NU TE MAI IUBESC! COMPROMIS SAU ADIO?

conchita spune:

Balanta si Nelia, multumesc.

Lorina, eu nu stiu unde si de ce e vina in iubire. mintea mea nu poate pricepe de ce e cineva vinovat ca nu mai iubeste? inseamna, prin extindere, ca ar avea vreun merit cand iubeste, ceea ce e absurd dupa neuronul meu. vina intervine la capitolul fapte: ok, nu mai iubesti, dar ce faci in cazul asta? tradezi - ok, aici abia intervine vinovatia. abuzezi - iarasi bifam vinovatie. lovesti, furi, gonesti, etc, toate astea sunt manifestari ale ne-iubirii de care ne facem vinovati. dar lipsa de iubire nu poate fi nici influentata, nici reparata, nici imputata, nici nimic. e un dar si e magic, scapa intelegerii lumii asteia, desi pe ea ne bazam existenta intreaga. a fost cineva in stare vreodata sa defineasca dragostea? nu. dar sa o simta? - toata suflarea umana.

relatiile le poti repara si poti lucra la ele, daca vrei. dar nu te poti forta sa iubesti. argumentul principal (al meu, deci subiectiv) e ca nu iubim in functie de merite; iar daca da, inseamna ca nu iubim, ci doar ne atasam din perspectiva unor nevoi egocentriste: e muncitor, e bun, e destept, are umor, face sex grozav, imi aduce flori, bla bla. iubirea autentica e neconditionata de caracteristicile unei persoane. nu alegem sa iubim pe cineva, in schimb putem alege al naibii de bine daca ne legam de persoana iubita in caz ca avem semnale cu duiumul ca nu ne potrivim sau sentimentul nu e reciproc.

mai exista si pasiunea fata de o persoana, care iarasi nu e iubire. si cand dispare pasiunea, ni se pare ca a disparut iubirea, care nici nu era acolo macar. pasiunea e ca swine flu, vine cu febre si cazut la pat si halucinatii si cand trece te simti de parca ai iesit de la ospiciu, slava domnului ca vindecat.

dupa cum se vede, io ma consider specialista in ce NU e iubirea :-)), dar ce este iubirea cred ca numai Dumnezeu stie si sper s-o aflam si noi pe lumea ailalta. ca aici avem doar umbre de iubire pe care le fugarim cu limba scoasa si ne aruncam viata si fiinta la cos de dragul a ceea ce nu cunoastem si nu intelegem. am cunoscut si am inteles in paradisul pe care l-am parasit din cauza aceleiasi slabiciuni care ne macina acum viata - iarba vecinului e intotdeauna mai breaza.

lorinaoo1 spune:

