COMPROMIS--IMPREUNA PENTRU COPII

conchita spune:

era cat pe-aci sa postez si la ce-a zis AB, perdaful tras lui Lalilu ca in loc sa stea acasa ca o mama perfecta, s-a dus sa admire copacii infloriti. nu stiam ca mamele perfecte sunt doar mame, nu si femei. si ca sacrificiul trebuie sa fie chiar suprem si absolut, prin urmare inutil, caci e nerealist, pardon de pleonasm: ingaduitoare cu barbati indiferenti ramasi pe post de soti absenti si fara libido - asta, ultima, in numele calitatii de mama.

nu stiu, dar am impresia ca mai exigente si necrutatoare cu femeile decat femeile insele nu-s nici macar barbatii! toate avem standarde inalte pentru...celelalte! dar aflate intr-o situatie ca asta, pe pariu ca ne piere piuitu' de la shoc si uitam toate teoriile, aka utopiile. sa vad si eu femeia aia viteaza care, in fata minciunii, o accepta surazatoare, fericita, mai ales recunoscatoare (ca mincinosul nu bea, n-o bate, aduce banii acasa si zace inert pe canapea la tembelizor, cu o indiferenta crasa la nevoile ei si brutal cu ea cand si le comunica, via teoriei Hildei)si "independenta" pana la ultima suflare! ca io n-am intalnit-o inca si i-as ridica statuie, basca i-as dona toata colectia mea la Victoria's Secret.

institutia casatoriei se duce pe copca la nivel global, nu numai pe strada Balantei, a lui Lalilu, iar "compromisurile" care se mai fac in continuare in cuplurile clar nefericite (mentiune necesara ca sa nu se simta atinse exceptiile de la regula) sunt carpeli la un sac din care a ramas doar eticheta de el, aia cu orez brun made in republica po****ra a autosugestiei. sacrificiul sufletesc al lui Lalilu NU salveaza pe nimeni, in nici un caz pe copii, aici e sublimul (ca asa isi imagineaza ea, draga de ea, visatoarea), dar si grotescul (ca realitatea e alta).

ilia_99 spune:

lalilu, eu sunt un copil care a crescut alaturi de doi parinti ce nu impartaseau nimic. la ei n-a fost cazul de un "aranjament" discutat si agreat, din cauza unei terte persoane, desi tata a mai avut niste "scapari", zice mama. eu imi amintesc doar, de cind aveam vreo 12 ani, ca aveam o prietena de familie care-i facea ochi dulci, dar nu cred ca a fost nimic mai mult. abia cind eu aveam vreo 25-26 de ani s-a dovedit o aventura de-a lui tata, care a durat destul si l-a si costat destul, financiar vorbind. chiar si atunci mama a zis ca nu divorteaza pt mine... haida, de! pai eu divortasem deja..
sa revin la copilarie: nu i-am vazut niciodata relationind, nu i-am vazut tandri, afectuosi, i-am vazut facind lucrurile la granita corectitudinii, adica mama facea de mincare fiindca tata avusese ulcer, iar tata facea piata s-o ajute pe mama. da' cind venea vorba de muraturi... era o intreaga poveste, in fiecare an.
imposibilitatea lor de a relationa in cuplu i-a facut sa nu stie sa relationeze nici cu mine: adica, am fost tot timpul spalata si curata si mincata si dusa la doctor, dar.. atit! si cind a venit vremea sa-mi iau deciziile singura n-au inteles cum sa ma sustina, ba mai rau mi-au dat in cap, ca nu ma potriveam modelului pe care ei vroiau sa-l urmez.
mai rau.. traind asa, desi fara certuri si violenta - cum spui tu - n-am invatat sa relationez nici eu, ca parte intr-un cuplu. rezultatul: dupa doua relatii incheiate, in cea actuala, care tine de 8 ani si care ai vazut ce pb mi-a adus, n-am stiut sa-i arat sotului meu ca-l iubesc. asta e ultima treaba pe care mi-a spus-o, fara repros, sapt trecuta, ca nu s-a simtit niciodata iubit de mine. dorit, da, dar nu iubit! daca imi dadea o palma nu m-ar fi surprins asa tare...
de atunci ma tot gindesc la asta si.. am realizat ca l-am iubit asa cum am stiut pina acum, cu simtul datoriei, daca vrei. fara sa comunic cu el in mod real, fara sa-i fiu aproape, fara sa intreb, sa caut ce ar vrea, cum ar vrea, ce i-ar fi bine... cum am vazut la parintii mei, pe care acum stiu ca nu dragostea i-a tinut impreuna, ci un "las' ca merge si asa.. parca as vrea altceva, dar e prea complicat, asa ca mai bine nu incerc...si, desigur, stau pt copil"
eu ti-am mai spus ca mie nu mi se pare o solutie buna pt copiii tai, dar nu stiam atunci sa-ti explic asa detaliat de ce. acum stiu ca, mica fiind, as fi avut nevoie de alte valori si alte exemple.
cred acum, dupa ce am crescut asa si dupa ce mi-am luat singura deciziile mai tirziu, cu toata trauma pe care a suferit-o fata mea, care incepe sa se vindece, observ, ca un divort e, mai mereu, o forma de onestitate: fata de tine, fata de celalalt si fata de copii. desi e al naibii de dureros..

