi dorit-o el. Spre deosebire de un om cu o copilarie fericita va stii din proprie experienta cat de mare poate fi durerea din sufletul unui copil si cat de usor poti s-o provoci si sa nu o observi. Cred ca va fi un tata foarte bun, si ca asta il va ajuta sa inchida rana. Vor fi si momente de nesiguranta, oricine le are dar probabil in cazul sau vor fi mai numeroase. Insa momentele astea dovedesc dorinta de a fi un bun parinte.

Nu am inteles exact situatia cu copilul din casnicia anterioara, de ce se simte cumva in exteriorul relatiei dintre tine si copil, pentru ca din postarea ta nu reiese daca ar fi avut ocazia sa se apropie mai mult (daca locuiti impreuna toti 3 de exemplu), deci subiectul asta nu il pot atinge.

denizel spune:

kirstenbach, nu exista vreo garantie ca barbatul despre care vorbesti poate fi un tata bun, bazandu-ne pe faptul ca stie ce inseamna un copil nefericit.
Din pacate, unii dintre adultii care au avut o copilarie nefericita devin parinti care, la randul lor provoaca traume sau au tendinta de a provoca traume copiilor lor si trebuie tot timpul atentionati si trasi de maneca.
Se poate ajunge la situatia in care stabilitatea emotionala a adultului si nevoia acestuia de stabilitate, sa fie pusa inaintea stabilitatii emotionale a copilului (iar parintele instabil sa considere aceasta un lucru absolut normal, mai mult, sa-si convinga partenerul ca nevoile lui sunt mai importante decat nevoile copilului).


Ce as face daca as fi in locul tau: avand in vedere ca logodnicul tau este inca foarte, foarte afectat, el trebuie intai vindecat.
Nu intotdeauna dragostea si intelegerea oferite de partener duc la vindecare.
De multe ori e nevoie si de multi ani de terapie :).

Intai terapie si vindecare, apoi copil!
Fara vindecare, e din pacate prea riscant.





Protest
Recunosc ca ma jucam odata cu fetita la nisip si a venit o alta fetita sa se joace cu noi. Avea peste 3 ani, s-a asezat in fund in nisip, moment in care i-am vazut pampersul si toate cele (la copiii mai mari dispar colaceii de pe picioare, pamperul nu prea mai are pe ce sa stea), avea si nisip in pampers, recunosc ca am avut o reactie in stomac, fetita vorbea foarte bine, parea sanatoasa.

Daca copilul meu ar ajunge sa-mi spuna cum a spus copilul lui X la 4 ani 'nu ma simt bine la gradinita ca am nevoie de tine acolo sa ma incurajezi', m-as gandi serios ca am dat-o in bara rau de tot.

Lorikay spune:

Nu cred ca exista un raspuns general la intrebarea ta.
Exista persoane care au fost abuzate in copilarie si care au facut acelasi lucru cu copii lor si altele care au facut contrariul: au incercat sa le ofere copiilor ceea ce le-a lipsit lor in copilarie (dragoste si afectiune).
Mama mea, de exemplu, a fost un copil abuzat. Ea nu mi-a povestit niciodata ce i s-a intamplat. Am aflat de la matusa mea. Insa pentru mine si fratele meu a fost si este cea mai buna mama. Mai mult de o palma nu am incasat niciodata de la ea, nu am auzit cuvinte urate sau reprosuri cu toate ca ea ne-a crescut singura si a facut destule sacrificii.
Asa ca, depinde de la om la om.

rrox3 spune:

Kirstenbach e esentil ca logodnicul tau sa faca terapie. E singura cale sa-si prelucreze traumele din copilarie, astfel incat sa nu-i mai impiedice functionarea ca adult.
Nu va fi un tata bun, desi isi va dori asta. Nu are resursele emotionale necesare.
Ce spune Accept este de multe ori adevarat in cazul fetelor abuzate devenite la randul lor mame. Asa cum spune si Lorikay. Dar chiar si atunci apar probleme. Iti spun din proprie experienta. O astfel de mama nu stie sa puna limite sanatoase, are tendinta de fi supraprotectiva si nu-i permite copilului sa exerseze independenta. In plus nu se poate detasa suficient de copil, si asta nu e OK dupa o varsta. E mult de povestit aici. Eu m-am pozitionat sanatos fata de copii mei abia dupa terapie.
In cazul baietilor insa povestea se spune altfel. Cu siguranta vede in tine mama pe care si-a dorit-o intotdeauna. Nu ma intelege gresit, ca adult relationeaza cu tine ca femeie, nu despre asta vorbesc. Exista si o legatura a copilului din el cu mama care esti, de aici invidia resimtita fata de fiul tau. E extraordinar ca si-o constientizeaza si si-o asuma. Asta arata ca-i dornic sa faca ceva si o terapie are sanse mari de reusita in cazul lui. Dar fara o astfel de terapie nu o poate depasi. Din cauza asta nu suporta sa lucreze cu copii mai mici. Nu suporta sa-i vada iubiti de o mama, asa cum el nu va fi niciodata. Ii provoaca o suferinta prea mare. Sunt un trigger pentru el.
In plus abandonul trait de el in fiecare zi a copilariei lui (fiindca asta a fost) si-a lasat cu siguranta si alte urme asupra lui. Zici ca-i politist. Pentru ca are o nevoie uriasa de a i se face dreptate... Si o nevoie uriasa de fi util, bun si binevenit.
Nu uita ca el isi cauta iubirea neconditionata care i s-ar fi cuvenit din partea mamei si i-a fost refuzata. Asa isi doreste sa fie iubit. Si tu nu il poti iubi asa, iubirea intr-un cuplu nu e neconditionata. Are nevoie de o relatie terapeutica care sa-i permita sa-si vindece ranile. Abia dupa aceea va putea sa fie si un tata bun.
Numai bine va doresc.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

cristi_2003 spune:

eu am avut o copilarie mai grea, nu chiar ca sotul tau, pt ca eu am avut si inca am o mama minunata, cea mai buna mama, dar si ea in perioada aceea era coplesita de necazurile noastre. macar ne-am avut una pe cealalta.

