Sacrificiu sau implinire?
Raspunsuri - Pagina 3
ilse spune:
Eu am 3. Uneori mi se pare ca niciunul nu e compatibil cu personalitatea mea
, dar imi trece repede si-mi creste pipota in mine cand vad 
piratii blonzi prin casa si-mi zic ca aia din statistica lui Mindy: -I want it all.
Adica la mijlocul anilor mei 20 cand incepea sa se dezechilibreze balanta spre varsta filosofica de 30 am simtit asa o "chemare" de genul: my god, trebuie, vreau, sunt nebuna dupa copii
...dar asa brusc, va zic sincer pana atunci si cand mergeam cu avionul wow mi se parea crima sa aud un bebe plangand, ma tortura imaginea cu femei insarcinate
, mi se parea ca gata dup-aia nu o sa mai fiu femeie ever
si alte d-astea.
Ei bine nici cand am fost insarcinata si a inceput sa se vada "baby bump" si tot inca nu realizam, aveam fuste smechere nu de gravida si inca ma cuprindeau...inca ma simteam sexy si asa mai departe, ei bine in ultima luna de sarcina tot aeriana eram, habar n-aveam cu ce se "mananca" nasterea desi aveam nepoti de la surorile mele, va zic, zici ca eram picata de pe luna...nici cand mi-au pus umeda pe piept dupa ce am nascut, nici atunci inca nu realizam
ce inseamna copil-mama...ei bine, cand deja totul a intrat asa intr-o rutina acasa...atunci m-a lovit in moalele capului
, nu puteam dormi noaptea(era prima deh), ca mi-era frica sa nu mai respire, imi venea sa o pup in continuu, nu exista ceva mai frumos si iubit decat ea...ma mir ca al meu a mai ramas cu mine, ca el nu mai conta recunosc.
Zici ca-mi murisera neuronii, am lasat balta vreo 2 ani sa zic asa meseria, intretimp am zis ca vreau mai multi...dar totusi pentru mine chestia cu "implinire" n-a venit de la sine, a crescut in mine...pe la 5-6 luni ai lui ilse efectiv am inceput sa simt cumva ideea de sacrificiu, ma termina dependenta ei de mine, bine eu si alaptam, dar va zic, cand statea al meu vreo 2-3 ore cu ea si eu fugeam in oras...stateam ca "spalata pe creier" la vreo terasa citind o revista glossy si band o cafea uitandu-ma la oameni pe strada...eram terminata, ma gandeam la casa ca la o inchisoare si in acelasi timp daca vedeam vreun obraz de copil pe strada imi venea sa ma duc sa-l pup pe rotunjimea aia si brusc vroiam la ilse...vai ce o fi facand a mea, etc.
La mine, "sacrificiul" si "implinirea" nu stiu merg cumva mana in mana, dar nu pot sa zic ca nu le simt, evident nu grav, ceva de genul "sacrificiu=tortura", dar cumva 'sacrificiu=limitarea unor libertati"...da...asta o simt uneori de ce sa ma mint singura, insa eu i-am vrut, stiam cam ce implica asta, insa va zic eu de la teoria si povestile celorlalti pana la realitatea ta care te izbeste brusc e o mare diferenta.
eu si 3 banditi: ilse(1.01.2004), sven(1.01.2006) si thor(1.07.2008)
anangel_lexi spune:
Eu dintotdeauna am iubit copiii, stiam de copil ca pentru mine, pe primul plan va fi intotdeauna familia. Mi-am dorit copilul inca dinainte de a sti cu cine il voi face. Bineinteles ca pana sa apara nu prea aveam habar cu ce se mananca, ziceam eu ca daca am lucrat cu copii, gata, ma pricep. Eee, cand a intrat gagalicea mica in viata noastra, s-au schimbat lucrurile radical. Si acum mai rad cu sotul meu amintindu-mi de prima noapte cu fetita mea, la maternitate, cand pe la 10 seara, domnisoara a produs primul kk. Era impachetata ca o sarmaluta iar eu eram asa de emotionata si de timorata incat nici sa-i desfac scutecul nu reuseam. Imi tremurau mainile de mama-mama, mi-era frica sa o tin, sa o ridic sa nu cumva sa-i fac rau. De disperare l-am sunat pe sot sa vina de acasa sa ma ajute s-o schimb. Am folosit peste 15 servetele umede plus ca am murdarit tot ce se putea murdari in jur. Dar pana la urma am reusit.
