Sa ma duc la nebuni?

anangel_lexi spune:

Sunshine, ma recunosc in 90% din descrierea ta si chiar ma gandeam sa merg la un psiholog. Eu eram o fire foarte calma pana de curand dar recunosc ca de la o vreme tip la copil dupa care mi se rupe sufletul ca am facut asta, in fond e doar un copil si se comporta ca atare. Si eu lucrez, de la 8 pana la 17, fetita mea pare a fi de aceeasi varsta cu copilasul tau, e o bomba de energie, nu sta o secunda, si seara cand vin acasa ma ia in primire. Singura diferenta e ca la sot nu prea tip dar ii reprosez cate in luna si in stele si-mi dau seama ca sunt exagerata. Vorba ta, nu stiu cum ma mai suporta. Si eu ma trezesc noaptea, fie ca Maria viseaza urat, fie ca vrea lapte, apa, etc, sau pur si simplu vrea sa vada ca sunt acolo.
Iau Sedatif PC 2 pastile pe zi, amandoua odata si am simtit ceva ameliorari dar nu semnificative.
Am sa incerc sa urmez si eu sfaturile lui Marius, caruia ii multumesc mult pentru postare! Intr-adevar la capitolul miscare stau dezastruos, am o munca statica si in rest pe unde am de mers, merg cu masina.

de Maria Cornelia (20.09.2006)
Din ce in ce mai mare
Si primele perlute
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">Vesnic cu Emma in suflet
PENTRU SEBI

Sunshine_me spune:

Fetelor va multumesc mult pentru sprijin.

Anangel intr-adevar nu stiu daca exista o pastila minune. O sa incerc si eu cu sportul sa fac ceva, poate reusesc macar 20 de minute pe zi...

Ariel saru`mana de sfat; sunt constienta ca nu e tocmai in regula comportamentul mamei. Nici nu stiu cum am ajuns la situatia de a sta ea cu copilul. Noi de fapt cautam o gradinita particulara, apoi am realizat ca nu prea ne-ar ajunge banii..a venit si " criza" asta...
Mama e pensionara si ne-a spus ca decat sa stea o straina cu copilul mai bine sta ea... Teoretic avea dreptate...si sincer am sperat din suflet ca se va purta altfel cu nepotul, ca va avea ceva mai multa rabdare, ca de, bunicii cica sunt aia care rasfata nepotii.

Sta de vreo sase luni cu el si n-am vazut ceva semnale ca s-ar intampla lucruri foarte grave. Comportamentul lui e k, nu s-a schimbat prea mult fata de cand stateam eu cu el.
Doar ca mama are un stil al ei de a vorbi, de a jigni...si cateodata piticul o imita in tot. Ma trezesc cu el ca spune in parc sau lui tati " prostule", doar asa de amuzament si cu zambetul pe buze.
Atunci incercam sa-i explicam ca nu e frumos sa vorbeasca asa si el repede " si bunica a vorbit urat.." Si-i spunem ca bunica greseste, ca o sa invete si ea sa vorbeasca cum trebuie, si ca poate sa-i spuna si el cum se vorbeste...
Nu o data l-am auzit corectand-o la diverse chestii . Sunt asa de mandra de el, am impresia ca intelege atat de bine situatia...

