NU TE MAI IUBESC! COMPROMIS SAU ADIO?
Raspunsuri - Pagina 8
conchita spune:
iubirea nu dispare, din simplul motiv ca e in noi si nu are nici o legatura cu celalalt. sentimentele sunt ale noastre si sunt eterne, in timp ce obiectele pasiunii se pot schimba si nu din vina noastra sau a obiectelor pasiunii.
prin analogie, imaginati-va o calatorie cu trenul. prin geam se perinda cu viteza copaci, cladiri, peisaje, oameni. ni se opreste privirea, printr-un miracol, numai si numai asupra anumitor imagini trecatoare, doar dupa alea intoarcem capul pe fereastra, incercand sa le retinem pe retina. pentru un copac cu flori mai cu motz, poate ne dam jos la prima halta si poate ne urcam la loc in tren dupa enspe ani, dar iubirea e tot in noi, sursa nu e obiectul pasiunii.
eu nu subscriu la ce zice buflea, pentru simplu motiv ca in sablonul asta al varstei nu incapem toti. e ca si cum ai spune ca niste parinti de 25 de ani care descopera ca s-au casatorit fara sa se potriveasca sunt iresponsabili daca aleg sa divorteze, in timp ce niste parinti de 40 de ani, sa zicem, ar trebui sa se simta obligati de etatea care este sa NU divorteze pentru ca oricum si-au trait traiul, si-au mancat malaiul, si ce dragoste mai viseaza ei la varsta respectiva?
una, ca si-un parinte tanar poate fi extrem de responsabil si ca tocmai faptul ca isi prioriteaza copiii pe primul plan ar trebui, in anumite situatii, sa duca exact spre divort; a doua, ca varsta nu te face intelept, ba pe unii chiar ii prosteste, mai ales daca se si ajuta singuri printr-o viata de desfrau, abuz, alcoolism, cate si mai cate. ideea e ca exista tot atatea raspunsuri pentru cate cazuri individuale sunt, si anume miliarde si miliarde. ideea de solutia minune sau explicatia universala e frectie la picior de lemn, uneori pe post de auto-sugestie cand iti irosesti viata intr-o relatie inexistenta, ca, vezi doamne, am o varsta, imi prioritez copiii, deci ce sa zic intelepciune maxima ca raman intr-un mariaj de fatzada - ce invata copiii din asta si unde e "sacrificiul" si cum sunt ei "prioritatea"? doar ca au mai multe jucarii (familia are mai multi bani in 2), dar le lipseste modelul existential al onestitatii fata de sine. eu asa gandesc. si nu-s la tinerete. si mai gandesc ca am dreptul la fericire personala si ca dragostea, atata vreme cat imi apartine, nu va disparea nici cu divortul, nici cu primul rid, nici daca vine buldozerul peste. iar copilul meu mi-e prioritate absoluta.
si am mai observat ceva, ca am cazut si eu in capcana asta la inceput - cand esti in situatie, ti se pare cumva confortabil si linistitor daca gasesti (ca doar le cauti cu lumanarea) teorii generalizatoare, care sa-ti demonstreze ca esecul personal era inevitabil, caci uite statisticile, vecina, articolul din revista cutare, etc. dar nu asta e adevarul si nu in generalizari sta pacea inimii si a constiintei. eu sunt eu, nu sunt un numar statistic si nu mi se aplica nici o regula, caci nu exista nici o regula. nevoia de reguli denota o slabiciune personala, sper ca de moment, un refugiu in acarul paun - cauza e in afara, li se intampla tuturor, deci nu eu sau partenerul suntem de "vina". dimpotriva, adevarul este exact pe dos. si greseala capitala sta in momentul alegerii partenerului: 1. cunoastere de sine lipsa, cunoasterea partenerului asisderea; 2. educatie matrimoniala zero; 3. prejudecati cat cuprinde despre ce ar trebui sa fie o relatie (si-aici media are vina majora si noi ca ne uitam la filme siropoase cam mult); 4. capacitatea de a comunica direct, corect, onest - parazitata de 1,2 si 3.
danielatt spune:
Si acest punct de vedere este corect.
Intr-adevar, nu exista o reteta, asa cum spuneam si eu, fiecare judeca si actioneaza in functie de multe lucruri, plecand chiar de la cunoasterea de sine, pattern-uri s.a.m.d.