Maria e categoric cea mai mare realizare a mea, nu regret niciun minut ca am luat decizia de a o avea. Sigur ca sunt multe renuntari, in 3 ani de zile nu stiu daca am vazut 3-4 filme la cinema impreuna cu sotul, concedii nu am mai avut doar noi 2 ci numai in 3. Dar nici nu as concepe concediul fara copilul meu, nu as putea sa ma bucur pe deplin de acel concediu, as sta tot timpul cu grija "oare Mariuta o fi bine?". Exista legaturi fff puternice intre noi 3, Maria nu poate sta fara niciunul din noi, daca e doar cu mine ii simte lipsa tatalui ei iar daca e doar cu el, intreaba mereu de mine, vrea sa vorbim la telefon, etc. Imi este fff greu pentru ca asa cum spunea cineva inainte, eu sunt o fire destul de calma, statica, linistita, iar Maria e exact opusul. Totusi nu simt ca suntem incompatibile, nu stiu, imi doresc enorm sa devin cea mai buna prietena a fiicei mele. Sper sa si reusesc. Am avut si eu momente de genul "Doamne, cine m-a pus...?" dar astea sunt refulari atunci cand te simti epuizat, extenuat, si nu am spus-o niciodata de fata cu copilul, doar am gandit-o uneori.
Acum, cand trec printr-o perioada extrem de grea, o iau in brate in fiecare seara si ii multumesc ca exista, caci fara ea nu as fi reusit sa rezist la toate problemele care ma macina acum.
Am si eu frustrarile si sentimentele mele de vinovatie. In primul rand pentru ca a trebuit sa reincep serviciul cand ea avea 2 luni jumate si desi am lasat-o pe cele mai bune maini posibil (cu sotul meu) voi regreta toata viata ca am ratat cele mai frumoase momente cu ea. In al doilea rand ma simt vinovata ca deseori, obosita si stresata fiind, ma enervez pe ea, uneori ridic glasul, ca dupa aceea sa ma simt oribil, s-o iau in brate si sa-mi cer iertare...
Concluzia: in cazul meu balanta inclina mai mult spre implinire decat spre sacrificiu.
de 
Maria Cornelia (20.09.2006)
Din ce in ce mai mare
Si primele perlute
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">Vesnic cu Emma in suflet
PENTRU SEBI
szivarvany spune:
Eu nu resimt sacrificiile. Adica acum, cand fi`mea are deja 5 ani, putem face atat de multe lucruri impreuna ... altfel era cand nu dormeam noptile si nu mai stiam sa leg doua cuvinte decat daca erau despre diversificare si pampersi Insa nici atunci nu sacrificam nimic, din momentul in care mi-am dorit acest copil mi-am asumat riscurile si am luat totul ca atare, m-am mulat dupa programul ei si cu asta basta.
-------
Daria & felina fioroasa GIULIA(2004 08 16) & 
Sela
-------
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">Port in suflet povestea licuriciului Emma
"Stelele care cad nu pier,
Stelele care cad se duc pe un alt cer"
NU RAMANE INDIFERENT !
AJUTA-L PE BOGDAN SA VADA !
rrox3 spune:
Felul in care ne raportam la copii, la idea de a avea copii, felul in care ni-i dorim sau nu, excesul sau lipsa, toate astea spun mult despre copilaria noastra. Am fost sau nu copii doriti, am fost iubiti cu adevarat de niste parinti reali si autentici in relatia cu noi si intre ei?
Toate astea sunt decizii luate la o varsta foarte mica si fac parte din scenariul de viata al fiecareia dintre noi.
Parentingul nu este instictiv. Nu ne nastem cu instictul asta. E ceva ce invatam de la cei ce ne cresc, fara macar sa constientizam ca facem asta. Prin copiere sau opozitie.
Si da, orice copil simte exact cat de dorit a fost si cat este de iubit si acceptat asa cum este. La orice varsta. Si asta ii va determina mult din comportamentul ulterior.
Recomand cu caldura o terapie, introspectie si suport, tuturor mamelor care nu reusesc sa relationeze OK cu copilul lor. Se vor cunoaste mai bine, se vor simti mai bine si beneficiul va fi si al lor si al copilului. Fiindca nu noi am ales cum am fost intampinate si crescute de parintii nostrii. Nu e vina nimanui. Doar ca uneori ne lipseste ceva pentru a fi mame suficient de bune si implinite si avem nevoie de ajutor. Si suntem datoare sa-l cautam. 
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)
ralu_t spune:
cred ca v-ar placea sa citi urmatorul articol:
http://www.maternologia.ro/2008/11/11/lang_frcomment-devient-on-mere-lang_frlang_rocum-devenim-mamelang_ro/
si tot la articole gasiti unul si despre "cum devenim tatici" la fel de interesant
ralu- de bebe albastru
tudor 15.05.2008
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=72e131407d80530203c592" target="_blank">montaj tudor
i believe in miracles...povestea noastra
carmen1967 spune:
Buna,
marea majoritate a mamelor au exprimat atat de frumos ce inseamna meseria de "mama" . Tuturor - un buchet de !!! Copiii sunt pana la urma ratiunea pentru care traim, nu ?
Dar asta nu inseamna ca in viata nu sunt momente in care iti suna "foarte cunoscut" acele vorbe ... :cine-i are,sa si-i creasca, cine nu, sa nu-i doreasca!!! .... Dar repet, astea sunt doar simple momente.