Are insa si zile cand ma gandesc ca nu-i place deloc sa stea cu mama: cum a fost cea de azi de exemplu:
S-a trezit o data cu noi ( la 6.30 era in picioare) sa nu cumva sa ne rateze... Intra in baie cu tati cand se barbiereste, sta pe langa noi pana ne pregatim.
Azi cand i-am zis mamei sa-i pregateasca laptele s-a intristat atat atat de tare si a zis scurt ca nu o vrea pe bunica , ca vrea sa faca mami laptele...In fine m-am dus, i l-am facut eu, i l-am dat sa-l bea.
In timpul asta mama tot comenta ca" vaai, iar te-au rasfatat ai tai in week-endul asta, iar nu ma mai inteleg cu tine..." " Ce, a i vrea sa stai cu mami si cu tati? Daaa, sigur ca ai vrea dar uite ca nu se poate, ca trebuie sa stai cu mine.."
Imi venea sa-i pun ceva in gura sa taca.
Am intarziat si la servici azi , pana i-am explicat ce si cum piticului, pana i-am zis mamei sa taca fiindca nu-l ajuta cu nimic daca vorbeste asa...
Oricum am plecat tare trista dimineata. Mai tarziua am sunat si era mai bine, se juca in parc.
In dimineti ca astea ma gandesc ca nu se mai poate asa si ca nu-i place copilului sa stea cu mama, ca trebuie sa fac ceva, sa-l duc la gradinita.
Ariel, am sunat la gradinitele din jur, de stat , chiar si la una de pe Fagetului care are o grupa Waldorf si mi-au spus sa revin prin septembrie fiindca acum teoretic grupele sunt full, poate nu vin chiar toti copii...
Mai astept un pic pana atunci, nu mai e mult.

Ufff ce m-am mai intins...dar observ ca-mi face tare bine sa scriu aici totul parca ma mai "luminez" putin

Dorsilia uite floricele de la mine. Imi place mult cum vorbesti, incerc sa lucrez la filosofia asta poate se mai schimba ceva la creieras.

carolinah spune:

Eu cred ca din momentul in care ai lua copilul din bratele mamei tale (care tie ti-a chinuit copilaria) ai fi mai senina! Acum te apasa constiinta pt ca stii ca lui nu ii este bine. Plus ca trebuie sa inghiti toate mizeriile pe care ti le toarna mama in cap, si cu recunostinta ca, deh, iti creste copilul!!!

Ca atare muta-l la o gradinita. E mare, il vor primi si va dobandi si imunitate! Plus ca va progresa si din alte puncte de vedere si te vei intelege mai bine cu el.

Pana atunci insa, daca copilul iese in parc zilnic cu mama (si ulterior la gradinita), nu vad nevoia de a mai iesi seara cu el in parc. Mai bine petreceti 1 ora de calitate impreuna la joaca/citit etc si apoi faceti treburile casei impreuna cu el, il implici si responsabilizezi, astfel incat atunci cand il bagi in pat la ora 9 sa fie totul gata! Si uite asa ai si tu timp pt tine si sot si relatia voastra inca 2 ore in fiecare seara. Fireste in w/e e altceva!

Si daca pustiul se scoala in fiecare noapte (si eu l-as dezvata de asta, dar, din pacate, nu merge de azi pe maine), va sculati o noapte tu, o noapte sotul, ca nu-i numai copilul tau! Ca atare, macar o noapte din 2 poti dormi 7 ore neintrerupt, ceea ce aduce liniste in suflet si-n simtiri!

rrox3 spune:

Sunshine in primul rand te felicit pentru ca iti dai seama ca ai o problema si pentru deschiderea cu care o abordezi aici, pe forum.
Marius ti-a descris bine functionarea, dar nu acolo vei gasi schimbarea. Desi sfaturile cu sportul, somnul si ceva timp doar pentru tine sunt foarte bune. Dar nu suficiente.
Tu reactionezi atat de rapid, prevezi ce va urma si calculezi rapid toate variantele, te deranjeaza lentoarea celorlalti si nu te poti relaxa. Asa e. Dar o faci pentru ca tu esti mereu in priza, pe pozitii, atenta si baricadata bine, gata sa te aperi de orice. Fiindca te simti mereu amenintata, desi, rational, nu ai avea de ce. Si fiindca nu ai incredere decat in tine. Si totul trebuie sa fie alb sau negru, clar, cu tine, sau impotriva ta. Si toate astea sunt in subconstientul tau, si tot acolo e muuuulta furie adunata, din copilarie.
E adevarat ca acum esti adult, perfect capabil sa iti controlezi comportamentul, dar nu vei reusi mare lucru prin autocenzura si nici cu suplimente alimentare. Fiindca subconstientul nu poate fi cenzurat si nu are nevoie de vitamine.
Imi asum riscul de a spune lucruri ce pot parea total aiurea celor care nu au cunostiinte de psihoterapie. Dar sunt adevarate.
Odata ajunsa la parintii tai, dupa cum povestesti, ti-ai trait restul copilariei intr-un climat de continua nesiguranta. Nu te puteai baza pe nimeni sa te apere, sa te sustina, sa fie acolo cand ai nevoie de el. Te simteai permanent in pericol. Si atunci, fireste, copilul care ai fost, a tras niste concluzii despre el, despre lume si despre ceilalti. Si si-a format niste credinte dupa care functioneaza si in prezent. El nu a aflat ca ai crescut si nu mai esti in pericol. Continua sa se teama si, mai ales, sa fie furios. Da, in subconstientul tau e o fetita care se teme de lume si e furioasa pe lume.
Probabil ca ai si o stima de sine foarte scazuta. Crezi ca nu esti buna decat daca performezi, daca faci totul perfect. Probabil asa ai incercat si sa-ti faci parintii sa te iubeasca...