dar multe lucruri le realizez abia acum, cand am si eu copilul meu. la inceput nu puteam relationa cu el, in primele 2 saptamani de viata, il simteam strain si in afara mea. asta dupa ce in timpul sarcinii l-am simtit ca parte din mine.

cel mai important e ca el sa realizeze ce a fost cu copilaria lui, ce l-a afectat si in ce masura. asta e cel mai important pas. pana nu se face asta nu exista vindecare.

la mine copilul vindeca. glumim uneori ca daca era sa-l alegem din catalog nu il nimeream asa de minunat cum a iesit sau asa de potrivit pentru noi. desi e inca mic, nici un an, parca stie cand ai nevoie de ceva, si iti da. cand sunt mai suparata vine si-mi zambeste si ma mangaie. cand ma simte la capatul nervilor, desi incerc sa ascund, se joaca cuminte si din cand in cand imi da un zambet sau zice mama si-mi intinde manutele. uneori am si impulsuri violente, dar le stapanesc, iau o pauza si ma intorc la el cand sunt ok si stiu ca nu ii fac rau. cer si ajutor - sa vina cineva sa stea cu el o ora, cat eu sa ies si sa umblu si sa scap de starile mele, ca atunci cand vin acasa sa fiu calma si cu capul pe umeri.

dar imi doresc sa fi facut terapie inainte sa se nasca el, sa nu trebuiasca sa vindec acum cand il am pe el, ci sa fi fost vindecata ca sa ma pot bucura de el asa cum merita.

lilib72 spune:

Sunt de acord cu ce a scris denizel.
Logodnicul tau a ramas cu traume din copilarie si nu poate/stie sa treaca peste ele. Trebuie ajutat, tu il ajuti sunt sigura, dar parerea (si)a mea este ca are nevoie de un specialist.

Va doresc toate cele bune.

simali spune:

Faptul ca parintele incearca sa se vindece prin intermediul copilului nu este benefic pentru copil. Este intr-un fel ca si cum l-i incarca de la nastere cu responsabilitatile propriei tale copilarii. El nu se mai naste liber ci cu o imensa piatra de moara legata de gat - traumele parintilor care au nevoie de vindecare.

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

cristi_2003 spune:

simali - eu nu am incercat, si nici nu zic ca ar fi bine. mie mi s-a intamplat. pana nu l-am avut pe el in brate nici nu mi-am dat seama cat de damaged sunt.

evident ca incerc sa imi rezolv problemele in afara copilului, fara sa il implic pe el.

simali spune:

cristi - si eu am fost in aceeasi situatie.

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice

accept92 spune:

Vindecarea nu vine prin intermediul copilului, ea vine din interiorul parintelui. Faptul ca esti un bun parinte nu pune o presiune pe copil. Esti un bun parinte, iubesti, respecti, oferi un sprijin...insa este imposibil sa nu faci comparatie cu parintii tai. Toti parintii o fac...insa cei care au fost abuzati au un motiv de a se considera o aschie sarita departe departe de trunchi (daca au sarit evident). Si asta ajuta la cresterea respectului de sine, la ruperea definitiva de parinti...caci de asta are nevoie un adult fost copil abuzat. Nu are nevoie sa ierte, nu are nevoie sa uite...ci are nevoie sa stie ca trecutul nu predispune la nimic (desi se spune ca violenta naste violenta) si ca de fapt avem viata in mainile noastre. Copilul abuzat este crescut in ideea ca viata sa e controlata de parinti, ca faptul ca nu a fost dorit (de exemplu) conteaza, este o parte din el. Gresit...este doar problema parintelui pusa abuziv in carca copilului la o varsta la care acesta nu are mecanismele necesare pentru a se apara impotriva abuzului psihologic! Si ce daca nu a fost dorit...asta nu il defineste pe un om in nici un fel.

Nu numai medicii pot vindeca, metodele de vindecare s-au descoperit prin observarea celor care s-au vindecat singuri. Aia le-au inventat, nu psihologii. Nu spun ca ar face rau o terapie, nicidecum. Insa nu are puterea pe care o are omul asta in interiorul sau. Terapia nu are o finalitate previzibila, nu are de unde sa stie terapeutul ca te-ai vindecat sau nu, ca sa-ti zica...unda verde...poti sa faci un copil, te-ai facut bine.

Iar oameni nepotriviti a fi parinti sunt o gramada si intre cei neabuzati. As spune ca sansele sunt egale. Trecutul unui om nu predispune decat daca acesta se lasa purtat de el ca de val. Dar daca are putina coloana vertebrala, daca isi pune niste intrebari, daca se analizeaza, daca sufera fara a se interioriza, atunci omul o poate lua pe orice drum doreste. Si din moment ce isi pune intrebari legate de cum va fi el ca parinte trag concluzia ca isi doreste sa fie un parinte bun. Si nu vad nici o piedica in calea sa. Raspunsul la intrebarea "Oare ce fel de parinte voi fi eu in viitor?" nu si-l poate da nimeni, nici Freud nu si l-ar fi putut da inainte de a fi parinte. Dar indoiala celor din jur nu poate fi decat o piedica, mai ales indoiala celor care conteaza in viata ta, nu a noastra aici pe forum...asta e intr-adevar inofensiva si binevenita ca opinie.