Conchita da, cred ca nu m-am exprimat prea clar. Asa e, nu poate exista vina in a iubi, dar exista vina pe care o traiesti, e sentimentul de cuplabilitate a celui care primeste replica "nu te mai iubesc". Deseori apare intrebarea "ce nu am facut?" sau "eu unde am gresit?" pt ca eu inca sunt convinsa ca iubirea aceea de la inceput trebuie ingrijita. Eu nu visez la o iubire eterna care se sustine prin ea insasi, care pur si simplu exista si dureaza. Nici iubirea pt Dumnezeu nu simti ca o mai ai daca nu te ingrijesti de cele dumnezeiesti, nu? Si cum spuneam in mesajul meu, iubirea trebuie aratata. Sau eu asa simt, eu una am nevoie de manifestari ale iubirii - de grija partenerului, de gesturi tandre, caldura, intelegere, toleranta atunci cand am probleme (de serviciu sau altele. Eu una asa recunosc iubirea. Altfel as trai intr-o continua nesiguranta, intrebandu-ma daca ma mai iubeste sau nu.
Adica, da, eu ma refer si la manifestarile dragostei, ca doar asa ne putem da seama ca suntem iubiti. Altfel, cum spunea cineva pe o pagina anterioara, nu am putea gasi instrumentul care sa masoare dragostea sau sa o "citeasca". Fara niste semne ca suntem iubiti, ca iubim, simtim ca iubirea moare. Poate e un miracol iubirea, poate ca suna paradoxal sa spui ca iubirea moare. Dar atunci cand simti ca ea nu mai este, o simti "citind" niste semne, niste manifestari. Voi deja ati facut asta, ati incercat sa vedeti ce nu este iubirea, cum recunoasteti asta, sau cum recunoasteti ca nu mai iubiti. Corect? Daca iubirea e eterna, atunci nu trebuie decat sa ii cautam sau esenta si nu tine decat de noi sa o "reinviem". Concret... cum iti dai seama ca persoana de langa tine te mai iubeste daca aceasta nu comunica, nu discuta despre sentimentele proprii, nu face gesturi de tandrete, nu se implica in viata de familie cu tot sufletul, iti reproseaza mereu cate ceva, e mereu nemultumit si nu are un cuvant de sprijin pt tine atunci cand ai nevoie? Nu stii. De fapt toate astea sunt semne pt faptul ca nu te mai iubeste. Ceva se intampla... Si totusi cateva discutii pot reaprinde acel suflu minunat de la inceput, il poti face constient de faptul ca undeva greseste si ca ai nevoie de mai mult. E foarte usor sa te pierzi pe tine si sa pierzi si iubirea celui cu care traiesti lasandu-te coplesit/ coplesita de grijile zilnice, de problemele de la serviciu, de problemele create de copil/ copii. E foarte usor sa ajungi alta persoana, uitand de tine. Dar poti, la un moment dat, sa-ti ajuti partenera/ partenerul sa constientizeze ca se petrece o schimbare. Stiu ca pare ca asta inseamna a tine cu dintii de ceva ce nu mai exista. De fapt cred ca inca nu m-am facut inteleasa, pt ca nici eu nu sunt experta in ale iubirii. Inca mai lupt pe baricadele ei.

balanta spune:

lorina, ce spui tu ca manifestari ale iubirii, eu l-as simti ca atasament... e ceea ce exista acum intre mine si sotul meu, un atasament profund si o prietenie trainica in care nu mai exista viata sexuala de 6 ani si nici dorinte comune...dar ne purtam de grija unul altuia si ne respectam foarte mult...deci traiesc in siguranta, dar lipseste motivatia de a fi spontana, vesela si "indragostita".

Exact pe acelasi motiv pe care l-ai spus tu, de lipsa de grija sa moara iubirea, un fel de capitulare la "netoleranta" faptului ca sunt atat de multe nepotriviri dupa ce dispare pasiunea si datorita faptului ca ne-am schimbat fiecare.

Putem atat de degajat sa "comunicam" despre sentimentele noastre fara sa ne ranim reciproc incat am putut discuta si aspectul vietii noastre sexuale in care fiecare a recunoscut ca nu il mai doreste pe celalalt...asa ca ar trebui sa ma mai gandesc ce tip de "comunicare" e potrivita intr-o relatie...cred ca adevarul gol golut duce la indepartare.

oricum,asa cum am mai spus tine de structura interioara...am o prietena, tot 48 de ani are si ea...avem aceleasi studii...aceeasi deschidere spre nou, dar ea mi-a spus ca niciodata nu a simtit nevoia sa ofere iubire dar nici sa primeasca atat timp cat "nevoile primare" i-au fost satisfacute : sa nu aibe instabilitate financiara, sa fie plimbata sa nu aibe prea multa gospodarie de facut, ma rog si alte cateva....eu asa eram moarta de mult...ea nu intelege zbuciumul meu, eu nu inteleg pasivitatea ei de viata...ea sta in acelasi serviciu de ani...eu la cativa ani , macar 10, am schimbat meseria, am schimbat cate ceva in viata mea atunci cand am simtit ca nu mai gasesc satisfactie...cam asa cred ca se intampla si in casnicii...