Faptul ca acum esti cumva obligata de imprejurari sa-ti lasi copilul cu mama te face sa te comporti asa de rau. Furia ii e adresata ei, dar tu o blochezi, nu o manifesti. Si atunci rabufneste la orice fac ceilalti. Fiindca e prea multa si fiindca a ajuns la suprafata, chiar sub planul constientei. Fa ceva si scapa de aranjamentul asta cu mama. Du copilul la gradinita. Ii va fi mult mai bine decat cu mama ta.

Sper ca am scris suficient de inteligibil. Sunt multe de spus. Daca e nevoie clarific pe ici pe colo.



Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Revin. Am citit mai sus ceva de genul: copilaria asa a fost, nu mai putem schimba nimic. Si trebuie sa rectific.
E adevarat, nu mai putem schimba faptele, dar putem schimba cum ne raportam noi la ele. Ne putem schimba credintele dobandite in copilarie, credinte care ne faulteaza functionarea ca adulti. Putem regla relatiile cu parintii, ii putem pune acolo unde le e locul. Ne putem vindeca sufletul si putem ajunge sa traim in armonie cu subconstientul nostru. Nu mai e nevoie sa ne epuizam in conflicte interioare, cand constientul trage hais si subconstientul cea. Si diferenta e imensa. Merita efortul.

Sunshine nu ai nevoie de neurolog. Am vazut ca ai scris pe undeva ceva de un neurolog... Un psihoterapeut bun (verificat!) ti-ar fi de mare folos. Iti spun din proprie experienta.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

danadc spune:

Sunshine, si eu ma recunosc partial in descrierea ta, partial in a altor fete!

Eu incerc sa ma stapanesc, fapt care nu indeparteaza cauzele, dar care incet incet are efecte benefice asupra consmumului nervos.

Mi-am propus sa nu mai fiu atat de meticuloasa si nici atat de dura cu mine. Daca simt ca nu mai pot, las trebuile si fac o mica pauza. O jumatate de ora, un sfert de ora. Imi propun sa nu ma enervez fiindca gata montata orice lucru care nu se deruleaza conform asteptarilor ma face si mai nervoasa si mai enervanta. De fapt am observat ca trebuie sa fiu mai toleranta, mai diplomata si mai narcisista. Fiindca am constata ca uitasem de mine. Eram un robot, care uitase ca e uman.

Am inteles ca exista mai multe moduri de a trai, mai multe stiluri de viata si ca nici unul nu este varianta perfecta.

Daca privesc lucrurile, sa nu zic problemele, mai detasata, este un plus. Daca imi fac griji, aceasta nu rezolva si nu contribuie cu nimic la rezolvarea lor, ci la "innebunirea" mea. Ceea ce ne propunem sa facem nu tine numai de noi, ci si de ceilalti, de imprejurari, de sansa asa ca incerc sa-mi fac treaba mea.