ilia_99 spune:

conchita si balanta, va pup cu drag!

lalilu, iti mai vind un pont: fii-mea mi-a dat o mostra de putere care m-a lasat masca, pt 9 ani jumate. la serbarea de sf de an, ta-su .. (mare surpriza!) n-a venit. eu ramasesem la mare cu baietii, unde fusese si ea, asa ca pe mine m-a scuzat. dar pe el... insa stii ce mi-a zis la tel cind i-am spus ca-mi pare rau c-a dezamagit-o. "n-are nimic, mami!" nu era blazare, nu era resemnare, era putere in glasul ei. si mi-au dat lacrimile, fiindca cred ca va stii sa lupte mai tirziu pt ea, pt ce vrea ea!
si mai cred ca daca ta-su ar fi fost un parinte mai bun pt ea - cum spui ca e sotul tau pt copii - trauma ei ar fi fost mult mai mica. asa insa, intrebarea "de ce ai divortat de tati?" s-a transformat in "de ce nu vine tata sa ma vada?"
iar la asta va trebui sa raspunda el, nu eu.

balanta spune:

conchita...stii...cand a scris lalilu si ilia...si au mai fost in urma ceva posturi, dar astea doua mi s-au parut pline de substanta si nu mofturile a doua "pustoaice" care nu stiu ce vor de la viata, m-am gandit la ce spui tu acum si ca asta am observat si eu, ca institutia casniciei se duce pe apa sambetei.

Ilia, inteleg din ce ai scris ca...gata?...nu stiu , ramasesem la nivelul ca s-au rezolvat "oarecum" problemele

intr-o zi mi-am intrebat sotul, daca ar fi sa ne despartim, cum isi vede viitorul...mi-a raspuns ca in nici un caz alaturi de o femeie( fara glume de alta natura, va rog, nu e gay)...ca toate suntem la fel, nemultumite de barbati si nu are nevoie de cineva care sa faca ce poate face si el...cine stie, poate din cand in cand pentru sanatate...m-am revoltat...apoi mi-a trecut...mi-am dat seama ca si eu gadesc la fel...devenim egoisti

conchita spune:

Balanta, draga de tine, cat de sensibila esti! daca as avea o bagheta magica...sa schimb lucrurile...dar sa stii ca nu cred ca suntem egoisti, idem sotul tau. intervine frica. dar e irationala si, desi aparent crezi ca frica te conserva de la viitoare suferinte, dimpotriva, iti garanteaza suferinta pe viata! sau nepasarea, care-i si mai grava, ca frica macar e o emotie acolosha. e ca la inot, te sperii prima data de apa, inghiti nitel, te dai la fund, iar cand iesi la suprafata:
1. daca esti ca tine, sotul tau si lalilu: apai nu mai vreti sa inotati niciodata. :-)) nu e bine.
2. daca esti ca ilia99 (tot cu drag, ), incerci orice lucru macar de doua ori. o data sa vezi daca iti place, a doua oara sa te convingi ca nu ti s-a parut si sa-ti intemeiezi opinia. :-))

desi va inteleg pe amandoua, tu si lalilu, si suntem pe aceeasi lungime de unda la sensibilitati, in schimb rezonez la solutii cu ilia99. eu nu cred ca toti barbatii sunt porci, vorba folclorului. daca ai intalnit unul, ghinion de nesansa, NU trebuie sa stai cu el, si in nici un caz in numele copiiilor. trebuie sa folosesti experienta asa ca ilia99, sa te redescoperi pe tine in lumina trecutului, sa tragi linie si sa mai sari o data in apa! necesarmente! altfel, la ce bun experienta? nici macar cartofii nu-s toti la fel, desi la o privire rapida is toti urati, maro, murdari de tzarana, daramite barbatii. or mai fi si niste prince charming in enspe exemplare pe planeta, sa ajunga si la d'alde noi, cele mai sensibiloase asa.