Luna1 spune:

Casandra si daca totusi partenerul tau nu e (inca) indragostit de altcineva, ci efectiv simte ca nu te mai iubeste? Consideram marturisirea un strigat de ajutor? Oare nu vrea el sa spuna "nu mai SIMT, te rog fa ceva, trebuie sa ne salvam casnicia".

Am fost candva intr-o relatie de durata unde totul era "perfect" insa fad. Au trecut anii si m-am gasit intr-o zi lipsita de sentimente pentru partenerul meu. Cum ziceam totul era ideal, nimic in neregula, dar...nu simteam nimic. M-am speriat, m-am panicat, mi-a fost frica pentru ca totul era perfect si nu doream sa se termine, insa ma uitam la el si in locul lui putea fi oricine. S-a terminat cateva luni mai tarziu.

In esenta mie cel mai frica imi este de evolutia separata a doi parteneri. Cum zicea Lorina, iubirea o intretii, ok totul frumos in teorie, in realitate am vazut destule cazuri de parteneri care evolueaza separat, se regasesc peste ani total diferiti, cu interese diferite, cu drumuri in viata separate. Si atunci iubirea moare oricat ai udat-o.

Eu am un stil personal de viata alert, evoluez (zic eu) cam rapid, pe cand sotul meu este mai "slow". Ne iubim inca, nu pasional prin asternuturi, ci calm la umbra casniciei si planurilor de viitor. Momentan am invatat sa "pun frana", sa ascult ritmul lui, iar cand doresc sa "evoluez" sa-l trag dupa mine. Ma intreb frecvent insa, cand va obosi? Cand va zice "stop, simt ca n-am timp sa ma bucur de prezent ca tu esti deja in viitor!". Sau poate voi zice eu intr-o zi "m-am saturat sa te astept, vreau sa fug!". Acum ne iubim si ma tem, cand il simt obosit incetinesc ritmul. E o spaima care ma urmareste frecvent. Nu vreau sa devin neinteresanta, nu vreau sa devin lipsita de umor, nu vreau sa ma pierd in cotidian, si totusi deseori ne regasim agitati si depasiti de viata de zi cu zi.

Mamica de stelute Cosmin (30 iulie 2001) si Adelise (11 august 2007)

lorinaoo1 spune:

Balanta inteleg foarte bine ce spui. De fapt tot ce am scris a fost si ca sa-mi clarific niste framantari, niste ganduri. Nu am facut-o ca sa va contrazic sau sa va simtiti dezaprobate . Doar ca e atat de complexa problema asta cu iubitul sau neiubitul ca pana la urma facem alegeri diferite fiecare.
Ca sa raspund la problema pusa de Bilancia - inca nu stiu ce decizie as lua. Teoretic, daca as avea luxul de a trai dupa principiile pe care mi le-am cladit o viata, as spune adio unui om care marturiseste ca nu ma mai iubeste (e la fel de rau ca marturisirea unei infidelitati). Pentru ca intr-o relatie in care nu mai ai satisfactii nu poti decat sa te negi pe tine ca fiinta, ca identitate. Te macini usor si te trezesti la un moment dat ca ai facut atatea compromisuri incat iti este sila de tine. Sex de convenienta nu as face nici in ruptul capului. Si eu sunt o fire mai pasionala, mai plina de viata care se simte in siguranta numai cand se simte iubita.

Si ce mult ma regasesc in afirmatia ta "dar lipseste motivatia de a fi spontana, vesela si "indragostita""... Si tot ramane o intrebare: cum imi dau seama daca mai exista iubire intre noi? Si pana la urma daca iubirea nu e pasiune, atasamentul si dependenta nu au de-a face cu iubirea, cam cati dintre noi sunt norocosi sa se laude ca iubesc cu adevarat?