Dorsilia spune:

hello

nu stiu cat de on topic mai sunt daca o sa scriu ce scriu dar in ultimul an am invatat si chiar internalizat totusi ceva ce credeam ca invatasem mai demult dar nu era asa, si anume despre trecut: se stie foarte bine ca creierul are tendinta de a pastra amintirile cele mai placute la suprafata, este o chestie menita sa ne asigure confortul deci sanatatea mentala oarecum....ei bine eu m-am incapatanat multa vreme sa scormonesc si sa ma las dominata chiar de amintirile neplacute. Ceea ce nu mi-a facut decat si mai mult rau si m-a destabilizat si vulnerabilizat si mai mult. Cand am lasat sa se perinde prin minte amintirile placute si ideile pozitive fata de trecut si de cei din trecutul meu, brusc am simtit o usurare in suflet. Am inceput sa ma "racoresc" la minte. Sa gandesc mai limpede. Sa-mi dau seama ca nimeni nu m-a agresat cu buna stiinta, intentionat, ci am inteles ca asa au reusit persoanele respective sa faca fata greutatilor vietii, ca m-au protejat cum au stiut, cum au putut, ca si-au dat silinta insa asa au fost conditiile. Au facut niste alegeri care mie nu prea mi-au priit insa nu pot eu sa stabilesc acum daca puteau sa aleaga altceva, poate ca au ales ce s-a putut, ce i-a dus capul. Iar asta nu pot judeca eu acum. Nu eu am fost in pielea lor. Asa cum nici copiii mei nu sunt acum in pielea mea cand eu iau niste decizii pentru ei si tot ce pot spera este ca le iau pe cele mai bune. Desigur peste ani poate ei vor considera ca puteam alege mai bine, ca puteam fi un parinte mai bun cine stie? Insa eu ma rog sa-mi dea D-zeu minte sa iau cele mai bune decizii si sa fiu un bun parinte pentru ei acum si cat vor avea nevoie de mine.

Deci vreau sa zic ca trebuie sa incerci sa privesti cu toleranta la cei din jur, la cei din trecut cu care mai ai relatii si in prezent si chiar sa incerci mereu sa iti imbunatatesti relatiile cu ei tocmai fiind bland, vertical si deschis. Nu lasa nici mandria sa ia decizii in locul tau. Nu e vorba sa raspunzi cu intoarcerea obrazului la jigniri, daca ti se aduc. Ci sa-ti pastrezi calmul si omenia in fata lor. Sa fii precum o oglinda. Sa lasi sa se raasfranga tot asupra lor propria lor atitudine pt care nu merita sa-ti pierzi vremea s-o judeci si etichetezi. Nu e treaba ta, pur si simplu. Dar e treaba ta sa te porti frumos si corect. O faci pt tine doar.
Atunci cand esti jignit uneori tendinta fireasca este sa ripostezi. Si de aici se duce naibii totul. Insa daca reusesti sa iti mentii calmul si nu doar un calm mimat ci unul natural, firesc, in vorbe, in gesturi si fapte vei vedea cum cei din jur care iti fac rau, se fastacesc, se fac mici, se rusineaza de atitudinea lor. Poate nu imediat dar in timp vei putea remarca clar ce zic eu. Merita sa vezi asta. Daca te lasi prada nervilor, nevoii instante de a te apara {aici nu ma refer la agresiuni fizice!} vei deschide un canal energetic si te vei simti rapid ca si sleit de energie dupa o confruntare. Poate in primele momente adrenalina va fi destula sa nu remarci insa dupa ce se incheie "runda" vei resimti efectele oboselii, lehamitea etc.
Ce spun eu aici am considerat ca poate fi valabil pentru orice relatie conflictuala. Chiar si in relatia cu micul tau copil. Daca reactionezi cu violenta verbala la o actiune violenta de a lui, verbala sau fizica, ce se intampla atunci? Rezultanta este violenta la puterea a doua....absolut neconstructiv, obositor pt ambele parti. Daca insa la mani****rea copilului {trebuie sa stii sa recunosti diferenta intre un plans cauzat de suferinta reala si un plans fortat de nervi si dorinta de impunere/captare a atentiei ca moft} afisezi o atitudine calma, blanda insa fara sa fii servil in vreun fel, vei obtine o calmare uneori chiar brusca si din partea copilului...Eu am experimentat ambele situatii si e amazing de-a dreptul cat de usor putem pierde contactul cu firescul, cu realitatea, tocmai din cauza nervilor dezlantuiti, a oboselii, a tristetii, a unei ranchiuni mentinute in suflet ani la rand {asta in cazul relatiilor cu adultii din trecut}

