NU TE MAI IUBESC! COMPROMIS SAU ADIO?

bilancia spune:

nu m am putut abtine sa nu ti dau un 10 BUFLEA,
ai resumat foarte bine.............din pacate e atat de tarziu pt unii...........

escu spune:

Mi-a placut ce a scris Buflea. As mai adauga ceva, un ceva care vine cu varsta. Dupa ce te-ai concentrat pe copii si i-ai vazut pe picioarele lor, compromisul facut pentru ei nu-si mai are rostul. Abia atunci realizezi ca viata-i scurta, ca poate nu mai ai mult de trait si ca este pentru ultima data cand iti mai poti da o sansa la fericire. Poate ca iti gasesti omul care sa te faca sa te simti implinit, poate nu, dar daca nu incerci n-ai sa stii niciodata.
Nu bilancia, nu e tarziu pentru nimeni, problema este sa ai puterea depasesti inertia si convenientele.

ruxij spune:

Si mie mi-a placut f. mult ce a spus buflea! Nu as fi putut scrie mai bine!

danielatt spune:

Pai bine, si atunci cum ar fi mai bine? sa accepti un "nu te mai iubesc" si implicit inghiti acest compromis, cu toate suferintele respective, si iti continui o viata in doi perfect goala? Pentru ca eu inca il mai iubesc?
Dar eu, eu ce fac cu viata mea? ce fac cu suferintele si cu frustrarile mele?

Asta ar fi ideea?
Eu cred ca depinde tare mult de fiecare element al ecuatiei, de constructia interioara, de constructia celuilat, de obisnuita, de confortul unui cuplu de..multe lucruri.
Este complicat si mai cred ca nimeni nu poate emite o "reteta" a rezolvarii acestei ecuatii.

Acepti ori ba....nu este in viata doar alb/negru.

buflea spune:

Pai cand nu sunt copii implicati, faci totul ca sa-ti fie viata cat mai buna ca doar NUMAI pentru tine traiesti.
Cand sunt copii la mijloc - aici intervin prioritatile fiecaruia - unii pun copiii mai presus de confortul lor sentimental / material si prefera sa stea intr-o relatie calma si inerta dar goala afectiv. Eu cred ca cei ce aleg aceasta solutie, isi balanseaza bagajul sentimental cu copiii - sigur nu e acelasi lucru, dar este un echilibru care functioneaza si aduce si satisfactii.
Altii pun mai mare pret pe binele interior al parintelui, cu teoria ca un parinte "sanatos" ofera mai mult copiilor decat un parinte "bolnav" afectiv.

Oricum o dam, unde dragoste nu e, cineva sufera (spune Marin Preda-ul din mine ) ... si realitatea este ca dragoste eterna pentru si de la aceeasi persoana nu exista, asa ca in loc sa visam dupa cai verzi pe pe pereti, mai bine ne gendim la cum sa supravietuim.
P.S. Intotdeauna trebuie sa existe un plan B

casandra spune:

De cate ori nu am auzit ca occidentalii au putut sa se dezvolte, sa aiba cultura, muzica, arhitectura, catedrale, civilizatie si cate si mai cate pentru ca au avut stabilitate, nu s-au batut cu turcii, cum ne-am batut noi, care in loc de catedrale, civilizatie,..., am acumulat frustrari, amaraciune si saracie. Asta e! Bunastarea, dezvoltarea apare pe fondul stabilitatii. Acum nu ne mai batem cu turcii, ci intre noi, ne destabilizam singuri, alergand dupa himere, lupta pentru tara, lupta de clasa s-a mutat la lupta din dormitor.