Pana la urma, eu cred ca fiecare va actiona sau se va reactiona intr-o relatie, in functie de absolut toate elementele constitutive acelui cuplu si mai ales in functie de un anumit grad de egoism care, ar trebui sa recunoastem ca il avem fiecare dintre noi.
balanta spune:
conchita...cum apari tu....imi luminezi ziua....sa stii ca te iubesc!
am citit multe carti de psihologie practica...si inca citesc...si voi mai citi...m-am convins...e vorba de om...de structura si nu de legi si reguli universal valabile...fac si eu ca Osho...noi stam impreuna, oamenii, ca de fapt e mai comod...
sunt o fire pasionala, viata mea mi-ar place sa fie ca o poveste, sunt capabila sa o creez si sa o pastrez asa...si pot iubi...dar da, nu pot accepta tranformarea iubirii in prietenie si respect...chiar daca asta e realitatea...
ne zbatem toti si nu vrem sa acceptam ca de fapt iubirea in sine chiar noi o ducem pierzaniei, pt ca in viata de zi cu zi alergam dupa atatea obiective incat e greu sa le atingem pe toate...asa ca de la caz la caz, vrem iubire, vrem o casa, vrem copil, vrem sa nu ramanem singure, vrem sa avansam profesional, vrem sa nu fim inselate, vrem sa aratam bine... e clar ca nu se pot toate...
citeam o carte cu cele sapte rezervoare ale iubirii...nu-mi aduc aminte bine...iubirea de sine, iubirea fata de aproape, iubirea fata de copii, iubirea fata de viata,iubirea fata de dumnezeu, iubirea fata de partener si sigur mai era una si nu stiu daca chiar asa expuse.
Ecilibrul exista cand aceste rezervoare sunt toate pline. Cand incepe unul sa se goleasca incepem involutar sa dorim sa il umplem ca sa ne intoarcem la acel echilibru.
Pana la urma Octavia Paler avea dreptate: viata ne e data sa o traim si nu sa o gandim...sunt adepta momentului pana la urma....gonim ca nebunii dupa o forma concreta de stabilitate( sa zicem familia) de frica singuratatii la tinerete, la batranete. Frica de singuratate ne da totul peste cap...vrem un sot de frica singuratatii..vrem copii de frica singuratatii la batranete...nu conteaza cum parcurgem acest drum cu sau fara iubire...si descoperim ca ajungem tot siguri, ca nici nu o mai prindem ca murim...
nu mai sunt tanara, da nici batrana...nu regret nimic in viata...am iubit si am fost iubita...dar nu vesnic pe aceeasi persoana si nu de aceeasi persoana...e aproape incredilbil, cu toti am ramas prietena si le port o anume duiosie indiferent de momentul despartirii...si cu toti am pastrat oarecum legatura...regret doar ca nu am stiu la timp sa-mi constat structura si ca nu ma incadrez in tiparul traditional.
Chiar nu stim sa traim...am descoperit prea tarziu ca egoismul nu e un defect...chiar trebuie sa ne iubim pe noi insine mai mult decat orice.
nelia spune:
Conchita, ! Asta e data in care imi esti draga... Asa este, ai dreptate. Teoria lui Buflea este valabila in ceea ce am scris eu nu la categoriile de virsta, ci la faptul ca oamenii constientizeaza lipsa iubirii atunci cind intilnesc un sentiment adevarat... pina atunci traiesc in cupluri pentru ca e mai comod asa. Iubirea nu tine de virsta, parerea mea este ca poti sa te indragostesti si la 50 la fel de bine, ba chiar mult mai grav
, ca si la 25.
Tu spui ca iubirea este in noi, ca sentimentele sint ale noastre si eu sint de acord. Poate ca barbatul pe care l-am iubit a disparut din peisaj, desi mi-am rupt gitul intorcind capul dupa el din tren si am si coborit intr-o halta... tot degeaba. Dar sentimentul avut in mine pentru el nu a disparut odata cu el, nu l-a putut lua cu el, asa cum si-a luat lucrurile. Si eu merg si mai departe, daca acest sentiment puternic de iubire este real, el nu va disparea niciodata. Se poate transforma odata cu fiinta ta (nu in prietenie sau altceva!!!), dar nu dispare.