Am scris o gramada si nu noutati, sunt sigura ca se stie ce am scris aici, insa trebuie uneori sa "scuturi praful" de pe tine si de pe altii ca sa scoti binele la iveala. Eu asta sper sa fi facut aici.

o zi buna sa avem

ingridnen spune:

sunshine, exact asa sant si eu. Tot timpul am ceva de facut, nu ma pot relaxa deloc :))
Copil super-energic, servici de 9 ore plus inca 2 pe drum, casa, trei caini, un sot care nu se prea implica, nici un fel de ajutoare (mama, soacra )
Concediile sant la fel ca ale tale, trebuie sa ma ocup de copil, sa mai spal vase, uneori si lucrusoare...

Anul acesta m-am odihnit doar cand am fost internata 3 zile in spital

Dar: lucrez la capitolul miscare, in fiecare seara ies cu boxerita in parc si fac ture de lac... de vreo 3 luni incoace.

De sase ani si jumatate duc viata asta ne-relaxanta, nici nu mai sper in vreo schimbare atat de curand :)) poate cand o face fi-miu 16 ani dar pana atunci voi fi in prag de pensie, ca deh, l-am facut tarziu

Ingrid si Cristi 6 ani

rrox3 spune:

Asa merge orice terapie. Intai cobori pana la cele mai dureroase amintiri, le retraiesti si e greu, foarte greu, dar absolut necesar. Fiindca numai asa le poti reinterpreta, intelege si poti scapa de efectele lor in subconstientul tau, integrandu-le. Trebuie sa le aduci in constient si sa le prelucrezi. Numai asa poti schimba credintele si concluziile trase in copilarie cu altele noi, vazute si judecate cu mintea de adult. Dupa aceea incepi sa vezi totul mult mai bine, te relaxezi, simti ca traiesti si esti liber. Abia atunci poti fi tolerant cu adevarat, abia atunci poti ierta eventual. Orice tentativa de iertare fara etapele astea e sortita esecului. Nu-ti poti pacali subconstientul. Va rabufni pe alte cai.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

anamaria spune:

mda... bine ai (am) venit in club!

ma aseman mult cu tine in reactiile nervoase exagerate; si in modul in care aleg sa vorbesc despre aceasta 'problema'
daca vorbesc... ca de multe ori nu vorbesc. si cand vorbesc despre asta, o fac in zeflemea, facand un fel de haz-de-necaz

in puii mei... la naiba!

deci:
sunt la fel de nervoasa, tip la copii aproape din orice - de cele mai multe ori cand se linistesc apele imi dau seama ca nu era asa un capat de tara (ca nu-si fac ordine in camera, ca nu sunt atenti la lectii, ca nu se duc imediat sa faca asta sau aialalta - periat dintzii, spalat, mancat, d-astea...)

la sotz zic ca poate nu urlu chiar fara motiv. cel putin nu asa des cum o patesc cu teroristii. ghinionul este ca si el este destul de iute la nervi. si ne certam des. nu e ceva extrem de tensionat, suntem genul ala de foc care se aprinde si arde la fel de repede. nu tin supararea. nici el. deci nu neaparat fata de el am aceasta problema. desi ar ajuta sa pot sa-mi gasesc calmul.

dar fata de copii am o groaza de remuscari pt cum ma comport.
exact ca mama... din pacate
Edit 1: uneori ma gandesc cu groaza la un scenariu - daca teroristii mei vor creste, se vor casatori si vor avea copii fata de care vor avea aceleasi reactii ca mine?!