E greu, e foarte greu. Una e sa fii singur, alta e sa fii obisnuit sa iti imparti viata cu cineva anume. Si cand acela dispare, totul se schimba, modul in care privesti lumea, cum te simti tu intre oameni, cum iti percepi trairile. Despartirea e ca moartea. Supravietuiesti unei despartiri cum supravietuiesti mortii cuiva apropriat, trecand printr-o durere sfasietoare, cu sufletul sfaramat in mii de bucati, care poate se aduna cumva in altceva decat a fost la inceput.

escu spune:

Despartirea a doi oameni care nu se mai iubesc nu este o tragedie. Numai mentalitatile noastre blocate in convenienta ne fac sa le percepem asa. Despartirea in cazul asta este doar un nou inceput. Nimeni nu moare, nimeni nu-i bolnav... Ne oferim doar sansa sa fim fericiti. Ce-i atat de rau in asta? Eu as da chiar o petrecere cu toti prietenii daca nu as sti ca nu sunt privita de ei cu mila. Mi-ar place sa zica "ma bucur pentru tine", nu "vai, saraca, a ramas singura"

casandra spune:

escu, teoria e teorie, practica e altceva. Ai trecut printr-o despartire dupa n-spe ani de trai in comun, in care au fost si zile bune si mai putin bune, dar pe care le-ai impartit, dupa puteri, cu altcineva, si apoi, brusc, sa te trezesti complet singura? Asta nu are legatura cu iubirea sau cu mentalitatile. Se spune ca divortul este este cel mai traumatic eveniment, ca intensitate a trairii, dupa moartea cuiva drag, indiferent de cat de fericiti sau nefericiti au fost cei doi impreuna. Casatoria e de aur la inceput, de plumb mai apoi si de fier cand o desfaci. Nu se desface usor si nu iesi din ea zburdand inocent.

Acum referitor la iubire, cum de poate o iubire sa dispara? iubirea dispare din lume cand e transformata in ceva lipsit de importanta si valorile sunt inlocuite cu sisteme de constrangeri sociale, dar nu exista nici o posibilitate umana formala de verificare si incercare a calitatii iubirii, a duratei si profunzimii sale.

nelia spune:

Casandra, nici eu nu inteleg cum poate o iubire sa dispara... se transforma pentru ca si oamenii se transforma, se maturizeaza pentru ca si oamenii se maturizeaza... dar cum poate sa dispara un sentiment atit de maret!?! Poate pentru ca nu a fost niciodata asa ceva, poate pentru ca am pus pe cineva pe locul gol, care astepta iubire, l-am indolatrizat, l-am inconjurat cu o aura pe care nu o avea in realitate... si am numit asta iubire!?! Un sentiment adevarat, profund, puternic de iubire nu are cum sa dispara, a aparut acolo cu un motiv, daca dispare ori nu a fost, ori ca fost inlocuit cu altul mult mai adevarat, mult mai profund si mult mai puternic.

Si aici inclin sa-i dau dreptate lui Buflea in analiza ei, probabil ca numai atunci cind apare un sentiment adevarat ne dam seama cit de putin era cel pe care il credeam iubire adevarata sau numai cind apare un sentiment mai puternic decit ce avem in noi, ne dam seama ca ce aveam nu ne este suficient.

danielatt spune:

Ma pasioneaza acest subiect si mai ales modul calm si cald in care este discutat.
Drept pentru care, vreau sa felicit participantele la acest subiect.

On topic: pana la urma, la cat am citit (nu numai pe acest site) as vrea sa spun ca si o concluzie a mea care de fapt nu este a mea, insa buflea a reusit sa sintetizeze exact esenta :"... si realitatea este ca dragoste eterna pentru si de la aceeasi persoana nu exista, asa ca in loc sa visam dupa cai verzi pe pe pereti, mai bine ne gendim la cum sa supravietuim."

Pana la urma, uitandu-ma si la parintii mei si la parintii celor din jur, tind sa cred ca orice dragoste, pana la urma dispare sau in cel mai fericit caz se transforma.
Astfel, viata in doi devine sau ar trebui sa devina o rutina. Care, cine si cum se regaseste..deja nu mai conteaza. La o anumita varsta si o anumita maturitate, mod de a judeca viata, perceptiile vis-a-vis de ea, ne fac sa judecam altfel viata in doi.
In momentul in care in mod tacit cuplul decide sa mearga inainte intr-un mod sau altul, sa supravietuiasca..eu cred ca asta este esential.