Luna1 spune:

Balanta nu-ti cunosc toata povestea. Am o intrebare insa pentru ca tu spui ca v-ati instrainat sufleteste datorita evolutiei separate. Daca in viata ta sau a lui ar aparea dragostea, daca tu te-ai indragosti de altcineva, sau el de o EA, unde ar sta relatia dintre voi? V-ati desparti? Ati ramane impreuna?

Mamica de stelute Cosmin (30 iulie 2001) si Adelise (11 august 2007)

lorinaoo1 spune:

Lunito asa e, dar pana moare vreau sa stiu ca am luptat sa fac ceva, nu pot sta cu mainile in san, singuratatea pentru mine sau pentru unii e mai inspaimantatoare. Trebuie sa lupt sa reinvii ce-a fost odata. Daca nu obtin niciun rezultat atunci intervine dilema pe care a propus-o spre rezolvare Bilancia. Raman cu el sau plec?
Iar spaima de care vorbesti cred ca ne urmareste pe toate, noi, femeile. Oare pe ei nu-i urmareste?

Luna1 spune:

Lorina pe al meu nu-l urmareste sigur. Am discutat cu el si mi-a zis ca asa sunt eu, "panicoasa" ca el ma va iubi o viata, ca fara mine lumea e...asa si pe dincolo, ma intelegi. Dar vezi tu el nu intelege ca noi femeile invatam din trecut, i-am explicat ca inaintea mea el a mai iubit tot "pe vecie" si uite ca nu a fost sa fie.

Cu intretinerea florii din suflet numita iubire sunt total de acord, uite zilele trecute m-am surprins in fiecare zi ca fiind o "acritura" seara, vin de la servici, stresata cu Craciunul, rupta de oboseala, in tabloul asta iti imaginezi cum ma gasea sotul. Aseara am facut un efort, am ras si am glumit, am fost zgubilitica, am fost eu de alta data, si a fost asa cum trebuie, si n-a fost fals, sau greu, doar m-am sustras stresului de zi cu zi, si mi-m amintit de ce il iubesc.

Mamica de stelute Cosmin (30 iulie 2001) si Adelise (11 august 2007)

lorinaoo1 spune:

Uite, vezi, de asta nu-i inteleg eu pe barbati Noi suntem asa , ei sunt asa si sa mai avem pretentia ca noi sa fim intelese . Ce comedie, nu? Ne alergam (bantuim) unii pe altii in speranta sau cu iluzia ca traim fericirea. Si uite si o intrebare adiacenta la cea cu iubirea: cum stim ce e fericirea? Se leaga ombilical de iubire? Unii vor spune ca nu. Pentru unii e normal sa fii fericit daca iubesti sau esti iubit, pt altii fericirea e altceva... Of, ce gaura neagra in capsorul meu

Uite, o sa incerc sa fac ce ai facut tu aseara. Am inceput cu niste muzica buna...

Luna1 spune:

Sa raspund si eu la intrebarea din titlu: nu stiu daca as spune adio sau as ramane langa el. Presupunand ca inca ne respectam, ca nu ne mahalagim (nu mi-e stilul), si ca nu as putea, material vorbind, sa le mentin stilul de viata copiilor probabil am ramane impreuna, asta sa vrea si el normal. Insa nu stiu cat as rezista, eu sunt o persoana cu o nevoie acuta de manifestari in ale iubirii.

Lorina fericirea e diferita pentru fiecare. Pentru mine fericirea, desi un cliseu, inseamna sa imi amintesc frecvent ce familie reusita am, sanatatea lor, faptul ca sunt iubita, ca am un acoperis deasupra capului. Insa multumirea de sine e total diferita, sunt fericita constant atat timp cat cele de mai sus raman neschimbate, insa multumirea de sine... mereu evoluez cum spuneam, mereu doresc ceva, mai mult, nu neaparat de ordin material (desi si asta) ci si de ordin spiritual.

Mamica de stelute Cosmin (30 iulie 2001) si Adelise (11 august 2007)