deci, daca iubesc, iert o gramada, chiar si neiertabilele. dar daca musiu ma aduce de nu mai stiu de capul meu si se scurge iubirea din sufletu-mi gingas ca dunarea in marea neagra, atunci adios si n-am cuvinte. ce sa mai zic despre situatia existenta la voi, cand ar putea sa ma anuleze ca femeie, sa-mi dizolve increderea in sine, dragostea de viata, sa ma aduca in stare de leguma somnambula. neah...copila mea o sa inteleaga (sau nu) cand o sa ii explic dupa birthday party cand face 18 ani si poate alege sa (ma) judece cat doreste.

ilia_99 spune:

balanta, gata ce? casnicia mea? nuuuu... vb despre prima casnicie, cu tatal fetitei mele. actualul merge la terapie in continuare si se mai lumineaza, din cind in cind. asta a fost ultima iluminare, ca nu s-a simtit iubit de mine si ca tot timpul m-a simtit pur rationala si rece. na! si atunci a reactionat, subconstient, pe masura. asa ca acum ne explicam multe din comportamentul fiecaruia. doar ca vezi, eu nu stiam ce transmit, eu credeam ca transmit dragoste.. iaca, nu!
lalilu, eu nu pledez pt divort, a fost unul din cele mai grele lucruri pe care le-am facut. e adevarat ca eram si prea tinara si pt un esec sentimental si pt a fi mama singura. dar... e solutie chirurgicala, pe care eu o prefer, in continuare, versus stai sa incerc intii 5 ani cu pastile si ceaiuri, poate merge... ca dupa aia inventeaza astia alte tratamente - experimentale - le incerci si pe alea, tot nu merge, tot schiopatezi si.. pina la urma ajungi tot la operatie. doar ca esti deja batrin si nu se mai risca nimeni sa te urce pe masa, de teama ca nu rezisti la anestezie..:)))
conchita, si daca ai stii ce frica mi-e de apa...

lalilu spune:

CONCHITA....

Stii ceva? pana la urma, nu cred ca nu mai vreau sa inot...Doar ca...as vrea sa inot in ape limpezi, asta-i. Si, ca sa fiu si acida nitel, poate-as vrea sa inot mereu in alte ape Hm...glumesc, intr-un fel. Ideea este ca , in acest moment, as vrea sa fiu doar eu si copiii. Noi 3 si-atat. Asta imi doresc, asta mi-ar da liniste si libertate. Si nu, mie nu mi-e frica de singuratate, suntem de mult timp prietene.

Acum cateva luni, cand am avut acasa discutii, pana am ajuns la aceasta stare...latenta, fiica mea , intuind si, prinzand cate ceva din zbor, a plans si mi-a spus :" Nu aveti de gand sa incetati cu certurile? Ca daca tot o sa va certati asa, mereu, pana la urma o sa va despartiti..Si ochii ii inotau zilnic in lacrimi si se ferea, sa nu o vad. Mi-a rupt sufletul. Si-atunci am zis, ca , atata timp cat el e un tata bun, cat eu nu sunt batuta si abuzata intr-un fel sau altul, fac eu acest sacrificiu sufletesc, ca sa nu le stric lor sufletelul.

Daca nu s-o mai putea...nu s-o mai putea...Il simt pe sotul meu ca o ruda, ca un frate, var, ce vreti voi...Imi place sa-l stiu bine si...prin preajma, dar....nu astea sunt sentimentele pe care trebuie sa le am fata de el, ca sot...

Am auzit uneori, ca motiv de divort : "nu mai aveam ce sa ne spunem..." Mi se pare un motiv mai mult decat solid, perfect adevarat si...real...inteleg asta atat de bine...

AB spune:

Nici pe departe... dar sa ai curajul sinceritatii fata de copii. Sa recunosti ca pentru tine sunt importanti si copacii si altele daca e cazul. Nu sa te duci dupa copaci si apoi sa te ascunzi dupa deget ca de fapt viata perfecta e alta. Eu cred ca Lalilu joaca teatrul mamei perfecte:zambitoare, nici o problema cu sotul, e perfect oricum ar fi si stam impreuna.