Pasiunea inflacarata cu care a venit insotit dispare in timp, mai ales daca persoana dispare fizic din viata ta, e la sute de km distanta... dar sentimentul, odata avut, ramine in noi toata viata. Pasiunea si sexul sint altceva, sint stari, nu sentimente... Bineinteles ca daca aceste stari coexista cu sentimentul de iubire, atunci l-ai prins pe D-zeu de picior, dar acestea nu au cum sa dureze pentru ca nu tin de sentimentul in sine.
Parerea mea este ca iubirea cintata de poeti, ridicata in slavi de scriitori si de filozofi, odata intilnita, nu are cum sa dispara.Doar sentimentele placute avute pentru cineva si care au fost confundate cu iubirea, in lipsa acesteia, dispar sau nu mai ajung, sufletul tau avind nevoie de mult mai mult ca sa fie linistit si implinit. Si in acel moment hotarasti: ramii sau pleci si cauti ceea ce-ti lipseste. Numai ca eu cred ca iubirea nu o poti gasi, ea vine singura la tine. Poti gasi un alt barbat sau o alta femeie, pentru care sa nutresti alte sentimente placute, care fiind proaspete iti dau senzatia ca iubesti din nou... dar iubesti cu adevarat prin hazard, nu prin cautare. Asa ca, ramii acolo unde esti, cu sentimentele vechi si gasesti solutii sa supravietuiesti, pleci cu riscul singuratatii, la fel, cautind solutii de supravietuire... sau ai noroc si chiar te indragostesti cu adevarat!
Unora li se intimpla de foarte tineri, altora li se intimpla la 30, altora li se intimpla cind nu se mai asteptau si cind viata lor parea construita si batuta in cuie... dar eu cred ca atunci cind ti se intimpla trebuie sa o traiesti din plin (cu orice risc) pentru ca este un sentiment unic, minunat si divin!
bilancia spune:
EXISTA O FORTA SECRETA IN FIECARE DIN NOI, UNICA CARE STIE SA AIBE GRIJA DE NOI CU ADEVARAT......DARUINDU NE NEASTEPTATE ATACURI DE FERICIRE...................TREBUIE DOAR SA AVEM INCREDERE IN EA!
vreau sa urez tuturor CRACIUN FERICIT !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
escu spune:
Asadar "nu te mai iubesc, compromis sau adio?" suntem de acord ca adio este solutia. Problema vine atunci cand numai tu realizezi ca viata ti-e goala, ca iubirea iti lipseste. Partenerul este ok, poate chiar te iubeste. Cum faci sa nu-l ranesti? Ceea ce tu vei simti ca o eliberare, el o poate resimti ca o drama.
balanta spune:
...cum e?...ca atunci cand moare cineva...ramane un gol imens pe care nu ai cum sa-l umpli...chiar daca se inchide rana...golul ramane ca o "bula". Dar...unii traiesc bine merci si fara atata "iubire"...sau sigur ea capata alte aspecte la unii si pt trai asa...e vorba de majoritate...restul...suflete ratacite
casandra spune:
In cele mai multe dezacorduri conjugale, se afla o slabiciune spirituala. Dar cine nu are slabiciuni spirituale?
Numai daca ar fi sa ne gandim la Petru, piatra pe care a fost zidita biserica. Parea Petru slab? Nu prea, mocnea de iubire pentru Hristos. A fost sincer cand I-a declarat dragoste netarmuita si s-a declarat dornic sa il uremeze oriunde? A fost, iar Domnul i-a spus ca nu stie ce spune, ca pana in zori se va lepada de 3 ori. Si asa a fost. Slabiciunea a biruit, nu a rezistat tentatiei. A realizat tradarea, l-a durut sufletul, s-a cait, si-a pastrat nadejdea in suflet.
Asta e o forma de a supravietui tradarii, cand tu esti tradatorul, de a depasi piatra de incercare, de a te sti vinovat, dar a continua sa traiesti, schimbandu-ti viata, lucrand la indreptarea slabiciunii care te-a biruit candva.
Dumnezeu a continuat sa il iubeasca pe Petru, i-a vazut sufletul pocait si l-a intarit.
Dar exista si o alta forma de tradare, tradarea lui Iuda. Si Iuda a realizat tradarea, si pe el l-a durut sufletul, s-a dus sa inapoieze banii pentru care Il vanduse, a crezut ca poate indrepta singur greseala. S-a bazat prea mult pe el, a deznadajduit si si-a luat viata, a refuzat darul vietii, nu s-a putut ierta, nu a crezut ca slabiciunea lui poate fi biruita.
