Emigrarea - generatoare de stress?

blackpanterro spune:

Cand am plecat din Ro in Italia nu am simtit nici un stres, eram singura si eu ma obisnuiesc repede cu locul. Apoi m-am casatorit, l-am nascut pe Aidan iar la plecarea din Italia m-am stresat la maxim.
Cu bebe de 2 luni si cu casa in spinare nu mai e la fel de usor de mutat ca si cand esti singur. In US m-am acomodat imediat, Aidan si el, a fost bine ca am stat la familia sotului, oameni super de treaba, m-au ajutat cu tot ce am avut nevoie.
Apoi la venirea in Germania am suferit enorm. Imi placea tare mult in US si cand am ajuns in Germania am urat totul(desi am fost bucurosi cat locuiam in ITA, cand am aflat ca o sa locuim in DE). Plecasem de la 25 de grade in TX la -10 grade in STR, vedeam totul gri si urat.

Apoi casa inchiriata era departe, 65km, de locul de munca al sotului si el era stresat la maxim cu condusul pe autostrada mereu congestionata.Eu am suferit enorm pt ca satucul in care locuiam avea numai 800 de locuitori si nu am vazut pe nimeni 1 an de zile.Mai vorbeam cu vecinii dar atat.Am si slabit 10 kg anul ala de la depresie, asa am scapat de baby weight, dar nu recomand nimanui "dieta" asta :))

Dupa 1 ani de locuit in satuc, nu am mai suportat si ne-am mutat intr-un oras mare, langa STR si aici e foarte bine, ne-am acomodat imediat si e tare bine sa am prieteni din nou si sotul conduce numai 17km, Aidan merge la gradi germana, are prieteni langa casa si la gradi...

Acum nu mai sunt stresata deloc, suntem in DE de aproape 4 ani si deja cunoastem mersul lucrurilor. Va veni insa vremea sa ne mutam din nou in US si atunci sigur ma voi stresa din nou cu mutatul(acum avem "more stuff" :D), in ce stat ne vom duce, job, Aidan, acomodare la scoala.

Fara copil clar nu as fi avut stres la toate mutarile astea, de aceea cred ca emigrarea poate sa fie sau sa nu fie stresanta.Eu am testat ambele stari :))

Adriana si Aidan - 3 ani
A ticket to hell has never been funnier

"Friendship is like peeing in your pants, everyone can see it but only you can feel its true warmth."

Marox spune:

Eu am zburat cu avionul de cind eram copil, de mai multe ori si nu mi-a fost frica niciodata. Insa incepind cu primul zbor dupa casatorie si instalarea in Franta a inceput sa-mi fie frica. Si nu intelegeam ce am, de ce, de ce tocmai atunci. Intr-o zi am citit o carte unde era prezentat un caz asemanator - cu tip care calatorea foarte mult in interes de serviciu, si caruia nu i-a fost frica de zbor pina cind s-a urcat intr-un avion fiind stresat pe probleme familiale si profesionale.

Pentru mine, primii 2 ani dupa emigrare sint destul de flu, parca a fost o traversare a desertului. Am citit odata o fraza care reprezenta foarte bine starea mea de spirit din vremea aia: "am moralul atit de jos incit si un sarpe ar putea sa ma priveasca in ochi". Eram extrem de complexata, de accentul meu, in special - nici nu aveam curaj sa raspund la telefon. Si in acelasi timp mi-era ciuda pt ca stiam ca nu e asa catastrofal, lumea imi repeta ca e un accent "charmant" si se mira cit de bine cunosc franceza fiind de putin timp in Franta (si dupa ce le explicam ca o stiam de dinainte erau si mai impresionati). Nu aveam chef sa ies din casa, ma simteam la adapost.