Din momentul in care ai un copil clar viata ti se schimba! Si totul devine un "melange" de sacrificiu si implinire ! Depinde de noi, cum dozam proportiile ,asa vom vedea pe ce parte a "baricadei" ne situam!
eu_logoped spune:
tot cititnd mesajele voastre imi vin in cap alt fel de mamici...mamicile de copii cu deficiente...de ele ce mai ziceti? au dreptul sa se planga si sa considere maternitatea o corvoada?
stiu ca se spune ca Dumnezeu iti da numai cat poti duce, dar unii parintii parca ar trebui sa arate ca niste uriasi in aceste conditii...
Andreea
sorana spune:
Alexia - eu am trecut prim ambele stari ca sa zic asa. Tu zici ca unele persoane o simt ca pe un sacrificiu si alte persoane ca pe o implinire. Acum, ca e copilul mare si m-am adaptat, mai e cum mai e. Dar in primii 3-4 ani oscilam intre cele doua sentimente. Evident ca veneam obosita moarta si ma lua fi-mea de noua la distractie si ca dupa vreo 2 ani incepusem sa simt diverse lipsuri (ca exemplu stiu ca avea fi-mea 1 an cand le spuneam colegilor ca tot ce-mi doresc pe lume e sa fac o baie ... faceam doar dusuri foarte scurte din lipsa de timp .... o baie era un vis frumos). Nu am vazut NICI UN teatru timp de 6 ani!. Eu, care nu ratam nici o piesa dintr-o stagiune. Nu am citit nicio carte timp de 4-5 ani! Eu, care citeam 3 cartie deodata. Si multe, multe alte chestii.
Pe de alta parte avea lungi perioade in care eram multumita de viata mea, de copilul meu, implinita pe toate planurile ca sa zic asa.
Apoi urma o perioada de depresie cand vroiam si eu la coafor ... dura vreo luna - doua izbuteam sa ajung la coafor si urma o perioada buna de cateva luni
Si in general daca ma plangeam o faceam doar prietenilor buni convinsa ca ma inteleg, nu ca ma judeca
Repet nu mai am oscilatii de-astea si nu le mai am de cativa ani. Dupa ce copilul a trecut de 5 ani nu o mai simt ca pe o privare de libertate ca sa zic asa . Mai ales ca merge cu mine la coafor si se tunde mai "cool" decat mine, ca mergem impreuna la concert si ma rog, ca o pot lua pe oriunde dupa mine. Si o ora cat zac eu in baie ma lasa in pace si se uita la tv sau joaca un joc la pc.
Dar cand era copilul mic eram un mix de diverse sentimente, inlusiv cel de vinovatie ca nu sunt cu ea si ma tin de cariera dar si ca nu fac fata la job din lipsa de somn ...
Sorana si Monica (7 ani)
malla spune:
Am asteptat sa vina copilul pe lume - cu tot sufletul. De cand eram fetita imi doream sa am copilul meu si numai al meu. Recunosc ca inainte sa raman insarcinata nu stiam de toate atributiunile de mamica care implicau aceasta "functie onorifica". Le-am invatat pe parcurs si inca sunt deschisa la orice este nou si imi bate la usa.
Adevarul este ca sa fii mamica nu inseamna sa iti continui acelasi stil de viata ca pana la aparitia copilului.
Trebuie sa faci sacrificii fie ca iti place, fie ca nu. Aceasta inseamna implicare. Dar tot ceea ce faci - faci pentru minunea care o ai si care nu are pret. In numele copilului si pentru el - ai puterea sa faci orice, nu?
Noua ne-a fost foarte greu, caci nu ne-a ajutat nimeni, parintii sunt tare departe de noi si l-am carat pe copil dupa noi peste tot.
Apoi ca fiecare familie am intampinat probleme - la greu.
Faptul ca il avem pe Andrei - este o putere imensa pt noi, asa simtim ca putem lupta si merge prin focul de zi cu zi. Pentru el facem tot. Asa ca sacrificiul care il facem este numit cam dur sacrificiu, pt ca vine de la sine si este cu dragoste si bucurie.
Pentru mamicile care au copii cu probleme, - Dumnezeu sa le de-a putere si multa binecuvantare. Nu as putea sa am nici o urma de judecata fata de ele.
Sunt niste mamici extraordinare, niste mame in adevaratul sens al cuvantului. Ma gandesc uneori la ele, oare eu as putea sa fac fata aceastei dureri pe care o simt ele cand isi privesc copilul? Sincera sa fiu cand vad un copil pe strada sau la tv care are probleme, ma trec lacrimile, poate am dezvoltat o sensibilitate exagerata de cand am pierdut doua sarcini, nu stiu...
Andrei si Adriana
silvia_d spune:
Neata
Pentru mine e si si ...ma refer la libertatea de dinainte si dupa copil;numai ca putem integra si copilul in aceasta libertate;putem merge cu el peste tot,la muzee,in vizite,la prieteni,la munte,in concediu,etc...si tot eu plecam in aceste calatorii cu teama n suflet ca stefan nu se va adapta,ii va fi greu,etc...nicidecum,in toate concediile a fost super ok,a dormit si a mancat ca acasa:)
va urez succes in activitatea de parinti,