Greseala e omeneasca, daca si Apostolii, cei care au primit har peste har, au fost biruiti, ce sa mai zici de ceilalti. Dar sa ai grija sa nu fii Iuda pana la capat. Sa crezi ca te poti indrepta, sa faci distinctia dintre tradare si tradator. Sa nu il condamni pe tradator, ci doar tradarea.
lorinaoo1 spune:
Chiar interesant subiect si frumos dezbatut. Acuma, eu nu sunt nici tanara, nici trecuta. Dar stiu un lucru cu siguranta: o iubire trebuie intretinuta. E adevarat ca fugim dupa multe obiective, avem prea multe prioritati, prea multe teluri, ne lasam prada uneori iluziilor de vanzare, dar iubirea trebuie sa fie ca o floare pe care trebuie sa o ingrijesti zilnic. Trebuie sa depui un efort si pentru asa ceva, poate nu de la inceput (atractia fizica poate dura pana la un an, e dovedit stiintific), dar dupa 3-4 ani deja intervine rutina, obisnuinta, dependenta. Asa ca daca iubirea unuia moare e pt ca floarea de care va spuneam nu a fost udata. Odata cu evolutia unei persoane, se schimba si modalitatile de intretinere a iubirii, dar in principal e vorba de ceea ce stim cu totii sa facem: sa comunicam, sa radem impreuna, sa ne deconectam la o plimbare, la un dans, la o baie calda cu lumanari, sa spunem cuvinte frumoase celui cu care vietuim. Stiu, in teorie e frumos, e usor, in practica insa... mai ramanem si repetenti (poate si eu sunt una dintre ei). Sa nu va asteptati ca dupa un an, 4-5 luni de nepasare fata de celalalt pt ca sunt alte prioritati, relatia dintre cei doi sa fie mirifica, iar in intimitate totul sa fie pasional ca focul de paie. Nu, trebuie sa muncim pt toate frumusetile alea de povesti pe care ni le serveste literatura pe tava. Asta este descoperirea pe care trebuie sa o faca fiecare: iubirea e si ea o munca, presupune efort in doi.
Cand partenerul sau partenera de viata iti spune "nu te mai iubesc" e firesc sa te intrebi ce poti face sa fie bine. Asta dupa ce treci, probabil, peste blocaj, suferinta provocata de afirmatia cu pricina. Cert e ca daca se ajunge la asa ceva nu este un singur vinovat, ci sunt doi. Prin gesturi minore de care nu ne dam seama fie crestem iubirea dintre noi, fie o erodam zi de zi. Ce e drept comunicarea sau, mai degraba lipsa ei, ne aduce in astfel de situatii.
Sa plec sau sa accept un compromis? Aici nu stiu daca depinde atat de mult de varsta, cat mai mult de constructia interioara a fiecaruia, de bagajul cultural si social pe care il are. Fiecare decide ce e mai bine pentru sine. Daca intervine si un copil sau mai multi, deja totul tine de puterea psihica a mamei. Daca mama are puterea sa duca in carca acel compromis, e bine pt copil sa creasca cu ambii parinti alaturi. Dar ce se intampla in cazurile in care mama nu are ceasta putere si nemultumirile sau frustrarile ei se materializeaza in depresii profunde, iritabilitatea sa afectand echilibrul copiilor? Atunci nu cred ca mai este spre binele copilului/ a copiilor sa resimta urmele compromisului dintre parinti.
Am scris toate astea in mare parte din experienta. Poate candva va voi povesti si cazul meu. Nu pot sa spun acum decat ca, copil fiind, as fi vrut ca parintii mei sa se desparta, as fi fost o persoana mai deschisa si mai optimista, cu mai putine sertarase neclasate.
Pana una, alta, ma prinde Craciunul pe forum... Va urez un Craciun fara dileme si cu cei dragi alaturi
casandra spune:
lorina, in practica, atunci cand ti se spune "nu te mai iubesc", se intampla pentru ca altcuiva, acelasi/aceeasi care te "fericeste" pe tine cu o astfel de marturisire, ii declara iubire. Tot ce poti sa faci e sa accepti acest lucru, ca de reparat nu mai ai ce repara.