Cum am iesit din criza? Am inceput niste cursuri pt care am acceptat sa plec la 350 km de casa si timp de aproape un an mi-am vazut sotul doar in WE-uri. Dar a fost una dintre cele mai bune hotariri pe care le-am luat in viata mea. M-am distrat nemaipomenit, mi-am facut prieteni, am recapatat incredere in mine si viata a redevenit colorata.

pisoi3 spune:

Noi am plecat din tara acum aproape trei ani, cu un bebe de 9 luni si un Matiz. Adaptarea nu a fost grea pentru mine, eu am inceput imediat sa lucrez pentru ca venisem pe contract, m-am adaptat relativ repede, limba deja o stiam foarte bine, nu a fost o problema, plus ca mai fusesem plecata cu burse in strainatate. Singura problema pentru mine a fost adaptarea la clima, o clima ploioasa si umeda, imi amintesc ca primele 6 luni am fost racita aproape tot timpul, cu infectii respiratorii, tuse, oricum, asa de bolnava nu fusesem in viata mea. Stiu ca ma duceam la servici racita, ca nu voiam sa lipsesc si sa las treaba mea altcuiva. Asta a fost singura dificultate, ca sa zic asa. Aaa, da, si eu m-am dereglat hormonal, se pare ca din cauza schimbarii mediului, dar pana la urma a fost ok. Sotul meu a avut mai multe probleme, el nu stia limba foarte bine si socul lingvistic a fost destul de mare pentru el, imi amintesc si acum ce pierdut parea cand auzea franceza in jurul lui (engleza era limba pe care o stia el super bine). Plus ca el nu a lucrat primele 6 luni, apoi si-a gasit si el de lucru. Pentru bebe, ca pentru toti copilasii mititei, nu a fost absolut nicio problema, el s-a adaptat imediat, nu a fost nici bolnavior si nici nu a avut probleme deosebite, a invatat franceza ca prima limba la cresa, desi in casa vorbim romaneste. Sotul meu a invatat si el franceza foarte bine.
Din punct de vedere cultural, ne-au surprins oamenii, amabilitatea lor, deschiderea lor, casierele la supermarket care iti spuneau buna ziua (lucru cu care nu prea eram obisnuiti in Romania), politetea soferilor in trafic, claxoane foarte putine etc. Usor usor, ne-am obisnuit cu toate, cred ca a durat cam 1 an si jumatate pana ne-am adaptat de tot, dar cred ca depinde de fiecare persoana in parte.
Acum nu mai resimtim niciun stres, pot spune chiar ca nu imi mai imaginez viata in alta parte. Romania ramane in sufletul nostru ca fiind tara de unde venim, tara unde avem prieteni, dar nu ne-am mai intoarce sa traim acolo. Am avut si noi o perioada in care ne era dor de casa, cred ca primele 6 luni, pe urma a fost ok.
Sunt convinsa ca in cazul unor persoane care nu cunosc bine limba tarii unde pleaca, stresul este mai mare insa usor usor se va depasi, limba oricum se invata.
Multa bafta la invatat germana si tie si sotului si adaptare usoara!

Avem pui de trei ani si mai vrem inca un

www.helpsonia.com

ADRIANKA spune:

Eu am plecat din Romania in Italia,in 2002, singura, la niste rude de acolo...si am ramas 3 ani si jumatate, timp in care, desi nu eram libera, pentru ca eram o amarata de clandestina(nu aveam documente),au fost anii in care m-am simtit cea mai fericita si, paradoxal,libera...Nu mai vroiam sa ma intorc in Romania deloc, asteptam momentul cand imi voi putea face acte, sa pot munci in regula, nu la negru...
Printr-o ironie a sortii am fost nevoita sa ma intorc in Romania (ce am mai plans.....)si de acolo,l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi devina sot, cipriot...Si iar mutari...de data asta in Cipru...
Ei, aici e durerea mea...inca nu m-am putut adapta pe de-a intregul, nu-mi place deloc, sunt in mijlocul depresiei...Mi se pare prea mica tara asta pentru mine, inca nu conduc, pentru ca imi este frica si ma simt dependenta de sotul meu...Chiar ii ziceam unei prietene..."el imi ofera independenta, dar ce sa fac cu ea??", autobuze nu sunt, decat in sezonul turistic si atunci foarte rar si nu in zonele unde am eu treaba...Trenuri nu exista...Si nici scapare nu-i, ca e doar o mica insula. Obiceiurile sunt asemanatoare alor noastre, dar pana si asta ma enerveaza...Deci si pe mine m-ati prins pe picior de ....stres.