stiu ca nu este bine sa dau vina pe trecut, ca trebuie sa-mi asum raspunderea pt ce fac eu. ce a fost a fost.
dar cred - si-o traiesc pe pielea mea - ca mediul in care ai trait alaturi de parinti, in timp ce te formai ca si om (copilarie si adolescenta) conteaza foarte mult in tipul de om care devii, cumva in perioada asta este 'croita' personalitatea, modul de a reactiona in fata evenimentelor vietii.

poate ca gresesc eu si nu caut/ nu gasesc solutia cea mai potrivita...
ma gandesc daca fiind pe un forum de psihologie ne-ar putea ajuta cei de profesie cu sfaturi, eventual poate reusim sa facem un grup de sustinere gen alcoolicii anonimi?! poate ca asa, discutand si impartasindu-ne din experientele noastre, din solutiile bune sau rele pe care le-am incercat, reusim sa ne punem pe linia de plutire.
ma duc sa-mi iau si eu magneziu cu zinc

scuze ca nu am putut sa vin cu solutii... si ca ma folosesc de subiectul deschis de tine ca sa-mi plang si eu de mila.

***************
Edit 2: sa raspund un pic la ce-mi amintesc din chestionarul lui marius...

am 36 de ani.

dorm de obicei bine, ma culc repede dupa ce adorm copiii, in jurul orei 22, maxim 23. ma trezesc la 6.30 spre 7 (cu randul, odata sunt prima eu, odata sotul)

nu sunt o tipa meticuloasa. imi place ordinea, dar daca se poate s-o faca altul (fac curat si ordine bombanind in barba... si nu in mod obsesiv ci asa, cand nu prea mai e loc de 'kestii' prin camera )

daca nu-mi reuseste ceva, de obicei ma resemnez... si ma apuc de altceva
nu am proiecte care nu mi-au reusit. asta daca nu tin cont ca anul asta trebuia sa vindem un apartament ca sa ne rambursam mare parte din credit pt apartamentul cel nou. (dar zic ca nu e cazul sa tinem cont de asta... ca nervoasa sunt de cand ma stiu, mai mult de cand am copil/copii)

concediul in general il petrecem la mare, cu copiii cel putin 1 saptamana, dupa care in functie de buget mergem la munte, sau excursie de cateva zile in diferite zone, sau lasam copiii la bunici si plecam in strainatatzuri (cam rar e drept, si fara perspective acum)
daca ar fi sa gasesc un loc unde sa fie asa liniste si sa nu se intample nimic... nu mi-ar place sa stau singura. dar am fost la portitza, la malu marii si la cort, si nu aveam tv si nici prea multe kestii de facut, decat plaja si baie si pregatirea mesei&stuff, dar in grup fiind nu a fost chiar o corvoada. si au fost unele din cele mai reusite vacante. dar undeva in pustie asa, fie ca ar fi in padure sau in desertul sahara, pt liniste si relax... no way, n-as merge, in nici un caz singura, ca sotul m-ar insoti mai degraba la vedea decat intr-un loc cu liniste

beau 1 cana de ness dimineata, in scop terapeutic in principal pt ca am tensiunea mica si altfel adorm cu capu' pe dosare la job.
nu fumez.

si nu fac nici miscare, cel putin nu in mod regulat, ci doar din cand in.... gand

nu am probleme gen respiratie grea (decat daca am contact cu ceva ce-mi provoaca alegie, ca am sechele de la un astm din copilarie) si nici nu sufar de dureri de cap (nu dese si nici foarte rele, ma mai doare 1 data la... x zile, da nu e ceva de speriat)

nu am un job prea stresant. nici nestresant nu e... undeva pe la mijloc.

am si prieteni si amici, cunostinte si colegi. nu i-as putea cataloga dupa modul in care ar reactiona daca as avea nevoie de ceva. nu prea apelez la ei, ca deocamdata nu am avut nevoie. o vorba buna insa si cu un umar de sprijin gasesc insa sigur printre ei. nu ne vedem des. si nici nu vorbim des. dar legatura este acolo... cel putin eu asa simt.

cam atat...daca am uitat vreo intrebare care era importanta am sa revin!