Si stiu ce spun. Eu nu am renuntat la profesie si doua luni pe an copiii nu ma vad , iar apoi cateva luni sunt doua saptamani ba, doua da pentru ca acum sunt la scoala si nu-i pot muta dupa mine. Copiii s-au suparat, dar pana la urma au inteles ca pentru mine e important.
Si evident ca nu-i perfect, dar asta ma face pe mine sa petrec opt luni dupa funduturile lor non-stop, pe sot il face sa fie fericit cu jobul lui si pe mine la fel.

Hilde are dreptate in sensul ca trebuie sa-ti asumi opiniile diferite si sa-ti traiesti viata impreuna cu celalalt, nu prin el si nici tras la indigou.
Nu i se spune sa rabde. Important e sa gasesti lucruri care va fac placere amandorura, nu sa insiti ca celalt sa faca tot ce-ti place tie.

Mi s-a parut ciudata atitudinea cu daca nu merge sambata cu colegii mei sau lucreaza pana tarziu... gata in sase luni mi-o murit tot romantismul si ma uit in jur si top dupa primul care-i dragut.

Nici sotul meu nu merge sambata nicaieri din motive religioase, din altele, oricum nu se misca. Si lucreaza enorm in ultimii ani pentru ca a trebuit o perioada, iar apoi a descoperit ca-i place asta. Suna telefonul si noaptea dupa el. Vine trei-sferturi din timp acasa dupa ce copii s-au culcat. Face si unele lucruri doar de dragul meu, dar rar. Nu merge in gasca undeva. O familie, maxim doua, restul il gaseste obositor.
In plus si-a ales s-un serviciu pe alt continent si a trebuit sa ne mutam inainte si inapoi.
Am inteles ca pentru el asta e important, am incercat sa gasim solutii ca sa pot face si eu ce-i important pentru mine si sa vedem daca avem o viata impreuna, adica daca ne plac si facem suficient de multe lucruri impreuna ca sa stam impreuna, ca sa ne lege si altceva decat doua foi de hartie.
Si nu ma simt eu aiurea fata de colegi, prieteni etc. Important e ca mergem impreuna in alte parti : la un concert, balet, un restaurant.
Ca mergem impreuna undeva o seara pe saptamana cu copiii. Nu ceva complicat. O plimbare la plaja, in port.. sau in campusul universitatii. Ca mancam vineri seara impreuna si culcam copii doar cand sunt deja morti de ras si oboseala. Ca noi seara tot stam la un pahar de vorba sau la un ceai s-un sandwich. Ca dimineata el face micul dejun si palavrageste cu cupii si-i duce la bus sau la gradi cu masina. Ca mergem duminica printr-un parc natural sau la un brunch de jazz, ca face castele de nisip cu copii in cele doua saptamani de vacanta. Ca aduna zapada pentru omul de zapada iarna ca sa avem mai mult spor.

Nu e viata perfecta, dar cred ca ai nostri copiii au priceput ca totul vine cu un price tag si ca nimeni nu va renunta vreodata la ceva la care tine enorm si ca-n plus ar fi stupid. Dar ca orice altceva se poate ajusta, negocia se pot face compromisuri ca sa fie toti fericiti.

conchita spune:

AB, sa-mi zici si mie pe ce limba ii explici tu unui copil de trei ani ca mami s-a indragostit de alt barbat, ca tati de-acasa e un marlan. :-))

AB spune:

In aceeasi in care-i explici ca mami vrea sa mearga si la serviciu ca daca sta acasa toata ziua se tampeste sau se suie pe pereti indiferent de cate zambete dragalase are in jur. Si fi-miu anul trecut avea trei ani.
Dar a fost suparat. N-a vorbit cu mine la telefon, cand am venit mi-a spus ca-s rea si nu-s prietena lui. Apoi a vrut si el sa mearga la scoala si nu l-am tinut legat, nu? Nici cealalta n-a murit de fericire la cei cinci anisori de atunci, dar si ea vrea chestii in care mami n-are ce cauta.
Ce un copil de trei ani n-are copii cu care se joaca frumos si altii care-i dau cu nisip in ochi sau il mai imping sau nu vor sa imparta jucariile cu el? Ce crezi ca nu pricepe cand e respins sau nedorit?

Totul e sa-ti asumi si reactiile lor daca asta vrei cu adevarat. Si sa-i previi, nu sa-i pui in fata faptului implinit. Si daca e sa produci rani sa eviti mizeria morala colaterala.