..................................................................................................................................................................................................................
Adriana, mami de Yiannis Alexandros (28.12.2007)

www.flickr.com/photos/30939036@N03" target="_blank">poze cu noi

www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">Povestea unui Licurici
Eu sunt licuriciul, sunt un ciob de stea
si vin cu speranta, luminand mereu calea ta...

desprecopii spune:

Da, nu e chiar simplu sa iti scoti radacinile si sa le pui intr-un pahar de apa, in alta tara, sub alt soare.
Stresul e imens.
Gratie emigrarii am inteles ce inseamna depresia ... in Romania nu credeam ca asa ceva exista. Poate ca acolo este o viata mai trepidanta care nu iti lasa loc de ganduri gri.

va doresc numai bine oriunde ati fi

---

Desprecopii.com - Asa se naste o mare iubire.
iubesc:www.supereva.ro Blog: http://mirelablog.supereva.ro/dblog/

danat spune:

Multumesc pentru raspunsurile de pina acum!
Interesante experientele tuturor si cum percepe fiecare acest stress din acest moment crucial al vietii.
Din pacate, nu a raspuns nici un profesionist intr-ale psihologiei ca sa vedem si o explicatie profi a fenomenului. Mai asteptam!

Si, desigur, sunt curioasa si de alte noi povesti despre experientele voastre de viata de emigrant




Dana mama lu'Radu Stefan(Fecioras de 2003)

"Prietenii sunt aceia care te iubesc chiar si atunci cand te cunosc"

Hobby

cait spune:

Si eu am cunoscut depresia acum 4 ani cand am ajuns aici si in plus am fost bolnava cum nu credeam ca pot fi in viata mea:cu lesin pe strada, in scara blocului, plina de cucuie mereu ca nu stiu cum dar mereu cadeam pe ciment, etc.Problema la mine e ca plecasem din Bucuresti un oras destul de mare si ma regasesc aici intr-o statiune unde vezi lume doar vara si unde autobuzul trece de 2 ore pe zi.Limba o stiam cat de cat dar cum nu aveam masina nimic totul era destul de greu.Incet incet mi-am luat si masina am inceput sa lucrez putin cate putin dar nu ceea ce vroiam am inceput sa mai fac un an de scoala.Oricum unde lucrez acum nu-mi place absolut deloc alte prespective daca raman aici nu vad si din cauza asta intru din nou intr-o deprima grava.
Oricum eu ma gandesc sa ma reintorc in tara daca nu se schimba nimic in situatia actuala.

Cait
Home is where heart is...

monabella spune:

Oh, eu m-am imbolnavit de toate cele in primul an: mi-au cazut plombele (desi le pusesm in tara), mi s-a umflat o masea, am descoprit ca-mi trebuie ochelari, aveam stari proaste, digestie proasta, luam gripa usor... constipatie, depresie pt ca nu aveam prieteni, eram singura, miini rupte din cazaturi etc

chiccutza spune:

eu am venit singura in italia si la inceput imi placea.l-am cunoscut pe sotul meu,ne-am casatorit,si am crezut ca totul va fi bine mereu.
dupa aprox 1 an deja nu mai suportam tara asta.traiesc in depresie de 8 ani.in fiecare zi visez romania.am ajuns de cateva ori la urgenta cu crize de atac de panica.si cateodata plang de una singura si ma gandesc cum e mai bine.sotul meu este italian si nu prea am intelegere din partea lui,fiindca nu concepe ca mie sa-mi fie dor de tara.am ales italia si tre' sa stau aici.si astfel ma simt prizoniera mea.
as scrie mai mult dar mi-au dat lacrimile
pentru toate


MAMA DE FEDE(6 nov. 2001) SI DANI(17 feb.2005)
http://chiccutza.weblog.ro/photoblog/

ADRIANKA spune:

Chiccutza, hai sa facem schimb de tari, eu cat am stat in Italia, nu prea am fost bantuita de depresii legate de tara, mai mult dezamagiri ca nu reuseam sa-mi fac documente si asta imi inducea sentimente negative...ba mai mult, iubesc Italia si m-as intoarce oricand...dar nu pot, caci si eu sunt "prizoniera" mea in Cipru...Fiecare cu "inchisoarea" lui...dar mai vad din experienta fetelor ca trece...cumva. Multa bafta!

..................................................................................................................................................................................................................
Adriana, mami de Yiannis Alexandros (28.12.2007)

www.flickr.com/photos/30939036@N03" target="_blank">poze cu noi

www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">Povestea unui Licurici
Eu sunt licuriciul, sunt un ciob de stea
si vin cu speranta, luminand mereu calea ta...